duminică, noiembrie 19, 2017

Vreau să pierzi tot ce ai ca să devii liber

Poţi să devii un om împlinit sufleteşte doar când scapi de frica de a pierde ceva. Iar de frica de a pierde scapi când pierzi totul şi îţi dai seama ce mult ţi-a rămas.
Ceea ce încercăm noi să facem este să dezvelim înveliş după înveliş şi să pătrundem până la adevărata noastră esenţă, locul în care vom găsi spiritul nostru, vocaţia, iubirea şi toate comorile noastre.
Oamenii caută foarte mult în exterior crezând că acolo este fericirea. Revelaţia se produce când omul obţine măcar o parte din ceea ce credea că îl face fericit şi vede că starea lui interioară nu s-a schimbat deloc. Şi atunci se întreabă, sau ar fi bine să se întrebe, dacă el şi-a dorit lucrurile acelea în primul rând sau i-a fost băgat în cap odată de către alţii că acele lucruri sunt importante, că trebuie să şi le dorească.
Vei observa că părinţii, mass-media, oamenii cu autoritate, şcoala, permanent ţi-au spus ce şi cum să faci.
Atunci îţi dai seama că e important să îţi asculţi vocea interioară şi că ea este cea mai importantă.
Doar că vocea interioară uneori se aude precum foşnetul frunzelor dintr-un copac aflat într-un parc central dintr-un oraş aglomerat.
Aşadar, cum faci atât de multă linişte pentru a auzi foşnetul acelor frunze, şoaptele acelei voci ?
Cred nu doar că trebuie să faci linişte în vocile exterioare, ci să şi faci vocea interioară să vorbească mai tare.
Beethoven spunea la un moment dat ”Dumnezeu şopteşte în urechile oamenilor în timp ce URLĂ în ale mele”.
Vocea interioară, vocea inimii nu este neapărat o voce. Sunt sentimente şi stări pe care le simţi şi poţi încerca să le transpui în cuvinte. Ca de exemplu când inima vorbeşte în Alchimistul lui Paulo Coelho.
“Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva”, îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare.
“Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile.”
― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întreba flăcăul pe Alchimist.
― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.
Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte." - Paulo Coelho

Cum să trăieşti fără frică

Acum că ştii povestea mea destul de în amănunt, am să îţi zic cum am învăţat să trăiesc fără frică şi am să încerc să te învăţ şi pe tine să faci la fel.
Ajuns la aproape 30 de ani, în toate domeniile vieţii făcusem progrese.
Aveam ceva bani, nu mulţi dar nu mai făceam foamea.
Aveam o afacere care funcţiona.
Avem o relaţie de iubire.
Aveam prieteni şi viaţă socială.
Aveam vise de viitor.
Începeam să îmi construiesc o reputaţie.
Şi încet dar sigur, frica de a pierde unul sau mai multe dintre aceste lucruri pentru care muncisem atât de mult, îşi făcea cuib în inima mea.
Ţin minte foarte clar momentul în care îmi era frică să scriu un articol pe blog-ul alfa pentru că mă gândeam că s-ar putea să jignesc unii oameni care vor vedea ce am scris.
Îmi era teamă că îmi voi pierde relaţia, devenisem suspicios şi gelos.
Îmi era teamă că dacă îmi pierd reputaţia nu voi mai vinde cărţi şi nu voi mai avea bani.
Începuse să îmi fie frică să nu pierd lucrurile materiale din viaţa mea.

”Ataşamentul este originea şi rădăcina suferinţei, aşadar este cauza oricărei suferinţe.”
Eu mă ataşam de lucruri exterioare mie asupra cărora nu aveam foarte multă putere de control, dar îmi doream controlul uitând lecţia esenţială pe care viaţa ţi-o predă permanent: singurul control pe care îl poţi avea vreodată este asupra lumii tale interioare.

"Este mai puternic cel care se cucereşte pe sine decât cel care învinge o mie de inamici în o mie de bătălii".
Această frică devenea tot mai puternică şi îmi făcea viaţa un calvar doar din cauza gândurilor şi emoţiilor pe care le aveam permanent, teama ca nu cumva să pierd ceva pentru care muncisem mult şi greu, lucruri în care investisem timp, energie şi suflet.
Viaţa este un profesor minunat.
Peste câteva luni de zile, probabil din cauza felului meu fatalist de a fi în acea perioadă, iubita m-a părăsit, şi am pierdut totul.
Puterea de muncă, relaţia de cuplu, stâlpii pe care mă bazam în existenţa mea până atunci, dispăruseră şi au urmat luni de zile de singurătate şi depresie.
O noapte întunecată a sufletului meu, prilej de cunoaştere de sine.
Nu am fugit, nu am căutat salvarea în lumea exterioară ci am coborât în infernul sufletului să îmi înfrunt demonii.
Uitasem vocea interioară care mă propulsase în lumea exterioară, vocea vocaţiei şi a misiunii mele şi începusem să mă agăţ de lucruri care nu contează.
Şi pentru asta, a venit pedeaspsa, lecţia sau cel mai bine zis…oportunitatea şi şansa.
S-a întâmplat un lucru ciudat.
Când femeia cu care eram în relaţie a plecat, aveam sentimentul că mi-a luat ceva.
Nu mai aveam entuziasmul ce m-a caracterizat toată viaţa, vocaţia parcă amuțise, nu ştiam ce ar fi bine să fac, cum să încep să reconstruiesc.
Un adevăr ştiam sigur. Am fost puternic, fericit şi entuziast înainte, pot să fiu şi acum. Nimeni nu îmi poate lua ce am eu în interior şi mi-am dat seama că nu mi-a fost luat nimic, ci doar mi-a fost acoperit.
Tot ce era mai bun în mine era acoperit, ştiam asta, dar nu ştiam cum să descopăr din nou comoara mea interioară. Nu aveam nicio metodă.
Acum ştiu că ego-ul meu, ataşamentele mele, fricile mele, convingerile greşite, toate acestea acopereau ermetic spiritul meu, vocaţia, iubirea adevărată. Lumina nu mai strălucea în Pera, vocea interioară nu se mai auzea decât foarte, foarte slab.
După 3 luni de suferinţă în care am avut ocazia să îmi cunosc din nou slăbiciunile şi demonii, poate mai profund decât până atunci, revelaţia a venit sub forma unui exemplu. Un om tânăr care a suferit o pierdere mult mai grea decât mine, moartea copilului său.
Mi-am făcut curaj să îl întreb ce anume îl ajută să fie puternic şi să se bucure de viaţă după aşa o pierdere. Speram să aflu cum poate fi el aşa puternic şi eu aşa de slab deşi lui sigur trebuie să îi fi fost mai greu.
Mi-a spus că l-a ajutat spiritualitatea, sentimentul că ce s-a întâmplat este o lecţie, credinţa în Dumnezeu şi rugăciunile pe de o parte. Apoi, al doilea lucru a fost iubirea oamenilor din jur.
Am mers acasă şi am plâns în faţa oglinzii, la 30 de ani, dar erau lacrimi de eliberare şi bucurie, nu de suferinţă. Partea spirituală o înţelegeam şi eu. Ştiam că e o lecţie, deşi nu înţelegeam încă sensul ei. Nu asta era problema, ci faptul că eu nu ştiam cum să dezvelesc puterea mea interioară de lanţurile slăbiciunilor care mă copleşeau.
Revelaţia pentru mine a stat în cel de-al doilea lucru, şi anume ”iubirea oamneilor din jur”.
Ştiam clar că eu îmi doresc să fiu un foarte bun psiholog, acest vis era intact. În acelaşi timp, mi-am dat seama că în viaţă, dacă voi deveni un bun psiholog, voi avea în jur foarte mulţi oameni care au nevoie de sprijinul meu, de iubirea mea, de compasiunea, de încurajările mele.

Şi cum pot eu să fiu tare pentru alţii când nu pot să fiu nici măcar pentru mine?

Mi-am dat seama că dacă e să realizez ceea ce îmi doresc în viaţă, nu mai am voie să îmi las acoperită comoara interioară de ego, frică şi ataşamente exterioare pentru că mă trădez pe mine precum şi oamenii care cred în mine şi se bazează pe mine.
Mi-am dat seama atunci că frica mi-a luat totul şi tot ce e mai bun în mine era legat în lanţurile fricii.
Mi-a fost frică să nu pierd relaţia şi am piedut-o. Mi-era frică să nu îmi pierd entuziasmul şi l-am pierdut. Îmi era teamă că nu îmi voi mai auzi vocea interioară şi acum eram surd la ea.
Apoi, după ce am pierdut totul, îmi era teamă că nu voi mai descoperi niciodată ceea ce mă făcea puternic şi fericit odată.
Peste tot, doar frică.
În acel moment, când nu mai aveam nimic, m-am simţit din nou ca şi atunci când îmi descoperisem vocaţia şi aveam primele dialoguri cu vocea mea interioară, cu daimonul meu.
Dacă atunci se auzise vocea vocaţiei, acum se auzea vocea iubirii care pentru prima oară după mult timp, se auzea mai tare decât vocea fricii.
Iar vocea iubirii a spus aşa:
”De ce te temi? Ai uitat că tot ce e mai bun în tine a apărut atunci când nu mai aveai nimic de pierdut, când ai ales să mori mai degrabă decât să trăieşti altfel decât ascultând de propria ta lege? Nu ţi-a fost frică de moarte iar acum ţi-e frică să nu îţi pierzi reputaţia, o relaţie sau altceva? Cum îi poţi tu ajuta pe oamenii din jur care au nevoie de iubirea ta, de puterea exemplului tău, de încurajările tale dacă trăieşti în frică? Lumea are nevoie de tine puternic şi neînfricat, nu mic şi speriat.
A fost o zi când spuneai lucrurilor pe nume, şi nu îţi era teamă de părerea celor din jur pentru că ştiai că mesajul tău vine din suflet. Era o zi când nu te gândeai la reputaţie. Acum poţi alege să faci asta din nou şi vei dezveli un înveliş ce îţi acoperă spiritul.
A fost o zi când nu îţi era frică să iubeşti şi nu te gândeai la ce primeşti înapoi, o zi când iubirea izvora din tine şi nu o cerşeai de la alţii. Acum poţi alege să iubeşti din nou fără frică şi îţi vei dezveli alt înveliş, cel care îţi acoperă iubirea.
A fost o zi când vocea ta interioară se auzea clar şi răspicat pentru că nu mai lăsai alte voci să o acopere. Era o zi când îţi respectai propria lege şi erai aliniat cu întreg Universul. Acum poţi alege să ai mai multă încredere ca oricând în intuiţia ta şi astfel vei mai da deoparte un înveliş ce îţi acoperă vocaţia.
Pentru că spiritul tău, iubirea ta şi vocaţia ta sunt unul şi acelaşi lucru, sunt sursa ta de putere infinită şi indiferent că eşti în vârf de munte sau în fundul unei temniţe, spiritul tău este sâmburele tău de Divinitate. Prin tine Dumnezeu vrea să se manifeste şi ai tot ce are şi el. Ai fost împuternicit să creezi şi să radiezi lumina ta în această lume. Nu bloca această lumină cu lucruri mărunte precum frica.

În spiritualitate se spune că există doar două stări sufleteşti principale. Iubirea şi frica. Şi că tot restul sentimentelor şi stărilor sufleteşti fac parte ori din iubire ori din frică.

Exerciţiu - cum să auzi vocea iubirii şi a puterii interioare

Vreau să facem un mic exerciţiu acum prin care să te ajut să simţi măcar o frântură din ce am simţit eu în clipa acestei revelaţii. Astfel, sunt şanse mari ca în tine să rezoneze propria putere interioară şi voce a iubirii care va face frica să dispară. Şi dacă reuşeşti măcar pentru o clipă să simţi asta, vei şti ce să cauţi, sentimentul şi starea pe care le vrei cât mai mult în viaţa ta.
Ca să lămurim un lucru. Nu vorbesc despre îndrăgostire, adică acea atracţie hormonală ce durează 1-2 ani şi are ca scop perpetuarea speciei. Acum vorbim despre izvorul tău de iubire, spiritul tău, vocaţia ta, puterea ta interioară. Vorbim despre puterea spiritului tău care odată descoperită te va face o persoană invincibilă care nu mai are nevoie de nimic de la nimeni.


Sursa: PERSONALITATEA ALFA - blog

duminică, noiembrie 12, 2017

REGĂSIREA



„Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepti nimic în schimb.” Antoine de Saint-Exupery
Acest text l-am scris la final de 2013. Pentru că ce sunt astăzi a fost un punct de plecare atunci, am decis sa îl salvez dintre textele pierdute la atacul cibernetic și, iată, îl postez astăzi, cu doar câteva mici modificări.
La vârsta de 16 ani am avut un vis. Aveam 36 de ani și lucrurile erau așa cum îmi doream. Eram liniștită, împlinită și fericită. La momentul visului mă aflam într-o cumpănă extraordinară. În vis eram conștientă de faptul că 36 e departe, așa că am întrebat pe cineva care nu era prezent fizic, ci undeva, într-o depărtare de ani lumină și, cu toate astea, atât de aproape, încât exista în toată ființa mea: Și eu ce fac până la 36 ani? Răspunsul a fost scurt: Te pregătești!
Și m-am pregătit. N-aș putea descrie vreodată în câteva cuvinte ce a însemnat pregătirea asta, dar cândva, probabil, voi putea scrie o carte care să povestească rezultatul celor 20 de ani.
Visul a rămas undeva, în adâncul ființei mele. Era acolo, doar că nu îl puteam accesa. Ce am știut, însă, în permanență, a fost că așteptam într-un fel foarte ciudat vârsta de 36 ani. Exact cu douăzeci de zile înainte de ziua mea mi l-am amintit. Nu în toate amănuntele lui, dar cu întrebarea clară și cu răspunsul ei adânc întipărit în sufletul meu, cu rezonanțele lui profunde, cu semnificațiile lui uimitoare. Eram în mașină, mă duceam către casă și vorbeam cu mama. Nu-mi amintesc ce a spus de a declanșat această amintire, dar am închis telefonul și am lăsat-o să vină. După 20 ani, iată, la douăzeci de zile distanță, lucrurile ar fi trebuit să fie ca niciodată altădată. Și au fost. Mi-l reamintisem cumva înainte, atunci când a trebuit să iau o decizie extrem de grea, într-un moment în care viața mea părea să fi ajuns la un final. Instinctul mi-a spus atunci că nu pot lua o decizie greșită, aveam „datoria” de a trăi anul 2013. Amintirea acelui vis mi-a dat forța să merg înainte și să privesc fiecare zi ca pe un nou miracol, deși lucrurile au fost mult departe de a fi așa la început. Dar cumva știam că orice s-ar întâmpla sau mi se pare mie că se întâmplă nu poate duce decât către ceva minunat.
Am pierdut anul ăsta (în 2013, later edit) tot ce puteam pierde, am pierdut până la punctul la care, într-o dimineață mi-am dat seama că nu mai am nimic. Dar realizând asta, primul miracol al acestui an s-a produs: mi-am dat seama că sunt LIBERĂ. Liberă să TRĂIESC cu adevărat, liberă să simt, liberă să zbor, liberă să visez, liberă să plec, liberă să stau. Orice alegere aș fi făcut în acel moment ar fi fost o alegere fără riscuri. Acela a fost unicul moment din viața mea în care am fost liberă să aleg orice fără să risc a pierde ceva. Fără să fac liste cu plusuri și minusuri, fără teamă, fără regrete. A fost momentul în care am pierdut orice altceva, dar mi-am regăsit liniștea, pacea, libertatea. Și atunci am înțeles cu adevărat despre ce a fost visul ăla. Nu a fost despre cât de bine mi-ar putea fi în lume, ci despre cât de bine îmi e cu mine. Eu cu mine și atât. Toată pierderea a devenit nulă, toate regretele au dispărut, toate lacrimile s-au șters. Și mi-am simțit sufletul plin, atât de plin că dădea pe-afară, nu mai putea fi încăput în corpul ăsta mic și finit. Și am învățat cu adevărat să zbor. Eu, care credeam că sunt un om liber, mi-am dat seama în momentul ăla că nu fusesem niciodată, cu adevărat, liberă. Abia acum înțelegeam ce înseamnă asta. În acel moment am lăsat în urmă o viață care nu mai era a mea și am început una nouă. Am renunțat la tot și am luat-o de la capăt. Cei câțiva oameni care au fost pe lângă mine în acele momente înțeleg ce spun acum, deși atunci m-au sfătuit să mă mai gândesc. După aceea, nici măcar o singură decizie nu am luat-o gândind, ci doar simțind, lăsând lucrurile să vină către mine. Orice rămăsese pe lângă mine din viața trecută am dăruit cui a avut nevoie, am păstrat doar mașina, câțiva prieteni buni și hainele de pe mine. A fost nebunia vieții mele și dacă ar fi să mai existe vreodată un moment similar în viața mea aș face absolut la fel. Iubirea care a venit în viața mea apoi a fost tămăduitoare. Nici o rană nu a rămas deschisă, nici una nevindecată. Viața m-a surprins în toate felurile în care mă putea surprinde. Mi-a vindecat sufletul și corpul. Am primit în dar o pereche de mâini noi. Mâinile mele au fost bolnave mai bine de 10 ani, sufereau de o alergie ciudată la frig. Din octombrie până în aprilie, an de an erau un chin, mă dureau cum rar te poate durea ceva. Fiecare duș, fiecare atingere de apă erau ceva greu de suportat. Într-o dimineață m-am trezit vindecată. Pur și simplu. Vreo două săptămâni am tot crezut că visez frumos, că e o iarnă blândă, că am o perioadă mai bună, că… până la prima zăpadă cu care m-am jucat. Fără mănuși, fără teamă și cu o mare, imensă iubire pentru ele, pentru mine, pentru viață, pentru iarnă, pentru zăpadă, pentru tot ce există și respiră pe lângă mine și în mine. Ăsta a fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată în viața mea. Și al doilea miracol al lui 2013.
Al treilea a venit la final de an. Un an ca nici unul altul mi-a adus, desigur, un final ca nici unul altul. Mi-a adus liniște, căldură și bucurie. Mi-a adus o vacanță neașteptată, într-un context pe care nu numai că nu l-aș fi putut aștepta, dar nici măcar de intuit nu ar fi fost cu putință. Și pentru că toate astea trebuiau, cumva, materializate în ceva, Dumnezeu mi-a trimis o minune de pisic de care să am grijă și care să fie perpetua reamintire vie a unui an de senzație.
A fost greu? Da, a fost foarte greu.
L-am meritat? Da, l-am meritat.
L-am dorit? Da, l-am dorit. Numai așa am putut ajunge unde sunt astăzi.
Ce am pierdut? Nimic! Am câștigat, de fapt, totul. Nimic din ce putem pierde nu ne aparține, de fapt. Dar nu poți ajunge la această concluzie până nu simți pierderea.


Sursa: Diana Soare

marți, noiembrie 07, 2017

Postul negru, cel mai ieftin medicament



Eficiența postului negru în cazul diferitelor afecțiuni
Datele clinice și epidemiologice din literatura de specialitate demonstrează clar capacitatea postului de a încetini procesul de îmbătrânire și bolile asociate. Dintre factorii majori implicați în îmbătrânire, a căror producție este accelerată de stilul de viață modern și de sedentarism, amintim: 1) leziunile oxidative la nivelul proteinelor, ADN-ului și lipidelor; 2) procesele inflamatorii; 3) acumularea de proteine și organite disfuncționale; și 4) creșterea nivelului de glucoză, insulină și IGF-1, deși nivelul acestui din urmă factor, IGF-1, scade odată cu îmbătrânirea și deficiența sa severă poate fi asociată cu anumite patologii1,2.
După cum aminteam și în numărul trecut al revistei, la sanatoriul din Buchinger (Germania), cele peste 100.000 de cure și-au dovedit eficiența terapeutică în numeroase afecțiuni precum:
boli cardiovasculare (inclusiv scleroză arterială), profilaxia infarctului, afecțiuni circulatorii arteriale și venoase, migrene și glaucom;
afecțiuni gastrointestinale (inclusiv constipație cronică), hepatopatii cronice, colecistopatii, boala Crohn, colite cronice și ulcerative;
afecțiuni ale sistemului locomotor (inclusiv reumatism, artroze, tendomiopatii);
boli de piele (inclusiv alergii dermice, dermatoze psoriazice, psoriazis) și eczeme cronice;
afecțiuni respiratorii (inclusiv astm bronșic, sinuzite cronice, bronșite);
tulburări psihosomatice și stări de epuizare, tulburări de alimentație, sindrom depresiv de cauze diverse (de ex. menopauză);
boli maligne (de ex. cancer).
Postul nu are doar o acțiune de detoxifiere, ci, prin efectele imprimate în organism, sunt descompuse grăsimile acumulate în exces, celulele anormal dezvoltate, plăcile ateromatoase și tumorile, care sunt apoi eliberate în fluxul sangvin, spre a fi excretate. O altă caracteristică importantă a detoxifierii prin post negru este cea e mobilizării toxinelor de la nivelul țesuturilor adipoase3. Pe durata postului negru, toxinele și substanțele nocive circulă în fluxul sangvin și limfatic, fiind eliberate din țesutul adipos, dar și din alte țesuturi, spre a fi eliminate. Creșterea celulară este, de asemenea, stimulată și accelerată pe măsură ce proteinele necesare sunt reciclate din celulele distruse. Prin urmare, nivelul proteinelor serice rămâne constant pe durata postului, pe măsură ce, în funcție de necesități, organismul utilizează aceste proteine și alți nutrienți depozitați. Din nou, doctorul Otto Buchinger, după ce a supervizat peste 100.000 de „tratamente pe bază de sucuri”, a concluzionat în cartea sa „Postul: metoda Buchinger” că „necesarul de proteine se diminuează în timpul postului – până în a doua săptămână a fost redus de la 100 de grame la 15-20 de grame pe zi, iar această cantitate este, de fapt, suficientă pentru funcționarea normală a organismului pe toată durata terapiei”.
În ceea ce privește tumorile benigne, postul reprezintă o manieră terapeutică eficientă și sigură nu doar în cazul tumorilor fibroase, ci și în cazul majorității tumorilor benigne. Polipii nazali, lipoamele, tumorile ovariene benigne, tumorile benigne de sân răspund, cel mai adesea, favorabil la tratamentul prin post, mai ales în cazul pacienților normoponderali.
Doctorul Allan Cott (1910-1993), medic în cadrul Gracie Square Hospital din New York, care a tratat prin această metodă terapeutică pacienți ai secției de Psihiatrie4, a fost unul din colaboratorii doctorului Iuri Nikolaiev (1905-1998), directorul clinicii de postire din cadrul Institutului de Psihiatrie din Moscova, care, în cei peste treizeci de ani de aplicare a metodei, a tratat peste 10.000 de pacienți. Experiența clinică a doctorului Cott a arătat că, în cazul a peste 70% dintre pacienții tratați cu ajutorul postului, este înregistrată o îmbunătățire remarcabilă a stării de sănătate, aceștia putând relua activitățile obișnuite unei vieți normale la scurt timp după finalizarea sau chiar după debutul terapiei5. Mai mult, prin munca sa, și doctorul Nikolaiev a descoperit că starea pacienților diagnosticați cu schizofrenie și care nu mai răspundeau la tratamentul clasic era remarcabil îmbunătățită după aproximativ treizeci de zile de post6.
Experiența clinică a arătat că postul poate reprezenta o abordare terapeutică extrem de eficientă și în cazul diferitelor forme de depresie, chiar și în cazul pacienților care fie nu mai răspundeau la tratament, fie doreau să oprească administrarea de medicamente. S-au raportat astfel rezultate remarcabile în cazul nevrozelor, anxietății și depresiei7. Rezultatele studiilor au mai arătat că postul îmbunătățește capacitatea persoanei de a se adapta situațiilor stresante, generatoare de sentimente ce pot interfera cu activitățile de zi cu zi. Rezultatele unui astfel de studiu realizat în Japonia arată o rată de succes de 87% în rândul a 382 de pacienți diagnosticați cu diferite tulburări psihosomatice8.
Unul din cele mai bine documentate beneficii ale postului negru de lungă durată (1-3 săptămâni) a fost demonstrat în cazul tratării artritei reumatoide. Ca și în cazul studiilor pe modele animale, la oameni a fost observat faptul că, pe durata postului, atât inflamația, cât și durerea sunt reduse semnificativ la acești pacienți9. Totuși, după încetarea postului și revenirea la o dietă normală, inflamația poate reapărea, mai puțin în cazul în care pacienții optează pentru continuarea cu o dietă vegetariană10, efectele benefice ale acestei forme combinate de terapie fiind înregistrate pentru cel puțin doi ani de zile11. Valabilitatea acestei abordări terapeutice este susținută și de alte patru studii controlate, inclusiv două trialuri randomizate9. Așadar, postul negru, combinat cu o dietă vegetariană, are efecte benefice în tratamentul artritei reumatoide.
Postul negru (în care pacienții au consumat doar apă) a determinat o scădere a valorii presiunii sistolice sub 120 mm Hg în 82% dintre pacienții diagnosticați cu hipertensiune12. Mai mult, cu o medie de 20 mm Hg a scăderii valorii presiunii sangvine, aceasta a continuat să se mențină la valori reduse timp de şase zile de la încetarea postului și revenirea la o dietă normală. Un alt studiu-pilot de mici dimensiuni a demonstrat că la pacienții cu hipertensiune (o valoare a presiunii sistolice de peste 140 mm Hg), postul de 10-11 zile a determinat o scădere a presiunii sistolice cu 37-60 mm Hg13.
Studiile pe modele animale au demonstrat că restricția numărului de calorii pe care acestea le consumă determină o creștere semnificativă a duratei de viață, cu dublarea duratei de supraviețuire în cazul postului reluat periodic14,15. Astfel de rezultate sunt consemnate și în cazul studiilor pe subiecți umani16-18.
Influența postului asupra metabolismului uman
Unul din mecanismele generale de acțiune ale postului negru este cel de declanșare a unui răspuns celular adaptativ, ce determină o creștere a capacității celulei de-a face față stresului și de-a contracara procesele patologice. În plus, prin efectul de protejare a ADN-ului, de suprimare a creșterii celulare și de stimulare a apoptozei (morţii celulare) a celulelor afectate, postul poate stopa și/sau preveni formarea și dezvoltarea tumorilor.
Postul negru modifică neurochimia cerebrală și activitatea rețelelor neuronale în maniere ce optimizează funcția creierului și metabolismul energetic periferic. Patru din cele mai importante regiuni cerebrale implicate în răspunsul de adaptare la condițiile postului includ: hipocampul (responsabil de procese cognitive), striatumul (rol în controlul mișcărilor), hipotalamusul (controlul apetitului și temperaturii corpului) și măduva spinării (controlul sistemelor cardiovascular și digestiv). Creierul comunică și controlează toate organele periferice implicate în metabolismul energetic. Postul stimulează activitatea parasimpatică (mediată de neurotransmițătorul acetilcolină) în neuronii de la nivelul intestinului, inimii și arterelor, determinând o îmbunătățire a motilității intestinale și o reducere a ritmului cardiac și a presiunii sangvine. Prin utilizarea rezervelor de glicogen din ficat (unul dintre primele efecte ale postului negru), postul determină declanșarea procesului de lipoliză și generarea de corpi cetonici, determinând o reducere a nivelului țesutului gras din organism. Postul crește și sensibilitatea mușchilor și a celulelor ficatului față de insulină, reducând și sinteza IGF-1. Ca răspuns la postul negru, în întreg organismul, inclusiv creier, sunt reduși markerii inflamației și ai stresului oxidativ.
Primele 12-24 ore de post negru determină, în general, o reducere cu 20% a nivelului glucozei din sânge și a glicogenului din ficat, împreună cu o modificare a metabolismului: trecerea de la metabolismul glucidic (în care celulele corpului utilizează zaharuri pentru a supraviețui) la metabolismul lipidic (în care corpii cetonici, derivați din grăsimi, reprezintă principala sursă de energie a celulelor). În timp ce majoritatea țesuturilor pot utiliza acizii grași ca sursă de energie, în timpul perioadelor lungi de post creierul consumă doar corpi cetonici (b-hidroxibutirat și acetoacetat) și glucoză. Corpii cetonici sunt produși în celulele ficatului din acetilcoenzima A generată, prin β-oxidare, din acizii grași eliberați în circulația sangvină de către țesutul adipos (ca răspuns al organismului față de post), dar și din conversia aminoacizilor cetogeni.
După consumarea depozitelor de glicogen din ficat, corpii cetonici, grăsimile derivate din glicerol și aminoacizii reprezintă principala sursă de producere a aproximativ 80g/zi de glucoză (prin procese de gluconeogeneză), glucoză utilizată cu preponderență de creier. În funcție de greutatea corporală și de substanțele prezente în organism, corpii cetonici, acizii grași liberi și procesele de gluconeogeneză sunt cele care permit supraviețuirea oamenilor timp de treizeci sau mai multe zile în absența oricărei alte surse de hrană, iar în cazul anumitor specii de animale, precum pinguinii imperiali (Aptenodytes forsteri), supraviețuirea până la cinci luni fără nici un fel de alimentație.
La oameni, în timpul perioadelor prelungite de post, nivelele sangvine de b-hidroxibutirat sunt de aproximativ cinci ori mai mari decât cele ale acizilor grași liberi și ale acidului acetoacetic. Creierul utilizează acești corpi cetonici într-un proces denumit ketoliză, în care acidul acetoacetic și b-hidroxibutiratul sunt convertiți în acetilcoenzima A și, mai departe, în energia necesară proceselor de supraviețuire și funcționare celulară.
Efectele postului în cancer 
Prin efectele pe care le imprimă la nivel celular, postul, ca manieră terapeutică, are potențialul de a fi aplicat cu succes atât în prevenția, cât și, mai ales, în tratamentul diferitelor forme de cancer. Efectul pe care îl are asupra unor markeri precum IGF-1, insulina, glucoza/IGFBP1 și corpii cetonici poate genera un efect protector, ce contribuie la reducerea afectării ADN-ului și a proceselor de carcinogeneză, determinând totodată condiții nefavorabile creșterii tumorilor și a celulelor precanceroase19.
Literatura de specialitate amintește de studii care au demonstrat eficiența postului în sensibilizarea tumorilor la chimioterapie, stimularea dezvoltării celulelor stem limfoide, iar în combinație cu chimioterapice (doxorubicină), stimularea activității celulelor T, ca urmare a stimulării proceselor de hematopoieză, citotoxicității CD8+ și a inhibării activității enzimei hem-oxigenază 1 (HO-1), activată în condiții de stres/cancer20.
Studiile au demonstrat și că postul are o acțiune selectivă asupra organismului, protejând celulele sănătoase de efectele oxidanților și a medicamentelor chimioterapice21. În cazul pacienților diagnosticați cu cancer, datele preliminare indică faptul că postul reprezintă o manieră terapeutică sigură și fezabilă, eficientă și în reducerea efectelor adverse asociate chimioterapiei22.
Postul negru determină instalarea procesului de ketogeneză (producția de corpi cetonici), promovează modificări ale căilor metabolice și ale proceselor celulare precum rezistența la condiții de stres, lipoliza și autofagia. În cele ce urmează, vom insista asupra acestui ultim proces, dat fiind faptul că el reprezintă un efect-cheie al capacității antitumorale a postului negru.
Autofagia reprezintă un proces catabolic ce determină, în ultimă instanță, degradarea componentelor unei celule și moartea celulei respective sub acțiunea propriilor enzime lipozomale23. Acest proces de reciclare a aparatului molecular celular a fost intens studiat în ultimul deceniu, în anul 2016 Yoshinori Ohsumi devenind laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în urma descoperirilor sale din domeniul autofagiei. Autofagia permite supraviețuirea celulelor în condiții de inaniție sau stres, și joacă un rol esențial în numeroase funcții fiziologice precum hematopoieza (formarea de celule sangvine) și răspunsurile imunitare. În cazul tumorilor maligne, autofagia poate acționa atât ca mecanism de chimiorezistență cât şi, dimpotrivă, poate avea efecte antitumorale. În plus, autofagia este implicată și în alte aspecte ale proceselor canceroase, promovând răspunsuri imune antitumorale și stimulând toleranța organismului față de tratamentele standard24.
Postul negru activează autofagia la nivelul diferitelor organe, inclusiv ficatul și sistemul nervos central25,26. Autofagia este considerată principalul proces citoprotector și un mecanism comun de control calitativ, ce elimină agregatele proteice și organitele cu funcția deteriorată, prezente în majoritatea celulelor canceroase. Mai mult, studiile pe modele animale au arătat că autofagia mediază efecte protectoare la nivelul diferitelor organe, previne neurodegenerarea și are un rol central în determinarea duratei de viață a organismelor experimentale. Ablația genetică a componentelor cheie din procesul de autofagie este asociată cu accelerarea îmbătrânirii, în timp ce activarea autofagiei are efecte anti-îmbătrânire27,28.
În mod surprinzător, în majoritatea celulelor canceroase procesul de autofagie este des întâlnit, lucru ce a fost de curând explicat prin prezența amoniacului, un produs de reacție al glutaminolizei ce are loc, cu precădere, în mitocondriile celulelor tumorale29.
În cazul cancerelor, postirea înainte și după tratamentul chimioterapic scade semnificativ efectele negative ale terapiei clasice medicamentoase, crescând totodată efectul antitumoral al acesteia. Iată, pe scurt, câteva din schemele de tratament ce au inclus postul negru, înainte și după ședințele de chimioterapie:
cancer de sân, stadiul IIA: post negru de 140 de ore înainte și 40 de ore după tratamentul cu docetaxel și fosfamide. Nu au fost înregistrate efecte adverse; pacienta și-a reluat activitățile zilnice, lucrând 12 ore pe zi;
cancer esofagian metastatic, cu efecte adverse severe înregistrate la tratamentul exclusiv cu 5-fluorouracil, cisplatină și radioterapie. După 72 ore de post negru anterior tratamentului antitumoral și 51 de ore de post negru după, efectele adverse au scăzut în intensitate, iar tumora a scăzut în volum, aceeași tendință de scădere fiind înregistrată și în rândul valorilor markerilor tumorali;
adonecarcinom de prostată, fără răspuns la tratamentul medicamentos (PSA de 40,6 ng/ml), efecte adverse grave și severe (oboseală, vomă, neuropatie periferică, afectarea memoriei de scurtă durată). Trei cicluri de chimioterapice (acetat de abirateronă) combinate cu post negru (60 de ore înainte și 24 ore după) au determinat o scădere a PSA de la 34,2 la 6,43 ng/ml;
cancer pulmonar cu celule non-mici (NSCLC), metastaze osoase, hepatice, splenice și pancreatice, cu efecte secundare severe după 5 ședințe de chimioterapie (neuropatie periferică, pierderea părului, afectare cognitivă, slăbiciune, spasme musculare severe, oboseală, discomfort urinar). La ultimul ciclu de chimioterapice (TAX și CBDCA) combinat cu post negru (48 ore înainte și 24 ore după chimioterapie) a fost raportată o scădere a severității efectelor adverse, a timpului de recuperare și a tumorilor de la nivel pulmonar, hepatic și splenic.
Așadar, studiile umane30-32 arată că postul este bine tolerat de către pacienții diagnosticați cu cancer, că nu interferează cu efectele chimioterapiei (din contră, se înregistrează un efect de potențare al acesteia) și că se observă o reducere semnificativă a efectelor adverse altfel experiate, lucru ce contribuie semnificativ la îmbunătățirea calității vieții pacientului.
De ce, în pofida existenţei unei uriaşe bibliografii, efectele pozitive ale postului asupra bolilor, mai ales în cazul cancerului, sunt ignorate de marea parte a corpului medical? De ce se recomandă în cancer, mai ales în tratamentele citostatice, o alimentaţie bogată în proteină animală, deşi nu există nici un studiu care să susţină beneficiile acestei diete? Sunt doar două dintre multele întrebări pe care ni le putem pune, în contextul în care lumea este tot mai bolnavă şi deopotrivă de săracă. Postul negru este însă cel mai ieftin tratament din câte au fost cunoscute până acum în lume. Oare acesta să fie, de fapt, motivul?
Virgiliu Gheorghe şi
Asist. univ. dr. Veronica Grădinariu
 Bibliografie
  1. Fontana L., Klein S., JAMA 2007; 297, 986–994.
  2. Bishop N.A. et al. Nature 2010; 464:529–535.
  3. Fuhrman J., Fasting And Eating For Health: A Medical Doctor’s Program for Conquering Disease.St. Martin’s Press, 1998, p. 10.
  4. Cott A., Orthomolecular Psychiatry 1974; 3(4):301 -311.
  5. Cott A., Boe E., Fasting: The Ultimate Diet. Hastings House, 1996, pp. 34-35.
  6. Krippner S., Davidson R., Peterson N., Journal of Contemporary Psychotherapy 1973; 6(1):79-88.
  7. Fuhrman J., Fasting And Eating For Health: A Medical Doctor’s Program for Conquering Disease.St. Martin’s Press, 1998, p. 19.
  8. Yashiro N., The Sapporo Medical Journal 1986; 55(2):125-136.
  9. Muller H. et al., Scand J Rheumatol 2001; 30:1-10.
  10. Kjeldsen-Kragh J. et al., Lancet 1991; 338:899-902.
  11. Kjeldsen-Kragh J. et al., Clin Rheumatol 1994; 13:475-482.
  12. Goldhamer A. et al., J Altern Complement Med 2002; 8:643-650.
  13. Goldhamer A. et al., J Manipulative Physiol Ther 2001; 24:335-339.
  14. Goodrick C.L. et al., Experimental Aging Research 1983; 9:1477-1494.
  15. Masoro E.J. et al., Annals of the New York Academy of Science 1990;337-352.
  16. Fontana L. et al., Science 2010; 328:321-326.
  17. Gill S., Panda S., Cell Metab 2015; 22:789-798.
  18. Marinac C.R. et al., Cancer Epidemiol Biomarkers Prev 2015; 24:783-789.
  19. Lee C. et al., Cancer Res 2010; 70(4):1564-1572.
  20. Di Biase et al., Cancer Cell 2016; 30:136-146.
  21. Raffaghello L. et al., Proc Natl Acad Sci USA 2008; 105:8215-8220.
  22. Safdie et al., Aging 2009; 1:988–1007.
  23. Kondo Y. et al., Nature Reviews. Cancer 2005; 5(9):726.
  24. Lee C. et al., Sci Transl Med 2012; 4:124ra27.
  25. Alirezaei M. et al., Autophagy 2010; 6(6):702-710.
  26. Martinet W. et al., J Histochem Cytochem 2006; 54(1):85-96.
  27. Kroemer G. et al., Mol Cell 2010; 40(2):280-293.
  28. Rubinsztein D.C. et al., Cell 2011; 146(5):682-695.
  29. Marino G., Kroemer G., Sci Signal 2010; 3:pe19.
  30. Safdie F.M. et al., Aging 2009; 1(12):1-20.
  31. Lee C., Longo V.D., Oncogene 2011; 30:3305-3316.
  32. Pettit S. et al., PLoSONE 2017; 12(5):e0176941.

Cum să crești o bucurie




Nu mi-e somn. Stau pe căpătâiul patului, câţiva centimetri de scândură, şi sunt tare bucuroasă. O bucurie cu care aş putea să cuprind şi odaia, şi casa, şi curtea şi, cine ştie, via, pomii de afară, şi neapărat părul din ogradă, bătrân, care vara, pe timp de furtună, zvârle pere mici în ropote pe acoperiş.
Stelele strălucesc, supradimensionând noaptea, pentru că, da, o noapte ca aceasta e feerică; focul din sobă proiectează lumini pe grindă, zburdalnic şi el, ca şi mine. Vârtelniţa nu-şi mai scârţâie încheieturile, mânată încolo şi-ncoace nici de mâini mici şi pufoase, nici de mâini  bătrâne şi destoinice. Stă şi vârtelniţa, şi scaunul întors cu susul în jos, lemne meşterite cândva spre a-şi avea rostul străvechi, transformate în cuib – scaunul; şi roată însufleţită – vârtelniţa. Din ea, din vârtelniţă, desigur, vine bucuria. E drept că bucuria trimite şi ea raze în încăpere, contopindu-se cu lumina focului din vatră, şi de-atâta voioşie la unison, somnul nu are gazdă să se lipească, doar dacă încearcă la bunica, „sătulă de voie-bună de azi dragă dimineaţă”.
Până la urmă, nici nu ştiu cum s-a făcut, că auzind de atâtea ori „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte în noi şi ne curăţeşte de toată necurăţia, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”, spus cu voce tare şi rar de bunica, m-am transpus la rândul meu în rolul ei peste ani, şi numai ce mă aud zicând: „sunt sătulă” – dar nu de voie-bună, ci de vârtelniţa alergăturii, de cuibul virtualului, şi mâine am s-o iau de la capăt, iar şi iar. Rugăciunea devine strigăt: „Bucură-te!, Bucură-te!”, pentru a creşte această bucurie a lucrurilor simple, pentru a le arăta şi insufla şi altora minunea de fiecare zi: timp petrecut împreună, o floare, orice lucru „mărunt” care să ne facă suliţă spre Cer.
Timpul petrecut împreună ca trăire devine ca o nestemată. „Într-o noapte de vară, mama mi-a vorbit, eu nu mai ştiu ce, eram în aceeaşi odaie a bunicii, câţiva ani mai târziu, ştiu doar că m-am simţit într-un fel special, un fel de bucurie. Chiar eram bucuroasă. Apoi, într-o zi tot din acea vacanţă de vară, a stat cu noi pe pătură sub păr – bine, nu acela cu pere mărunte, altul, tomnatic, cu pere mari, parfumate şi dulci, ca dulce să ne fie despărţirea şi gândul la ea. Eu nu ştiam atunci că acel timp petrecut împreună va deveni comoară”. Un dar făcut verbal fratelui meu, simplă mărturisire. El uitase, fiind prea mic, eu reamintindu-i, bucurându-ne. Da, bucurându-ne, deşi ne venea a plânge, dar nu puteam. „Ştii ce”, i-am zis, „la început nu vorbeam despre ea cu nimeni. Ştii ce s-a întâmplat? Cu cât a trecut timpul (douăzeci şi şapte de ani), dragostea asta a crescut, s-a dezvoltat, ea trăieşte – de ce să nu vorbim despre ea? De ce să nu ne bucurăm?”. Faptul acesta este inexplicabil: să creşti o bucurie în inima ta, o bucurie tainică şi ţie, dar pe care vrei să o împărtăşeşti.
Albumul verde cu fotografii al mamei, întocmit pentru vremea „când părul îmi va fi albit”, stă mărturie a unor generaţii ce au trăit „în miezul unui ev aprins”, cu „tinereţea clocot şi avânt”, cu ,,înaltul cerului ce spre el ne cheamă”. Părul nu i-a albit nicicând, privesc cozile acelea lungi şi împletite sau revărsarea de valuri, podoabele tinereţii, şi-mi amintesc de femeile dace îmbrăcate în straie luminoase. Ce poate fi mai scump ca amintirea primului leagăn – mâinile mamei? Nişte cuvinte simple, scrise prin anii ʼ60, au avut impact în timp. Ştia ea, oare, pentru cine le-a scris atunci? Născută dintr-un „crâmpei de soare şi o fărâmă de pământ”, „într-o casă oarecare”, notând alături de fotografii şi frânturi de versuri, după moda timpului, îndemnându-se, ea, pe sine, „să nu dispere când greul vieţii te apasă” – ea, mama, a căpătat o altă dimensiune. Pe aceasta încercam să i-o redau fratelui pribeag prin lume, reamintindu-i mereu: „Te-a iubit foarte mult!” – el mirându-se parcă şi acum. Petrecuseră împreună doar şapte ani de viaţă. Aveam atâta nevoie să creştem această bucurie a descoperirii oricăror mici detalii despre ea, încât i-am spus: „Știi, această tânără din fotografie a fost o prietenă de-a ei, eu am recunoscut-o după ani… vindea fructe în piaţă, mi-a trebuit un an să-mi fac curaj, crede-mă, a fost o bucurie doar că am vorbit despre mama, nimic mai mult”. Din nou, mirare…
Ceea ce aş fi vrut să-i spun fratelui este că mângâierea vine în tăcere prin frângerea inimii, lacrima creşte bucuria şi eliberează, luminează.
Luminos să ne fie sufletul, să creştem în el bucurii cereşti ce nu se vor lua de la noi nicicând.      

Adela Costea
Oradea
 Locul al III-lea la concursul de
eseuri al lunii februarie 2015
foto Simona Andrusca



Sursa: FAMILIA ORTODOXA


Filosoful Constantin Barbu: În Arhivele Vaticanului există manuscrise fabuloase privitoare la istoria dacilor, străromânilor și românilor




Cotidianul.ro: Filosoful Constantin Barbu anunță o descoperire de maximă importanță pentru istoria românească: în biblioteca Vaticanului au fost identificate patru pagini din Descriptio Moldaviae, celebra lucrare a domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir.
În Arhivele Vaticanului există manuscrise fabuloase privitoare la istoria dacilor, străromânilor și românilor. Forța lor, pentru istoria și destinul României, este de neimaginat.




Manuscrisele cu cuvinte în limba dacă (pe care intelligentsia și intelligence le-au căutat cu ardoare), manuscrisele cu primele cuvinte în limba română („torna, torna, frater“), manuscrisele sfinților părinți ortodocși străromâni (unele provenind din celebra bibliotecă a faimoasei regine Cristina a Suediei) sunt doar câteva dintre diamantele care pecetluiesc imaginea historială a unui nobil popor european, popor care rar a avut conducători norocoși.
Manuscrisul „De materia medica“ a fost, o vreme, o obsesie a minții lui Eminescu. Dar știrea despre cuvintele dacice au dat-o filologii germani. Celebrele cuvinte „torna, torna, frater“ au fost bucuria lui Hasdeu, a lui Iorga și Coșeriu, dar tot filologi străini au descoperit cei dintâi textul.
În mintea istoricilor români, apasă un munte de plumb: așa-zisa tăcere a documentelor istorice, lungă de 1000 de ani, din secolul IV până în secolul XIV.
Cercetând toate arhivele mari ale lumii, papirus cu papirus, hartă cu hartă, manuscris cu manuscris, pot spune cu certitudine absolută că românii au mărturii scrise de către străini acoperitoare pentru toate secolele lor de existență. Sunt mii, iar paginile lor trec de cifra de 500.000.

Citește continuarea aici: Cotidianul.ro

Defrișări masive în unul dintre cele mai FRUMOASE parcuri naționale!

               Cel puţin 50 de hectare de pădure au dispărut de pe o crească a Muntelui Semenic. Copacii au fost tăiaţi în mijlocul parcului naţional. Inspectorii Silvici spun că nu pot controla defrişările, deoarece Ministerul Mediului nu a aprobat un plan de management pentru exploatarea lemnului în România.

 

 Zona defrişată se vede în imaginile înregistrate din dronă de un telespectator Digi24. 50 de hectare de pădure au dispărut, spun ecologiştii.


             Corneliu Sturza, preşedintele GEC Nera: „Romsilva face ce vrea acolo. Eu spun că sunt ilegale în contextul faptului că nu există un plan de management. Am cerut public Ministerului Mediului să impună acest plan, după 13 ani de zile.”

           Reprezentanţii Gărzii Forestiere Timişoara, care gestionează şi fondul forestier din Caraş-Severin, au aflat şi ei de problemă. Cei care ar trebui să se îngrijească de păduri spun însă că nu pot opri defrişările, în lipsa unui plan de management aprobat de Ministerul Apelor şi Pădurilor. Acesta ar fi cel care stabileşte ce şi cât lemn poate fi tăiat.

        „Conform amenajamentului silvic, aici s-au executat lucrările propuse: tratamentul tăierilor progresive – racordare, împăduriri în completarea regenerării naturale, îngrijirea seminţişurilor şi ajutorarea regenerărilor naturale. Toate aceste lucrări au avut avizul favorabil al Administraţiei Parcului Naţional Semenic,” se arată în comunicatul trimis de Garda Forestieră Timişoara.

        Anul acesta, inspectorii Gărzii Forestiere au descoperit peste 3.000 de metri cubi de lemn tăiat ilegal, echivalentul a 85 de camioane pline, a căror valoare depăşeşte un milion de lei.
Sursa : MONEY.RO

 

joi, octombrie 26, 2017

Halloween-ul – “Noaptea tuturor demonilor” – cea mai mare sărbătoare satanistă din lume

Halloween – sarbătoare satanică. Sfântul Ioan Maximovici îi mustră pe cei ce o serbează


Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor(All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…
Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.
America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.
De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !
Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).
Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.
Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.
Laurentiu Dumitru

Sf. Ioan Maximovici ii mustra pe cei ce serbeaza Halloweenul

„Viata si opera Parintelui Serafim Rose”, Ieromonah Damaschin, Ediţia Apologeticum, 2005
În loc să se pregătească de slujbă creştinii s-au dus la un praznic păgânesc, iar tu ai mers pentru puţină vreme între ei, mustrându-i prin prezenţa ta tăcută care i-a făcut să se ruşineze. Şi prin asprimea privirii tale i-ai învăţat că nu pot sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui Mamona, că nu pot să cugete că după ce păcătuiesc Îi vor cânta lui Dumnezeu cu evlavie: Aliluia!
(Acatistul Sf. Ioan Maximovici, Condacul 8)
DATORITĂ Arhiepiscopului Ioan, la sfârşitul anului 1964 a apărut un eveniment major în Biserica Rusă: canonizarea Sf. Ioan de Kronstadt. Biserica din Uniunea Sovietică nu a putut să-l canonizeze pe acest făcător de minuni de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea pentru că acesta era un monarhist declarat, vorbise înflăcărat împotriva curentelor socialiste şi profeţise chiar revoluţia sângeroasă.
De aceea a fost lăsat la dispoziţia diasporei să hotărască locul potrivit al aceluia printre sfinţi; şi Arhiepiscopul Ioan a fost unul dintre cei mai puternici susţinători dintre ierarhi, ai acestuia. El chiar a mers la ierarhii celorlalte Biserici Ortodoxe din lumea liberă, cerându-le să se alăture canonizării, dar lor le-a fost frică de felul cum s-ar putea răsfrânge aceasta asupra imaginii lor şi a politicii lor diplomatice. Fără să-i fie frică, Arhiepiscopul Ioan a continuat pregătirile, alcătuind laude pentru mult iubitul Sf. Ioan, pentru a se cânta la canonizare.
Pentru că a fost un misionar neobosit, Sf. Ioan de Kronstadt, părinte şi hrănitor al celor oprimaţi şi făcător de multe minuni, avea multe în comun cu Arhiepiscopul Ioan; şi era potrivit ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai veacului nostru să lucreze pentru slăvirea altuia. A luat parte şi Eugene, scriind două articole despre Sf. Ioan de Kronstadt pentru a se tipări în Orthodox Tidings (Ştiri ortodoxe).
În ajunul duminicii de 1 noiembrie, Arhiepiscopul Ioan a oficiat slujba solemn de canonizare. Aceasta a fost prima canonizare de la revoluţie a unui sfânt rus, un act al Bisericii în lumea liberă, care va da nădejde acelora din patria rusă înrobită. Totuşi, spre marea durere a Arhiepiscopului Ioan, au lipsit oameni de la slujbă. Chiar în noaptea aceea, ei organizaseră un bal mascat de Halloween.
Eugene a scris, „după slujbă, Vlădica [Arhiepiscopul Ioan] a mers la locul unde balul era încă în desfăşurare. A urcat scările şi a intrat în sală, spre uimirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, fără să scoată o vorbă, s-a uitat la oamenii aceia uluiţi, făcând înconjurul întregii săli încet şi în mod intenţionat, cu toiagul în mână. N-a spus o vorbă şi nimic nu era necesar; simpla privire a Vlădicăi a înţepat conştiinţele tuturor, după cum se vedea limpede din consternarea generală. Vlădica an plecat în linişte; şi în ziua următoare, în biserică a tunat şi a fulgerat, manifestându-şi sfânta sa indignare şi râvna sa înflăcărată, chemând pe toţi la viaţă creştină evlavioasă.”

Halloween – sarbatoare celta in cinstea zeului mortii, “Samhain”.

Halloween-ul este o sărbătoare păgână importata de la americani care amestecă şi confundă religia cu magia, practic nu are nimic creştin în conţinutul său . Acesta “sarbatoare” în spiritul divertismentului promovează o cultură a urâtului, în cadrul căreia impresionează admirativ cea mai hidoasă mască sau cea mai macabră acţiune.

Ideea de a se deghiza în demoni este oricum lipsită de logică. Istoricii religiilor afirmă că scopul pentru care erau purtate măşti în religiile primitive era crearea unei legături spirituale cu zeitatea sau fiinţa reprezentată prin acea mască.
Ori deghizându-se în demoni, oamenii nu fac altceva decât să le ofere acestora propriul lor corp drept punte de manifestare în planul fizic. Adică îndeplinesc exact lucrul de care ar trebui să se protejeze.
Acest joc cu răul şi de-a răul nu poate avea doar caracter de divertisment inofensiv, ci în această formă se ascunde, de fapt, o provocare şi o pătrundere într-o lume necunoscută şi periculoasă, pentru care ignoranţa nu este o scuză.
“Sărbătoarea” actuală cu valenţe de carnaval a Halloween-ului a fost influenţată de diverse culturi pe filieră celtică si romana. Celţii celebrau pe 1 noiembrie Anul Nou printr-un festival numit “Samhain“, care marca trecerea din sezonul soarelui în sezonul întunericului, cânt toate focurile erau stinse şi druizii, adică preoţii lor, aprindeau altele, dăruind câte o torţă fiecărei familii cu menirea de a încălzi casele şi a ocroti de spiritele întunericului.Tot în jurul datei de 1 noiembrie romanii aveau sărbătoarea “Ziua Pomona”, numită după zeiţa fructelor şi a grădinilor, când celebrau roadele naturii. Cu timpul cele două sărbători păgâne au devenit una singură, împrumutându-şi caracteristicile şi conţinuturile una alteia, într-o mare celebrare a toamnei.
Sărbătoarea pe care americanii o celebrează în zilele noastre este un amestec păgân de magie, spirite rele ,moarte,stafii, schelete şi cranii specifice festivalului celtic “Samhain” .
Oricât de inofensivă ar părea la prima vedere astfel de manifestare şi oricât de multă bucurie ar aduce copiilor, fapt pentru care mulţi părinţi sunt confuzi, conţinutul său ne duce în lumea întunericului, nu în împărăţia luminii.
Halloween-ul nu se limitează la amuzament, la o simplă distracţie sau la un carnaval cu măşti câtă vreme are o tentă religioasă. Subtilitatea răului din conţinutului său este foarte mare pentru că întruchipează una dintre metodele multiple de amăgire şi înşelare folosite de diavol şi este cea mai potrivită pentru sufletele curate, dar neinstruite, cu o vigilenţă spirituală scăzută.
Când copiii se deghizează în înfăţişări malefice nu este o aplecare spre bine şi frumos, ci spre chipul diavolului, iar cuvintele “trick or treat” (ne daţi ori vă bântuim-truc sau tratatie) nu este un simplu joc, ci o aderare la lucrarea răului, cu nebănuite consecinţe pe plan emoţional şi comportamental.
Pentru orice creştin, fenomenul Halloween este o aderare subtilă la lucrarea celui rău tocmai prin încercarea de bagatelizare a lucrării diavolului şi a unor acte magice păgâne.
Nu putem să ironizăm şi să ne jucăm cu răul, pentru că “tatăl minciunii”(Ioan 8,44) nu prea ştie de joacă şi ademeneşte sufletele ignorante şi neinstruite duhovniceşte prin tot felul de practici care par inofensive.
Ca mărturisitori creştini nu putem opta şi pentru rău şi pentru bine, pentru Dumnezeu şi pentru diavol ci să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Petru: “Fiţi treji, privegheaţi; potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).

HELLoween

În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: “Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?”, 80% au răspuns: “Aş vrea să omor pe cineva…”. Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice cineva: “Noi n-am ajuns până aici…”, dar, dacă nu ne responsabilizăm, vom ajunge…(Memoriu privitor la fenomenul Halloween, adresat tuturor cadrelor didactice, dar în special directorilor de instituţii şcolare)
Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc… Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. (HALLOWEEN-UL, O SARBATOARE DE CARE NU AVEM NEVOIE)
Poliţia este în alertă. Numărul de crime de orice fel este în creştere în această noapte. Şi cu toate acestea statul suporta această sărbătoare aducătoare de profit pentru unii şi devastatoare pentru alţii. Captivează copii prin dulciurile pe care le primesc. Mai uşor ar fi să traversezi un cimitir în orice noapte a anului decât să străbaţi anumite străzi ale oraşului decorate cu scene groteşti inspirate din filme de groază în noaptea de Halloween. Este un contrast aşa de mare între această sărbătoare şi sărbătoare Crăciunului ce urmează… Pentru cei ce nu au credinţă în Dumnezeu este totuşi un bun motiv de comparaţie între ceea ce are Dumnezeu de oferit faţă de puterea întunericului. Şi totuşi alegerea rămâne a fiecăruia. (Cosmarul Halloween)
Daca ar fi sa oferi un cadou pentru copilul tau, ce ai alege intre o carte si un pistol adevarat? Sa nu imi spui ca faci parte din categoria parintilor care mai cred ca, in ziua de azi, educatia se face prin carti! Educatia se face la scoala vietii, asadar alegerea pistolului este subinteleasa. Il vei invata insa ca tine in mana o arma periculoasa, cu care poate rani sau omori pe cineva, dar cu care, in anumite cazuri, se poate apara. Important e sa-i explici cum se utilizeaza, pentru ca fiul tau este foarte inteliget si va intelege, nu va face el vreo prostie. In particular, il poti trimite la niste sedinte de tir, mai ales ca e atat de talentat si invata totul repede. Ai grija, mai ales sa-i spui sa nu il tina indreptat catre el cand e incarcat, asta e lectia numarul 1. In rest, fiecare se descurca pe cont propriu. Si cine n-are pistol, sa-si cumpere! (Bau-Baul domestic)
Sa nu ne amagim crezand ca uratul este o simpla forma si o simpla masca. Uratul este forma vazuta a unei lumi guvernate de alte legi decat cele visate de noi. Copilul care se costumeaza ca dracusor sau vrajitor se bucura in secret de ocazia de a avea puterea de temut a acestor figuri – adica de a speria, de a influenta in mod magic pe cei din jur, de a insela. Pare o joaca, dar o joaca interzisa si rara, la care ai acces ca la o bomboana mult ravnita. Monstrii, vrajitorii, diavolii, scheletii si fantomele care populeaza din ce in ce mai mult lumea copiilor nostri apasa cu o putere deloc fatisa, dar constanta, asupra libertatii lor interioare. (Dracusori de ocazie)
Industria Halloweenului, sau “Masacrul inocentilor” zilelor noastre. Gandeste-te un pic: chiar nu conteaza ce vede sau ce aude copilul tau, cum, cu cine si de-a ce se joaca?
Atunci esti un naiv. Deloc inocent. (Masacrul inocenţilor)

Halloween- o marturie ortodoxa

Iata ca am ajuns sa ne gandim si la asta- dupa ce a intrat in obicei sarbatorirea Zilei Indragostitilor (care, cel putin, la origine e o sarbatoare crestina), o alta sarbatoare devine moda la romani- Halloweenul. Si fiindca n-as avea nimic de zis personal despre ea, fiindca nu am fost pusa in situatia sa sarbatoresc Halloweenul sau sa vorbesc copiilor despre el, m-am gandit sa traduc marturia unei mamici ortodoxe din America (Sylvia de la „Adventures of an orthodox mom” ), care cred ca e mai graitoare decat ce as scrie eu:

„Am participat la festivitatile de Halloween de cand ma stiu. Biserica mea dadea in fiecare an o petrecere de Halloween, mergeam la scoala costumati si apoi colindam cartierul adunand mai multe dulciuri decat ar fi putut consuma un copil. Mama le punea in saculete (cu numele nostru pe ele) si le agata sus pe dulap, lasandu-ne sa alegem cate ceva pentru pranz sau pentru gustarea de dupa scoala, cand ne faceam temele.
Eram fricoasa grupului pe-atunci ; faceam orice ca sa nu trec pe langa casele bantuite, sau pe langa colinele pe unde se spunea ca ar umbla vrajitoarele. Treceam cu ochii inchisi (nu era chiar idee buna ) pe langa casele ale caror curti aratau ca niste cimitre si din care bubuia o muzica infricosatoare. Aveam cosmaruri cu vrajitoare, monstri si schelete care se furisau de dupa colturi.
Apoi, pe cand aveam 19 ani, am auzit un preot ortodox vorbind despre cat de demonica este de fapt aceasta sarbatoare. El a explicat ca inofensivele felinare de dovleac pe care le punem pe treptele casei isi au originea la celti. El ne-a povestit ca acestia sculptau aceste felinare cu chipuri in amintirea celor morti si apoi mergeau intr-un loc unde ofereau un sacrificiu uman. Ei luau lumina de la focul de acolo si o duceau acasa (in felinarul-dovleac) pentru a le lumina inima. Deasemenea credeau ca mortii vin pe pamant in acea noapte si de aceea le lasau mancare afara la usa.
Am fost socata sa aud aceste lucruri , dar cumva ele au lasat ceva in sufletul meu, care m-a tulburat. Am cautat mai multe si am gasit o abundenta de informatii care ii sustineau spusele.
De atunci nu mai iau parte la celebrarea Halloweenului. Imi invat copiii ca este o sarbatoare demonica pe care cea mai mare parte a oamenilor n-o inteleg. Dar noi intelegem ca ceea ce nu e a lui Hristos e a lui Satan si nimic de-a lui Hristos nu se sarbatoreste in aceasta zi. Ea a devenit pentru noi o zi obisnuita – deasemenea il serbam atunci pe Sf. Ioan de Kronstadt (sarbatoarea pe calendarul vechi). Decoram casa cu dovleci ne-sculptati, tartacute si frunze uscate cu ocazia toamnei, sau a sarbatorii recoltei in septembrie.
Mi-am dat seama ca si in Biserica noastra parerile sunt impartite. Argumentul 1 spune ca este o sarbatoare complet demonica la origine si nu trebuie sa luam parte la ea. Argumentul 2 spune ca in ziua de azi sarbatoarea nu mai are aceeasi semnificatie si este doar o distractie inofensiva(chiar daca sunt multe culte satanice care ofera sacrificii animale si umane, precum si multe practici oculte). Ei spun desemenea ca da , Halloweenul are origini pagane, dar daca copiii sunt costumati in personaje „bune” este in regula. Eu cred ca asta e o declaratie ipocrita. Daca te costumezi intr-un personaj „bun” poti sa iei parte la ceva diavolesc?
Iertati-ma daca jignesc pe cineva spunand aceasta dar cred cu adevarat ca acei copiii care sunt crescuti cu o astfel de gandire vor invata sa gaseasca scuze in viata pentru orice lucru de care stiu in adancul inimii ca e rau, dar vor sa ia parte la el.
Unii vor merge pana acolo incat sa argumenteze ca si bradul de Craciun isi are originea in practicile druide. Este adevarat, dar pomul de Craciun e un simbol al Craciunului si al crestinismului (e ca si cum ai compara mere cu portocale). Nu cred ca poate spune cineva ca exista vreo legatura intre crestinism si Halloween.
Cand e vorba de Hristos nu putem face compromisuri, oricat de tentant ar fi.
Ce credeti despre aceste lucruri?
Iata si cateva articole pe care le recomand:
Chiar daca nu sunteti de acord cu cele ce am zis mai sus, nu va deranjeaza sa vedeti ca Halloweenul a inceput sa puna in umbra Craciunul? Oamenii decoreaza mai mult pentru Halloween decat pentru Nasterea lui Hristos! Cu mult timp in urma imi amintesc ca am auzit (nu mai stiu unde) cum corporatiile vor ca incet sa incerce sa combine Halloweenul cu Craciunul. La vremea aceea m-am gandit hmm… nu prea are sens. Cum vor face asta?Acum, cand vad ca decoratiile de Craciun apar (probabil in magazine- nota mea) in acelasi timp cu cele de Halloween si in aceeasi cantitate, desi mai e mult pana la Craciun, imi dau seama cum. Am obosit sa pretind ca religia nu are nimic de-a face cu ce se intampla in lume. Acum inteleg ca religia este exact ceea ce face lucrurile sa se intample… ”

vineri, septembrie 29, 2017

Weekend placut, tuturor!


Sursa: Vibrații pozitive

Lumea se schimbă prin gesturi mici

         Lumea se schimbă prin gesturi mici, făcute de cât mai mulți dintre noi. Gesturi care nu costă nimic, gesturi care nu ne iau timp, gesturi pe care le putem face cu toții, daca ne-am oprii cateva secunde din graba în care trăim, din graba cu care mergem de acasă la servici și înapoi, din grabă în care ne ardem viețile fără să mai vedem și să mai simțim nimic din tot ce înseamna să traiești cu adevărat.
          Fii tu schimbarea care vrei să o vezi în jurul tău. Oprește-te, ia o pauză, respiră, privește în jur, ajută și dă mai departe ceva frumos din tine.
          Un gest cat de mic poate conta mai mult decât iți imaginezi.



Sursa: Vibratii pozitive

joi, septembrie 28, 2017

Minunata lume nouă și referendumul pentru familie




Sunt un român ortodox, familist, ce locuiesc momentan în străinătate. Am pus împreună câteva gânduri în urma unei simple audieri a unei emisiuni radio. Nu am scris neapărat pentru concurs, și acesta nu este un eseu. Am crezut că aceste rânduri trebuie împărtășite și am găsit potrivita revista dumneavoastră, care are o deschidere reală către părerea cititorilor. În același timp, nu știu în ce stadiu a ajuns corectitudinea politică în legislația românească, aşa că dacă considerați bune de publicat aceste rânduri dar este necesară eliminarea unor pasaje pentru a nu fi considerate „instigatoare la ură”, faceți după cum considerați. Aş prefera, în cazul în care veți publica cele ce v-am scris, să-mi păstrez anonimatul, numele meu neavând importanţă.

Scriu aceste rânduri din bejenie. Adică din „lumea nouă”, acolo unde vor să ajungă mulţi – sau, dacă nu se poate, măcar să vină această „lume nouă” la ei. Unde este această lume? Păi, dacă luăm în considerare Noul York, Noul Orleans sau Noua Franţă, fără îndoială este America. Există această fascinaţie faţă de America, izvorâtă mai ales din filmele făcute la Hollywood. Dacă este să se priceapă la ceva foarte bine americanii, cu siguranţă unul din lucruri este să facă show-uri, să construiască şi să vândă bine imagini. Că nu este nimic holy („sfânt”) în Hollywood ştie toată lumea, însă ceea ce nu se ştie sunt unele aspecte mai puţin mediatizate ale acestei lumi. Fără îndoială, sunt lucruri foarte bune construite de societatea americană, pe care trebuie să le avem în vedere când ne gândim la ea, dar în același timp sunt și altele mai puțin cunoscute, care nu trebuiesc omise dacă vrem să ne facem o imagine cât de cât corectă a ceea ce reprezintă cu adevărat America. Câteva dintre ele voi încerca să le amintesc mai jos. Chiar dacă nu sunt trăite direct de mine, sursele folosite sunt de toată încrederea şi mai presus de orice îndoială.
Nu are rost să discutăm acum de ce și de când sunt aici. Nu mă plâng, dar nici nu cred că am făcut mare brânză emigrând. Consider că Dumnezeu a îngăduit asta din diferite motive, iar aceste rânduri pot fi unul dintre ele. Aceste rânduri le puteți considera o privire în viitor, sau cum va fi când lumea aceasta nouă va veni, vrând-nevrând, și peste cei de-acasă. Aici este viitorul, sau cel puțin aşa crede majoritatea planetei. Ce se întâmplă azi aici se va întâmpla mâine în România – dacă, bineînțeles, se va permite asta. „Permisiunea” însemnând cadrul legal prin care nu doar că se vor permite diferite lucruri de neînțeles și de neconceput majorității societății românești, dar va fi chiar obligată să accepte aceste lucruri. Nu există cale de mijloc sau adaptări mai permisive, în funcţie de ţară sau regiune. Chiar dacă abordările par diferite iar paşii nu sunt identici, în final totul trebuie să fie la fel peste tot. Trebuie înțeles că acestea nu reprezintă doar cazuri marginale, ci noul „normal”. La fel de mult ele sunt considerate valori fundamentale sau „noile valori” (lume nouă – valori noi) ale acestei lumi. Prin urmare, ele vor fi implementate prin pași clari și hotărâți, indiferent de părerea, indignarea, nemulțumirea unora sau a altora, în funcție de legislația nou-adoptată, pe principiul „unde-i lege, nu-i tocmeală”.
„Am ascultat mărturii incredibile”
Așadar, se întâmplă în America de Nord. O zi normală de septembrie. După terminarea programului de lucru mă urc în mașină și plec spre casă. Drumul durează cam o oră, mai puţin din cauza distanţei și mai mult din cauza aglomerației. Asta duce, vrei-nu vrei, la exersarea unei virtuți – răbdarea. Deși poate părea ciudat, este una din perioadele mele plăcute din zi. Asta după ce am descoperit un radio creștin acum câteva luni, ce emite din America, dar se recepționează și în Canada, acolo unde locuiesc acum.
Emisiunea pe care o ascult se numește „Family Talk” şi are ca gazdă unul din marii luptători pentru creștinism din America, Dr. James Dobson, ce realizează emisiunea aceasta de peste treizeci de ani. Unii vor zice: „Ei, şi ce ne interesează pe noi ce cred ceilalţi? Oricum sunt depărtaţi de Adevăr, aşa că nu e relevant!”. Deși Ortodoxia este mai puțin cunoscută pe aceste meleaguri – nord-americanii fiind, în general, evanghelici, baptiști sau catolici –, nu caut aici să vorbesc (și nici ei nu aduc în discuție asta) despre diferențele dintre noi și ei, sau interpretări teologice ale Scripturii. Această emisiune se referă la trăirile de zi cu zi ale societății americane, provocările acestei „lumi noi” prezentă deja aici și modul practic de abordare a lucrurilor din perspectiva creștinului obișnuit. Plus că a ignora experienţe căpătate de alții prin greutăți şi provocări, foarte probabile și la noi, ar da dovadă de ignoranţă și lipsă de maturitate din partea noastră.
Ca să vă faceți o idee, emisiunea durează o jumătate de oră, între 5 și 5 jumătate, iar gazda are ca invitați diferite persoane: medici, avocați, pastori, sportivi, militari, psihologi, profesori, scriitori, juriști, toți cu reputații și cariere impresionante. Emisiunea abordează teme ce acoperă toate aspectele vieții de zi cu zi și oferă sfaturi și suport concret pentru creștinii în dificultate, atacați de statul ateu și de organizațiile de stânga foarte agresive, bine organizate și bine finanțate. Cum deja se vede și la noi.
Am ascultat emisiuni cu mărturii incredibile. De la povestirea unuia din militarii care au scăpat cu viaţă în operațiunea Mogadishu (după care s-a făcut filmul „Black Hawk Dawn”), până la mărturia unei mame (ea însăşi cu o poveste cutremurătoare: rămasă orfană de mică, când tatăl ei s-a sinucis după ce i-a omorât mama, din cauza hotărârii ei de-a divorța) care a ajuns, prin voia lui Dumnezeu, să facă o fundaţie ce vindecă copiii cu probleme psihice şi emoţionale, cu ajutorul unei terapii în care sunt folosiți caii (ei înşiși salvați de la chinuri și moarte sigură), mărturii ale medicilor ce merg în zonele calamitate ale planetei pentru a opera și a salva vieți, stând acolo câte trei luni sau mai mult, despre dedicarea în salvarea de vieți prin cabinete de consiliere pentru criza de sarcină, asistenţă juridică pentru cei în nevoie, cărora li s-a încălcat dreptul la libertate religioasă, preoți militari dați afară din armată după o carieră exemplară, decorați pentru curajul arătat în misiunile îndeplinite, dar care nu au manifestat acceptare faţă de homosexuali, despre flagelul pornografiei, declarată deja pericol pentru sănătatea şi stabilitatea publică în unul sau două state, despre umbra neagră a gândurilor sinucigașe în rândul adolescenților şi numărul tot mai mare al celor ce apucă pe acest drum fără de întoarcere, și multe altele. Tot ajutorul şi suportul este făcut de acești invitați în numele lui Hristos și gratuit, fără a cere sau aștepta vreo plată. Donațiile sunt binevenite, pentru că, în afară de timpul oferit de acești minunați mărturisitori, toate celelalte lucruri costă.
„În iad intră cine vrea, dar iese foarte greu sau deloc” 
Acum însă vreau să vă povestesc despre o emisiune mai specială, ce ar trebui să intereseze neamul românesc cel puțin din punctul de vedere al modului în care va arăta societatea dacă și după ce se vor adopta unele legi similare cu cele adoptate deja în „lumea nouă”.
Așadar, Dr. James Dobson l-a avut invitat pe președintele – și în același timp fondatorul –Asociației „Pacific Justice Institute”, ce acordă asistenţă juridică gratuită, reprezentare pro bono în tribunale de douăzeci de ani pentru creștinii persecutaţi din America. Problemele pe care le semnalează şi cu care se luptă această organizaţie se referă la unele state mai avansate în aplicarea „noilor valori”, amintind în mod special California. Acestea, în mare, ar fi:
  1. Școlile au obligația să permită accesul unor persoane care fac parte din diferite organizații LGBT, pentru a le vorbi copiilor de la 7 ani în sus despre „dreptul la cunoașterea corpului”, atracția către persoane de același sex și identificarea cu alt gen decât cel dat. Adică fetiţele se pot identifica a fi băieți și invers.
  2. Dacă un copil se identifică și declară că este altceva, școala are obligația să se adreseze copilului conform noului gen și nume ales de copil.
  3. Școala nu este obligată să anunțe părinții de noua orientare a copilului.
  4. Dacă părinții totuși află că la școală băiețelul lor este „fetiţă” și merg la un medic de specialitate, medicul este obligat să verifice dacă copilul s-a declarat a fi de alt gen și, dacă da, îi este interzis să acorde consult/ajutor în sensul căutat de părinți, ci trebuie să anunțe Asistenţa Socială de imixtiunea părinților în decizia copilului. (Făcând o paranteză, este aceeași tactică care se aplică și în cazul homosexualilor. Medicilor li s-a interzis acordarea de asistenţă de specialitate homosexualilor care li s-au adresat în căutarea unei rezolvări la problemele pe care le aveau în momentul în care nu s-au mai identificat cu minoritatea sexuală pe care o aleseseră până atunci, suferind de depresii şi intenţii suicidare şi căutând o întoarcere la heterosexualitate. Medicii care totuși aleg să-și exercite profesia și să-i ajute riscă pierderea dreptului la practică și alte pedepse, aceasta fiind justificată de legiuitor prin posibila vătămare emoţională a homosexualilor. De menționat că sunt medici care au vindecat, anterior de această reglementare, peste 5.000 de pacienți fiecare, homosexuali care au revenit la viaţa de familie, și-au întemeiat familii aşa cum sunt ele cunoscute din Scriptură, au copii și sunt tați sau mame fericite. Ca un gest de recunoștință, acești mii sau zeci de mii de vindecați au vrut să facă un marș al „foștilor gay”, ca să arate că viaţa se poate schimba, iar normalul poate fi ceva extraordinar. Aceste marșuri nu au fost aprobate niciodată de liderul democrației de pe glob care se vrea a fi America, pentru a nu-i deranja pe cei ce sunt pe această „cale” și, bineînțeles, pentru a nu a da naștere la întrebări: „Cum se poate vindeca homosexualitatea? Asta înseamnă că homosexualitatea e o boală? Adică este posibil să nu fie înnăscută?!”).
  5. Asistenţa Socială se deplasează la domiciliul familiei respective pentru cercetarea cazului, iar dacă părinții declară o abordare creștină sau, cel puțin, naturală a sexualității copilului lor, acesta este luat din familie pentru protecția alegerii pe care copilul a făcut-o.
  6. Deși schimbarea sexului nu este permisă de lege până la 18 ani, totuși legea permite eliberarea și administrarea de medicamente – inhibitori sau stimulatori ai dezvoltării aparatului genital, adică hormoni testosteron și estrogen (în funcție de situație, băiat sau fată) –, medicamente ce produc transformări care duc la distrugeri iremediabile ale corpului, acesta devenind steril. În plus, acești copii, când se dezmeticesc și realizează că au apucat-o pe o cale greșită (pentru că poți să te minți o perioadă, dar la un moment dat lucrurile se clarifică în mintea fiecăruia) și negăsind cale de întoarcere, suportul medical psihologic și medicamentos fiind blocat de stat (în iad intră cine vrea, dar iese foarte greu sau deloc, și ieșirea se face numai cu ajutor), au tendințe şi chiar merg până la suicid. Uneori se ajunge până la operația de dublă masectomie (extirparea sânilor) la fete, dacă acestea o cer iar doctorii constată că cererea este în beneficiul pacientului (este drept că nu am reținut vârsta de la care acest lucru este posibil).
  7. Elevii sunt obligați să accepte noua identificare sexuală a colegului/colegei și să-i permită accesul la toalete conform noului gen și, de asemenea, în vestiarele sălilor de sport, unde se schimbă și fac duş împreună fete cu foști băieți-actuale fete (deși duşul la şcoală pare de domeniul improbabilului, trebuie amintit că, în America și Canada, majoritatea școlilor – începând cu clasa a 6-a – au în dotare piscine, iar programa școlară prevede cursuri obligatorii de înot, ceea ce duce la un regulament în care copii trebuie să facă duş înainte și după ora de înot).
  8. Cabinetele creştine de suport pentru femeile vulnerabile aflate în criză de sarcină, deși nu primesc nici un dolar de la stat, trebuie să expună la loc vizibil afișe cu promovarea avortului, ce conţin adresa celei mai apropiate clinici de avort și numărul de telefon de urgenţă apelabil gratuit din orice rețea, unde cineva face consiliere pro choice – adică pro-moarte.
Au mai fost prezentate și alte aspecte în cadrul emisiunii, printre care arestarea predicatorilor creştini din intersecţii (ceva tradițional în America), amplasarea de pisoare în aer liber în apropierea unei staţii de metrou, pentru agresarea bunului-simţ și relativizarea intimității, și multe altele.
Trebuie să subliniez faptul că toate emisiunile se termină cu îndemnul la o donație cât de mică pentru cauza prezentată, iar dacă ascultătorii nu au posibilitatea aceasta, sunt îndemnați să se roage și, eventual, să le scrie celor aflați în nevoie. Nenumărate cauze aparent pierdute s-au rezolvat miraculos cu ajutorul rugăciunilor către Dumnezeu făcute de ascultători. Aceasta arată încă odată puterea rugăciunii și faptul că niciodată nu rămâne neauzită de Tatăl nostru Ceresc.
„Avem o carenţă de îndrăzneală” 
Deschid o paranteză, ca o reflecție personală: dincolo de a judeca sau condamna, sunt totuși câteva lucruri pe care noi, românii, ca ortodocși, ar trebui să le luăm în considerare. În același timp, sper ca acele ce voi scrie să nu fie decât în parte reale, o excepție și nu o regulă. Poate greșesc, dar cred totuşi că trebuiesc amintite. Considerând Ortodoxia ceea ce și este, de fapt: transmiterea nealterată a învățăturilor Mântuitorului nostru prin Sfinții Apostoli și toți cei care le-au urmat, avem tendința uneori să considerăm mai puțin importante căile pe care ceilalți creştini le urmează, considerându-i îndepărtaţi de Adevăr. În același timp avem tendința de a considera credința ca pe ceva foarte personal: ne rugăm, mergem la biserică, ținem post și facem tot ce este creștinește ca să ne mântuim, în schimb implicarea în viaţa celor aflați în nevoie este mai puțin o prioritate pentru noi. Ajutorarea aproapelui ni se pare firesc să fie acordată de biserică și mai puțin de noi. Este adevărat că sunt anumite rânduieli și ierarhii ce trebuiesc respectate, și este foarte bine că Biserica Ortodoxă ajută, și ajută bine, dar am impresia că am căpătat un reflex să ni se spună ce să facem, iar dacă nu ni se spune, nici nu facem.
Această lipsă de implicare (acolo unde există) o justificăm ori că suntem prea săraci ca s-o putem face, ori că nu este de competenţa noastră. Avem o carenţă de îndrăzneală. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” Ioan 16:33, ne-a îndemnat Mântuitorul. Voluntariatul sau donațiile sunt ceva marginal. Nu cred că este rea-voință sau ceva intenționat, ci mai mult ceva la care nu ne-am gândit prea bine până acum. Eu însumi, până să ajung aici, nu-mi aduc aminte să fi donat ceva acasă (este prima dată când m-aș bucura dacă s-ar datora scăderii memoriei). Și nu că n-aş fi putut sau n-aș fi vrut, ci pur și simplu era un aspect care îmi era străin, n-am avut o educație în acest sens, plus lipsa de vizibilitate a cauzelor ce necesitau ajutorul m-au ținut departe de un lucru ce ar trebui să fie firesc în viaţa oricărui creștin.
Sunt sute de clinici de suport pro-viaţă în America dotate cu aparatură scumpă (cum ar fi ecografe) în care lucrează ca voluntari doctori, asistente medicale şi psihologi, centre ce funcţionează exclusiv cu bani din donaţii. Specialiști cu cariere impresionante renunță la viaţă privată și carieră, și își dedică timpul ajutorării aproapelui, înființând organizații non-profit. Oameni obișnuiți participă prin telefoane sau scrisori, exprimându-și suportul, gândurile sau sugestiile, la emisiunile sau articolele din media creștină. Tare aş vrea și eu să văd măcar mai multe comentarii la articolele pe care le citesc în revistele on-line ortodoxe sau cu misiune pro-viaţă declarată. Rar mai scrie cineva, rar găsesc câte un comentariu.
Alt lucru, mult mai trist, este abordarea pe care societatea românească, în proporție covârșitor  creștină  (97%), o are faţă de prunc-ucidere. Avortul este considerat de români cumva ca „un drept”, ceva câștigat la Revoluție, cu care este de acord cam 70% din populație. Uluitor și șocant. „Să nu ucizi” este o poruncă oarecum facultativă pentru noi, sau este valabilă doar în noua definiție a vieții adoptată de la evoluționişti, în care viaţa începe undeva poate după naștere, și nu în momentul concepției, aşa cum ne transmit Sfinții Părinți – sau, și mai nou, mult mai târziu, după 2 ani, când copilul capătă conștiință de sine, aşa cum vor să ne convingă unii rătăciți, iar până atunci pruncul poate fi „eutanasiat” (altă denumire pentru crimă) fără probleme. Rătăciți sau nu, li se dă mare atenție de media din această „lume nouă” și sunt legitimați prin diferite premii acordate de instituții aşa-zis prestigioase, unul dintre ei, din păcate, primind o importantă distincție şi de la Academia Română.
Cu peste douăzeci şi trei de milioane de prunc-ucideri, România ocupă locul 2 după Rusia în numărul exprimat în procente, adică avem peste 100% omorâți faţă de vii. Să nu ne mai mirăm de năpastele pe care Dumnezeu le îngăduie la adresa acestui neam. Practic, ca neam, fiecare român în viaţă este vinovat, chiar și numai „din culpă”, de cel puțin o crimă. Uitându-ne la „rătăciţii” vecini catolici – polonezii –, avortul nu numai că este interzis prin lege, dar nici chiar anticoncepționalele nu sunt permise.
Aceste două exemple le-am avut în vedere, și cred că ar trebui să reflectăm mai mult asupra lor. Închid paranteza aici.
 „Persecuţia creștinilor devine un trend și în Occident”  
Bine, bine, dar dacă totuși ceea ce aprobă medicii se bazează pe ceva? Poate că știința dă dreptate statului? Oricum, ei sunt mult mai avansaţi în tehnologie şi în ştiinţa medicală, şi ar trebui să ştie despre ce este vorba – etc., etc. Pentru marea parte, care nu sunt familiarizați cu acest nou trend al orientării de gen (nici eu nu sunt, dar cine caută găseşte), studiile spun următoarele.
Există o anumită fragilitate și confuzie la unii copii în perioada copilăriei. Această identificare cu sexul opus nu se știe de ce apare, dar se bănuiește că este determinată de multiple cauze, printre care: instabilitatea economică a familiei, abuz psihologic în familie și în mediul extern, ideologii la modă, presiunea media, sugestionari de la persoane adulte etc. Studiile pe gemeni identici au demonstrat că 80% se simt normal și doar 20% au tendința de-a se identifica a fi altceva decât ceea ce sunt. Astfel că predestinarea genetică reclamată de susţinătorii acestei tendinţe pică de la sine. Tot studiile arată că cei cu tulburare de gen își revin din această problemă (dacă sunt lăsați în pace) în perioada adolescenţei, atunci când 95% dintre ei (între care intră și gemenii identici) revin la normal. Cu alte cuvinte, vânătorii de suflete nevinovate au găsit o fisură în apărarea copiilor și au profitat. I-au pescuit și nu vor să le mai dea drumul.
Răul nu se oprește aici. Pentru că la toate nivelurile societății și în toate profesiile se găsesc, pe lângă oameni onești, și alții, mai puțin cinstiți, interesați material sau înregimentați ideologic, cum ar fi medici care să susțină contrariul celor arătate fără a avea nici o bază reală. Statului îi este însă de ajuns părerea acestora și promovează legi care sunt împotriva copilului şi împotriva familiei, legi care se aplică fără nici o remuşcare (nu că ar avea-o), clamând că îi protejează pe cei pe care, de fapt, îi distruge. Deja s-a trecut la crearea infrastructurii prin care să se implementeze această anormalitate. Mai bine de o sută cincizeci de programe de pregătire pediatrică aliniate acestei direcții sunt valabile în America.
Toate acestea par un vis urât, sau cel mult ceva ce oricum nu ne va afecta pe noi, ca nație. Acestea fac parte însă din globalizare, care există deja la nivel corporatist, și se lucrează la implementarea pe celelalte niveluri: naționale, rasiale, ideologice, religioase etc. Globalizarea este reală și înseamnă aceleași legi peste tot. Legi ce par că vin din minți rătăcite și bolnave, dar chiar și dacă sunt așa nu contează – sunt legi, și prin ele se lucrează la distrugerea acestei lumi. Legi ce au fost promulgate de politicieni înregimentați, șantajabili sau inconștienți, alături de care, în egală măsură, sunt vinovați și votanții ce au stat nepăsători și toleranți faţă de unele lucruri intolerabile. Iubim păcătosul ca fiind chip al lui Dumnezeu, dar nu acceptăm și păcatul lui, cu atât mai mult nu putem să permitem legiferarea lui. Cei care cheamă la toleranţă nu au și nici nu intenționează să aibă nici un pic de toleranţă faţă de valorile tradiționale și creștine. Nu este o declaraţie gratuită, ci asta demonstrează faptele lor. Persecuţia creștinilor creşte peste tot în lume, și devine un trend și în Occident.
La cele prezentate mai sus, concluziile mele sunt următoarele:
  1. America nu este atât de terminată cum o credeam până nu demult, deşi sunt forțe ce lucrează intens în această direcţie. Există și o Americă profundă, o Americă creștină, care luptă pentru Hristos.
  2. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, lucrează prin diferite căi pentru mântuirea oamenilor.
  3. Ceea ce am expus mai sus nu este o presupunere sau o posibilă variantă de viitor, ci cruda realitate. Lucrurile acestea se întâmplă în „lumea civilizată”, au aceleași cauze și efecte și toate sunt împotriva normalității, aşa cum o vede un creștin.
 „Putem pune baza legală pentru respingerea atacurilor la normalitate” 
Bun. O să mă opresc aici. Veți întreba: ce legătură are asta cu referendumul pentru definirea familiei? Are, pentru că dacă nu se va face referendumul, dacă lumea nu va ieşi la vot ca să dea un răspuns clar și răspicat despre credința acestui neam, calea va rămâne deschisă către căsătoriile între persoane de același sex, adopția copiilor de cuplurile gay (ar fi prea lung să expun aici de ce nu este bine să fie adoptați copii de către aceste cupluri), introducerea educației sexuale explicite începând cu clasele primare (nu este un mare efort de imaginație să-ți închipui ce „teme” vor avea copiii pentru acasă: de câte ori te poți masturba pe zi pentru băieți și ce gust e mai bun la prezervative, măr sau banană, pentru fete). Nu uitați de mesajele pline de ură scrise cu o noapte înainte pe traseul Marșului pentru Viaţă din acest an de cei care nu au nimic sfânt, printre care și „Educația sexuală previne avortul”. Nimic mai fals, pe lângă faptul că această „educație” distruge tot ce este mai pur și mai inocent în sufletul unui copil, introducându-l într-o lume improprie lui și transformându-l de mic într-un obsedat sexual, această aşa-zisă „educație” sporește numărul sarcinilor – și implicit al avorturilor – în rândul minorilor, crescând astfel numărul și aşa imens de prunc-ucideri ce atârnă pe umerii acestui neam. Statisticile din ţările care au făcut această imensă greșeală arată clar acest lucru. Educația sexuală în sine este o mare înșelătorie, „marele” Kinsey, artizanul ei, bazându-şi concluziile pe date adunate în mare parte de la pedofili, plătind persoane ce făceau experimente pe copii (masturbându-i) fără acceptul acestora (el însuși fiind o persoană cel puțin controversată, ca să nu zic bolnavă, care s-a circumcis singur, s-a spânzurat de testicule și întreținea relații sexuale și cu femei, și cu bărbaţi), în scopul introducerii legislației de gen despre care am vorbit mai sus.
Acum că ușa este deschisă către tot felul de „orientări” și „drepturi”, media occidentală a început, ușurel dar sigur, „înălbirea” pedofiliei, pregătind terenul pentru legiferarea ei. Da, ați auzit bine, sexul cu copii nu mai este privit de unii ca o boală, ci este împins către o „preferinţă” sexuală, pe același drum pe care l-a avut și homosexualitatea. În mintea unora, copilașul de peste 3 ani, dacă este suficient de „mare” ca să poată să vorbească și să-și dea consimțământul, este în regulă să faci sex cu el.
Așadar, dacă vrem să prevenim aceste lucruri, trebuie să mergem la referendumul pentru familie. Desigur, nu avem garanția că putem bloca toate aceste tendințe, direcții sau spuneți-le cum vreți, dar măcar un prim pas îl putem face prin definirea corectă a familiei: putem pune baza  legală pentru respingerea și a celorlalte atacuri la normalitate ce vor veni, fără îndoială, în anii următori.
Semnează
Un om normal