marți, mai 01, 2012

Despre rivalitate şi spiritul de competiţie dintre fraţi


Doamna Roxana, mamă a doi băieţi în vârstă de 6 şi 9 ani ne povesteşte că în permanenţă cei doi copii parcă au ceva de împărţit şi că trebuie periodic să intervină între ei ca să-i liniştească.
Domnul Ioan are deja doi copii mari – fiica de 28 de ani, fiul de 24. De curând şi băiatul a ajuns să aibă serviciul lui, iar la primul său salariu, mai în glumă, mai în serios i-a spus surorii lui că, uite, a reuşit mai bine decât ea în viaţă. L-a uimit această remarcă, cu atât mai mult cu cât cei doi fraţi se înţeleg bine.



Felul în care copiii unei familii se înţeleg între ei este o problemă care-i interesează pe aproape toţi părinţii. Gelozia fraternă este un amestec de mânie şi teamă, rezultate din dorinţa unuia dintre copii de-a fi iubit cel mai mult de către părinţi şi de-a nu pierde iubirea lor la venirea unui nou frate. În rivalitatea fraternă însă, copilul se confruntă cu un simţământ de mânie, rezultat de data aceasta din dorinţa de a fi cel mai bun, de a câştiga în întrecerea cu fraţii sau cu ceilalţi, una dintre mizele acestei dorinţe fiind şi obţinerea iubirii părinţilor săi.

Studiile arată că dacă între copii este o diferenţă de doi ani sau mai puţin, şi sunt şi de acelaşi gen, există mai multe şanse să intre în competiţie. Psihologul Nancy L. Van Pelt precizează că aceasta poate da naştere la lupte intense şi rivalităţi între fraţi. Copiii care au între ei o diferenţă mai mare de patru ani vor avea mai puţine lucruri în comun, observă aceeaşi autoare, şi poate că nu se vor angaja într-o rivalitate atât de mare.
Atunci când vorbim despre rivalitate, despre competiţia dintre fraţi, trebuie să înţelegem că până la un anumit punct acest aspect al dezvoltării copiilor reprezintă o componentă normală a drumului către maturizare (ne raportam, desigur, la condiţia firii omeneşti căzute).
Pentru specialiştii americani în pediatrie T. Berry Brazelton şi Joshua D. Sparrow, rivalitatea este o comunicare previzibilă între fraţi. Fraţii sunt de multe ori în competiţie, de parcă ar fi făcuţi să se lupte unul cu altul. De fapt, „să-ţi pese şi să fii în competiţie unul cu celălalt sunt două faţete ale aceleiaşi monede”, spun aceştia.
Fraţii se întrec şi se luptă între ei nu numai pentru a obţine iubirea părinţilor, ci şi pentru că în felul acesta fiecare învaţă despre sine, se „măsoară” pe sine şi se deosebeşte pe sine de celălalt. În procesul devenirii ca persoane unice, fiecare copil are nevoie să se delimiteze pe sine, are nevoie să ştie cine este şi unde îi este locul.
Când doi fraţi de vârste apropiate se ceartă ori se luptă între ei, niciodată nu vor ajunge până acolo încât să se veteme grav unul pe celalalt. De aceea, pentru a nu perturba acest proces de creştere, cea mai bună atitudine pentru părinţi este să rămână în afara acestei rivalităţi.
De multe ori, rivalitatea dintre fraţi se amplifică în scopul de a-i implica pe părinţi. Prin implicarea sa, părintele creează un triunghi ce va permite fiecărui copil să-l manipuleze pe adult şi să-l atragă de partea sa. Cei doi specialişti sus-amintiţi consideră că cel mai bine este să li se spună fraţilor cam aşa: „Ştiţi ceva, nu ştiu cine are dreptate şi cine nu. Va trebui să vă lămuriţi şi singuri”, după care părintele să se îndepărteze. Lăsaţi să se descurce singuri, copiii vor învăţa să se respecte şi să-şi poarte de grijă unul celuilalt, ştiut fiind că simţămintele de rivalitate sunt acompaniate şi de o reală afecţiune.
De cele mai multe ori, rivalitatea şi competiţia, ca faţete negative ale dezvoltării trăsăturilor de personalitate la copil, sunt accentuate şi fixate de către adulţi. Rivalitatea poate fi generată de multe lucruri, cum ar fi acela de a-i îngădui unuia dintre copii să fie „şef” peste ceilalţi, de a favoriza un copil în detrimentul altuia, de a face comparaţii între copii (fraţi, dar şi vecini, colegi mai apoi), de a permite şi încuraja competiţiile, de a nu organiza suficiente activităţi menite să ocupe timpul copiilor.
Psihologul Kay Kuzma ne oferă în acest sens o serie de sugestii de prevenire, pe cât posibil, a rivalităţii dintre fraţi:
Părintele să petreacă un timp anume cu fiecare copil în parte; o planificare săptămânală a timpului alocat fiecărui copil îi va oferi acestuia sentimentul că este unic şi că are valoare.
Părintele să spună ceva pozitiv şi adevărat despre fiecare dintre copii, şi să evite comparaţiile dintre ei. De multe ori, părinţii cad în capcana comparării copiilor lor din dorinţa de a-i stimula pe cei mai leneşi ori mai puţin înzestraţi.
Părintele să le spună copiilor că Dumnezeu i-a creat diferiţi, pentru că are o lucrare diferită pentru fiecare dintre ei, că ei pot avea roluri diferite, dar la fel de importante.
Părintele să-l încurajeze pe fiecare copil să-şi descopere propriul talent şi să aprecieze capacităţile deosebite ale celorlalţi membri ai familiei. Fiecare copil din familie să ajungă astfel să fie priceput la ceva anume în familia sa.
Părintele să fie conştient că ar putea să se simtă atras către un copil mai mult decât către altul. Spre exemplu, înfăţişarea fizică şi inteligenţa, două caracteristici asupra cărora copilul are doar un foarte mic control, sunt tocmai acele lucruri care îl fac să fie, sau nu, atractiv la prima vedere. De aceea, când un părinte are dificultăţi în a-l accepta pe unul dintre copii, se cuvine să petreacă mai mult timp cu acel copil, să realizeze mai multe activităţi împreună cu el, pentru a-i putea descoperi calităţi neobservate până atunci.
Părintele să-i încurajeze pe copii să devină prietenoşi şi cu copiii din afara cercului lor de fraţi, verişori, prieteni, pentru a se evita căderile în coaliţii de genul: „Tu nu eşti din grupul nostru”.
Realizând o analiză a interacţiunilor umane care guvernează lumea anilor ’90, psihologul organizaţional Stephen R. Covey, autorul cărţii „Eficienţa în 7 trepte”, subliniază importanţa decisivă a familiei ca forţă activă şi modelatoare a atitudinii de viaţă la copil.
Stephen R. Covey evidenţiază că cei mai mulţi dintre oameni sunt structuraţi din fragedă copilărie în spiritul rivalităţii şi competiţiei, într-o mentalitate câştig/pierdere („dacă eu câştig, tu pierzi”). Când un copil e comparat cu un altul – când răbdarea, înţelegerea sau iubirea părintească fluctuează în funcţie de aceste comparaţii – lucrurile, spune Covey, se petrec în cadrul atitudinii câştig/pierdere. Copilul învaţă, se formează şi se programează cu gândul că „dacă sunt mai bun decât fratele meu, părinţii o să mă iubească mai mult”.
Copilul învaţă totodată că trebuie să fie mai bun decât celălalt la şcoală, că trebuie să fie primul în toate, de nota 10. Familia sa, apoi şcoala, apoi societatea, îi arată că trebuie să se axeze pe spiritul de competiţie şi nicicum pe cel de cooperare, că viaţa este un meci în care „a câştiga” înseamnă „a bate”.
În fapt, spune Covey, această atitudine este o poziţie slabă, generată de un sentiment puternic de insecuritate interioară. Pe termen scurt, stilul câştig/pierdere poate da rezultate, mai ales în cazul personalităţilor puternice, însă în arii limitate şi cu un preţ pe care fiecare îl plăteşte la un moment dat. Căci cine poate trăi în competiţie la nesfârşit, cine poate trăi în competiţie cu soţul, soţia, copiii, colaboratorii, prietenii?
Mulţi directori, manageri şi părinţi oscilează cu multă nelinişte şi durere, mai spune Covey, de la poziţia câştig/pierdere la poziţia pierdere/câştig („dacă eu pierd, tu câştigi”). Iar atunci când se întâlnesc două persoane axate pe câştig/pierdere, adică două persoane hotărâte, puternice şi egoiste, rezultatul clar va fi poziţia pierdere/pierdere, cu toate consecinţele de rigoare, duse până la conflict, răzbunare, război, omor in extremis.
De aceea, pentru Stephen R. Covey, o societate bazată pe astfel de relaţii nu poate fi nici matură şi nici viabilă, cu atât mai puţin creştină.
Ţinând cont de acestea, am putea crede că în familiile cu un singur copil nu se va dezvolta o atitudine de competiţie, acesta neavând cu cine rivaliza. Nimic mai fals. La mulţi dintre aceşti copii, care de obicei beneficiază de multe oportunităţi, spiritul de competiţie se manifestă la şcoală, unde le este foarte greu să piardă, să accepte că pot fi şi alţii cel puţin la fel de buni ca ei.
Într-o familie cu mai mulţi copii însă, aceştia pot învăţa rapid să coopereze, tocmai pentru că fraţii se joacă împreună, negociază, împart, rezolvă conflicte, se coalizează chiar împotriva părinţilor când se antrenează în năzdrăvănii. Totul este ca părinţii să înţeleagă riscurile pe care le implică înclinarea balanţei în favoarea unuia dintre copii şi educarea acestora în spirit competiţional.
Un părinte duhovnic spunea o dată că rivalitatea se vindeca aşa: explicându-i fiecărui copil că noi toţi suntem în competiţie numai cu noi înşine, fiind chemaţi să creştem laolaltă până la măsura lui Hristos, avându-i ca modele particulare pe sfinţii noştri ocrotitori ori al căror nume îl purtăm.

Timpul nu mai are răbdare cu noi


Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. 

Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. 

Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un alt fel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

  
        Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe drumul acestei vieţi.
          Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţii din pustia Sfântului Munte, pustnici ai zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…
        Viteza tuturor proceselor a crescut şi totuşi timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Deci ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ne promiteau ei în secolul trecut că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel timpul va prisosi?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta este mult mai stresată de lipsa timpului decât atunci când spăla rufele la râu…



       Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, în toate zilele vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-I zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar.

La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu.
Sfântul Iustin Popovici
         Însă acum totul este făcut pe fugă, astfel încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi atunci când îţi faci rugăciunea de dimineaţă – pentru cei care au această râvnă – mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul Crucii, că deja te şi gândeşti la altceva, şi până la urmă nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să Se dea după lume, să Se asemene cu ea, iar nu invers…
          Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi semeni – prieteni, fraţi, copii, soţ sau soţie – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine. Vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înainte de atât de doritul răgaz de liniştire şi aşezare între ai tăi, întru ale tale.
          Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară a lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, la fel ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.
          Şi pentru că ritmul zilei şi al anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a unui suflet care poate adăposti atâtea frumuseţi şi taine. Şi astfel, ne pierdem printre necuraţii străini, adică între aceia care s-au despărţit din mândrie de Dumnezeu şi cele ale Sale, ucigaşi de oameni fiind dintru început. Şi cât de mult se aseamănă astăzi acest fel de înstrăinare cu aceea trăită de săracii români, care mor neştiuţi de nimeni, printre străini, la care robesc aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Că aşa a lăsat Dumnezeu, doar-doar o înţelege omul, văzând în cele trupeşti, simbolic, pe cele care se petrec în ordinea duhului.

Nu-i nimic mai scump, de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul.
Arhim. Arsenie Papacioc
         Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii, au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa.
         Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii unei alergări după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să „vindece” această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne „ajuta” să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

       Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Dumnezeiasca Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa.
         Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem.
         Câştigaţi timp oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune un Doamne miluieşte!

         Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea de „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3,7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e oare mai uşor să renunţi la televizor decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce înseamnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…
          Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată, ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.
         Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea, căci nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.

Cuvinte pentru suflet - Părintele Arsenie Boca

video


 Rugăciune

video

Un oraş cât Bucureştiul zace sub Sarmizegetusa


În Munţii Orăştiei există o adevărată metropolă, întinsă pe 200 de kilometri pătraţi, care aşteaptă să fie scoasă la lumină de arheologi din anii ’90.
Templele dacice din Munţii Orăştiei se numără printre cele mai importante vestigii ale istoriei noastre. Acum, sunt mai atractive însă pentru căutătorii de comori sau pentru yoghini decât pentru turiştii obişnuiţi. Sub apăsarea timpului, din sanctuarele înălţate de strămoşii poporului român au rămas doar câteva ruine din piatră.

Asemenea oraşului interzis Machu Picchu, aşezarea cunoscută sub numele de Sarmizegetusa este încă învăluită în legendă. Cea mai recentă ipoteză este că acest loc, despre care am învăţat la şcoală că a fost capitala statului dac, este doar o mică parte dintr-un oraş uriaş, de aproape 200 de kilometri pătraţi.

O aşezare cât Bucureştiul de astăzi

Povestea începe în 1993 când în România era demarată o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea şi de verificare a informaţiilor vehiculate de istorici, potrivit cărora aici ar fi existat o metropolă comparabilă cu marile oraşe ale lumii antice. Aceste cercetări, lansate de Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Culturii şi Ministerul Cercetării, aveau drept scop delimitarea fizică a complexului de fortificaţii prin alte metode decât săpăturile arheologice.

Rezultatele, care nu au fost niciodată date publicităţii în mod oficial, sunt uluitoare. Astfel, fortificaţiile nu reprezintă doar cetăţi disparate, aşezate pe culmile munţilor, ci un ansamblu compact, o vastă aşezare militaro-civilă, cu mai multe nuclee, întinsă pe o suprafaţă aproape cât Bucureştiul de astăzi.

Fiecare terasă avea zid de apărare

Majoritatea vestigiilor sunt încă acoperite de pământ. Primele declaraţii ale persoanelor implicate în aceste studii au fost făcute de generalul de divizie Vasile Dragomir, într-o serie de articole apărute în presa vremii. Acesta spunea că descoperirea a fost făcută de armată, care căuta în zonele montane locuri unde puteau fi amenajate unităţi militare. Aşa au fost descoperite construcţiile scufundate în pământ, dar şi incintele subterane care i-au uluit pe cercetători.

Conform datelor din studiu, reşedinţa regilor daci era situată pe masivul Şureanu, care coboară către est, nord şi vest în Podişul Transilvaniei, între râurile Sebeş şi Strei. „Fiecare înălţime a acestui munte a fost terasată de jos în sus. Fiecare terasă, care era locuită, era apărată de ziduri proprii. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetăţi fortificate. S-a mers până acolo încât fiecare cvartal al unei aglomeraţii urbane mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu", a scris Dragomir.

Doar 5% este scos la lumină

Faptul că aşezarea dacică pe care o ştim nu reprezintă decât o mică parte a metropolei vechi de peste 2.000 de ani este confirmat şi de şeful sitului arheologic, profesorul dr. Ioan Piso. „Mai puţin de cinci la sută din ceea ce reprezintă Sarmizegetusa Regia a fost decopertat. E nevoie de un proiect amplu pentru dezvăluirea a ceea ce există aici", a spus Piso. Cea mai incitantă ipoteză este însă că metropola din Munţii Orăştiei cuprinde şi o reţea de incinte subterane. În zona numită Vârtoape, pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi, există 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de până la 70 de metri.

Aparatele au detectat multe incinte paralelipipedice care comunică între ele precum camerele unei locuinţe. Acestea ar fi spaţii naturale modificate de mâna omului. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri către munţii din apropiere, unele parţial prăbuşite.

Unii cercetători sunt sceptici

Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Daco-Romane, se arată sceptic în privinţa acestei ipoteze. „Cu siguranţă la Sarmizegetusa Regia există fortificaţii terasate din vremea dacilor. Ele aveau rol de apărare şi erau construite din lemn. Am fost şi în acele incinte subterane despre care vorbea generalul Dragomir, dar ele nu sunt altceva decât peşteri care nu au nicio legătură cu tunelurile construite de mâna omului. Unele dintre ele sunt prăbuşite, într-adevăr", spune omul de ştiinţă. El adaugă că Sarmizegetusa este cea mai importantă pagină din istoria noastră, dar istoria nu înseamnă teorii conspiraţioniste.
"Cu siguranţă la Sarmizegetusa Regia există fortificaţii terasate din vremea dacilor.''
Iosif Ferencz cercetător ştiinţific

Dacii, yoghinii şi braconierii

Până la rezolvarea enigmei, adepţii Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut, fondată de controversatul Gregorian Bivolaru, consideră templul dacic din Munţii Orăştiei un loc ideal pentru meditaţie. Yoghinii cred că aici se află o poartă de comunicare cu o lume paralelă.

„În complexul de la Sarmizegetusa, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu tărâmul Shambala este chiar «Soarele de ­andez­it» sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic", se arată pe pagina oficială de internet a MISA.

O brăţară dacică, 250.000 de euro

Un lucru cert care se petrece în zona Sarmizegetusa este braconajul arheologic. Ecourile celebrului dosar al „brăţărilor dacice" din Munţii Orăştiei, recuperate în parte de statul român, nu s-au stins încă. Peste patru milioane de euro au plătit colecţionari din SUA şi din Europa de Vest pentru 15 brăţări dacice din aur masiv. Dar Iulian Ceia, considerat pionul principal al afacerii, este de negăsit. Motiv pentru care recursul procesului în care acesta a fost condamnat de Tribunalul Hunedoara la 12 ani de închisoare se amână la nesfârşit.

Dosar penal pentru preşedintele CJ

În urmă cu aproape un an, toată suflarea arheologilor a fost pusă pe jar de muncitorii unei firme, care intraseră cu buldozerul în zidurile Porţii de Vest a cetăţii Sarmizegetusa Regia. Lucrarea s-a făcut în baza unui proiect aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ, proiect care prevedea amenajarea unei parcări pentru turişti.

Întreaga poveste a fost dată în vileag de Adriana Pescariu, vicepreşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie. „Accesul în cetate este distrus pe o lungime de 30 de metri. Este posibil, după materialele ceramice găsite acolo, să se fi intrat şi în zona unor locuinţe dacice identificate în anii '80", a spus Pescariu. În urma acestui incident, procurorii au întocmit un dosar penal pe numele şefului administraţiei judeţului, dosar care nu a fost încă finalizat.