Fenomen incredibil intr-un oras american

Un nor de praf inalt de 600 de metri si lung de 100 de kilometri, care se deplasa cu peste 50 de kilometri la ora, a facut ca orasul american Phoenix sa para, pret de cateva ore, un oras fantoma, scrie Daily Mail.

Aceasta este prima furtuna de praf de anul acesta din SUA, care a lasat 9.000 de locuinte fara curent electric si a provocat inchiderea aeroportului international din Phoenix pret de 20 de minute. Cunoscut drept "haboob", cuvantul din araba pentru "vant puternic", un astfel de nor de praf se produce cu precadere in Africa sahariana, insa el poate fi intalnit uneori si in Orientul Mijlociu, Australia si in Phoenix.

Poreclit "bunicul furtunilor de praf", haboob-ul este un fenomen rar, intalnit numai in regiuni aride si semi-aride, care consta in ridicarea particulelor de praf sau nisip aflate in suspensie, pe fondul cresterii intensitatii vantului.

ACTA nu moare

Cei care cred că respingerea acta de către parlamentul european reprezintă un război câştigat de societatea civilă se înşală. E doar o bătălie. Adevărata miză este controlul politic asupra internetului, iar rolul Hollywood-ului este supralicitat.
Aşa cum toată lumea a aflat, controversatul tratat cunoscut sub abrevierea ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement) a fost respins de Parlamentul European, deşi organismele executive europene au fost mai degrabă de partea adoptării înţelegerii. La începutul acestui an, Comisia Europeană a cerut Curţii Europene de Justiţie să examineze documentul şi să decidă dacă prevederile acestuia sunt sau nu în conflict cu drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Parlamentul însă n-a vrut să amâne votul, aşa că s-ar putea să nu aflăm niciodată punctul de vedere al CEJ.
Este, fără îndoială, o victorie importantă a societăţii civile la nivelul unui întreg continent. Au fost numeroase demonstraţii împotriva
ACTA, s-au trimis numeroase petiţii semnate de milioane de oameni din (foarte probabil) toate ţările europene, dar şi de pe alte continente. Eu cred că, de fapt, argumentele contestatarilor (unele prea tehnice, altele prea patetice) au impresionat foarte puţini politicieni. Ceea ce i-a mişcat a fost amploarea protestul şi convingerea că acesta poate fi exploatat în plan politic. Desigur, putem să vorbim de populism, dar de data aceasta a fost cu folos.
Istoria documentului începe prin 2009, când politicieni americani au încercat să “internaţionalizeze” legislaţia privind drepturile de proprietate intelectuală sub masca unei înţelegeri comerciale. Una dintre mizele importante era protejarea câştigurilor marilor companii americane din zona divertismentului, dar şi alte domenii, printre care se disting industria informatică şi cea farmaceutică. Problema iniţială a fost totala lipsă de transparenţă la elaborarea documentului. Practic, s-a lucrat în secret, toţi participanţii la discuţiile iniţiale fiind sub ameninţarea unor clauze de confidenţialitate.
Fiind considerat o simplă “înţelegere executivă” în domeniul comercial (şi nu o iniţiativă legislativă propriu-zisă), nu avea nevoie nici de ratificarea legislativului american şi nici de o dezbatere publică, aşa că nici una dintre organizaţiile civice cu activitate în domeniu n-a avut şansa să-şi exprime punctul de vedere. Iar când primele informaţii “s-au scurs” şi au fost publicate de Wikileaks, reacţia acestora a fost virulentă şi a reprezentat de fapt sâmburele protestului la scară globală.
S-a vorbit foarte mult despre ameninţarea dreptului la viaţă privată, despre libertatea internetului, despre pericolul cenzurii, despre rolul de “poliţie” proactivă rezervat furnizorilor de servicii internet şi despre multe alte aspecte controversate ale documentului. Pentru că cei mai vocali oponenţi au venit din zonele IT, s-a creat impresia că ACTA se referă doar la internet şi s-a trecut cu vederea peste alte subiecte extrem de importante, cum ar fi cele legate de întărirea legislaţiei cu privire la brevete, cu implicaţii importante în industria farmaceutică. Grupuri de activişti britanici au atras atenţia că ACTA poate să ucidă oameni, pentru că firmele farmaceutice ar fi descurajate şi mai mult să producă medicamente generice, care nu sunt protejate de patente. Organizaţia “Médecins sans Frontières” a susţinut la rândul ei acest punct de vedere.
E adevărat că, datorită valului protestatar, termenii tratatului au fost îndulciţi, astfel că o mulţime de “shall” (cu sensul de obligativitate) s-au transformat în “may” (cu sensul de opţional), dar se vădeşte că nu a fost suficient. Deşi ACTA este un tratat comercial, aplicarea ar fi implicat modificări legislative, aşa că omiterea unei dezbateri publice în primele faze ale redactării a fost păcatul cel mai mare. Aici merită amintit faptul că proiectele legislative americane SOPA/PIPA au fost la rândul lor respinse, dar nu trebuie să ne imaginăm că războiul s-a terminat.
Aceasta a fost doar o bătălie şi, sub o formă sau alta, iniţiative asemănătoare vor mai urma. Deja se pune problema unui tratat comercial între Uniunea Europeană şi Canada, concretizat într-un document numit CETA (Comprehensive Economic and Trade Agreement). Acesta este mult mai amplu decât ACTA şi, de fapt, cuprinde prevederile din ACTA ca un capitol. O analiză comparativă realizată de profesorul canadian Michael Geist pune faţă-n faţă textele şi, dacă documentele n-ar fi de domeniu public, sigur ne-am gândi din nou la plagiat.
Realitatea este că internetul a devenit un vector politic de importanţă majoră, iar după episodul Wikileaks lumea politică şi-a stabilit agenda: internetul trebuie controlat. Hollywood-ul are un lobby puternic, dar senzaţia comună este că bat la uşi deja deschise.

Secretul mişcării pentru drepturile homosexualilor: pedofilia

Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare decât să smintească pe unul dintre aceştia mici.

(Luca 17:1-2)

An de an, homosexualii din lumea „civilizată” manifestează în centrele marilor oraşe occidentale pentru a-şi celebra tristele victorii: înaintarea frontului Sodomei şi Gomorei în inima unei societăţi care, din ce în ce mai puţin, se poate recunoaşte sau chiar autodefini ca şi creştină.

Anul acesta, homosexualii din România au avut un motiv în plus să sărbătorească: noul Cod Penal, căruia nici nu i-am mai spune „românesc”, liberalizează în chip mascat pedofilia, coborând până la 13 ani vârsta la care sunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Măsura nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţele internaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastră este o ţintă importantă.

Copiii, copiii, copiii – ce au homosexualii cu copiii noştri?

Căutând „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” aici, pe pământ, lumea modernă nu cinsteşte nicio altă vârstă mai mult decât vârsta tinereţii; nu există într-însa om mai aclamat decât adolescentul şi dorinţele lui, nici fiinţă aparent mai protejată decât copilul.

Ultimele evenimente ne confirmă însă că nu există categorii umane mai vulnerabile în epoca modernă decât copilul şi adolescentul. Sufletele şi trupurile lor au devenit parcă un câmp de bătălie pentru soarta lumii acesteia. Aşa cum am văzut în nr. 3 ale revistei noastre, dacă drumul de la legalizarea avortului la legalizarea şi normalizarea experimentelor ştiinţifice pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi este unul foarte scurt, realizat în decurs de numai câţiva zeci de ani, calea de la legalizarea şi normalizarea homosexualităţii în societatea contemporană la dezincriminarea şi normalizarea pedofiliei are loc într-un ritm tot mai alert.

Nu numai evenimentele cele mai recente, ci şi studiile ştiinţifice şi istoria mişcării homosexuale ne arată că, încă de la începuturi, aceasta a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am putea spune chiar că pedofilia este o componentă esenţială a mişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod practic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că ce altceva înseamnă propaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea mai fragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prin educaţie, pentru a face din trupurile lor altare ale patimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul democrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexuale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oare ce alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, decât câştigarea de adepţi?

Legalizarea tacită a pedofiliei

O simplă incursiune în istoria mişcării homosexuale şi în istoria legislativă a Occidentului ne va arăta că ceea ce campania pro-homosexualitate din mass-media a încercat să ascundă cu cea mai mare grijă este tocmai susţinerea pedofiliei.

Peste tot în lume, acolo unde propaganda pro-homosexualitate şi-a impus agenda după cel de-al Doilea Război Mondial, una dintre principalele cerinţe a fost tocmai cea a anulării sau coborârii vârstei consimţământului sexual – de altfel, principala ţintă a grupurilor de pedofili care au acţionat şi acţionează în umbra mişcării homosexualilor. Cerinţă care, de regulă, a şi fost îndeplinită: în ţările în care homosexualii au primit drepturi, vârsta consimţământului sexual a scăzut dramatic şi a fost, în general, adusă la acelaşi nivel – atât pentru heterosexuali, cât şi pentru homosexuali.

Cehia | Până în 1961 actele homosexuale erau interzise. Noul Cod Penal, introdus în acelaşi an, dezincrimina homosexualitatea, dar stabilea vârsta consimţământului sexual la 18 ani. În 1990, însă, vârsta consimţământului sexual a fost egalizată pentru homosexuali şi heterosexuali la 15 ani.

Estonia | Până în 1992 legea interzicea actele homosexuale, dar, după ieşirea din URSS, homosexualitatea a fost legalizată, iar vârsta consimţământului sexual pentru homosexuali a fost stabilită la 16 ani, iar pentru heterosexuali la 14 ani. Vârsta consimţământului sexual a fost egalizată în 2001, pentru ambele categorii, la 14 ani.

Finlanda | Legea interzicea actele homosexuale până în 1971, an în care ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi la 16 pentru heterosexuali. În 1998, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani pentru ambele categorii.

Ungaria | Până în 1961 legea interzicea actele homosexuale, dar, din acest an, ele au fost dezincriminate şi vârsta consimţământului sexual stabilită la 20 de ani, pentru a fi coborâtă apoi la 18 ani, în 1978. În 2002, Curtea Constituţională stabileşte vârsta consimţământului sexual la 14 ani, pentru toate persoanele.

Letonia | Actele homosexuale erau interzise până în 1992, când Parlamentul le legalizează şi stabileşte o vârstă a consimţământului sexual la 18 ani pentru homosexuali. În 2001, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani, pentru toate persoanele.

Lituania | Actele homosexuale erau interzise până în 1993, când sunt legalizate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 17 ani pentru homosexuali. În 2004, legea egalizează vârsta la 14 ani, pentru toate categoriile.

Serbia | Legea interzicea actele homosexuale până în 1994, când ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi 14 ani pentru heterosexuali. În 2006, Codul Penal stabileşte aceeaşi vârstă, indiferent de categorie, la 14 ani.

Spania | Vârsta consimţământului sexual este una dintre cele mai scăzute din lume: în 1995, ea a fost stabilită la 12, pentru a fi apoi ridicată, în 1999, la 13 ani.

Traseul legislativ este acelaşi şi pentru Cipru, Slovacia, Slovenia, Suedia, Marea Britanie.

Sursa: wikipedia.org

articolul: Age of Consentv

Oriunde propaganda homosexualităţii îşi face simţită prezenţa, pedofilia o urmează ca o umbră fidelă, în ciuda eforturilor de marketing pe care liderii mişcării homosexuale le fac pentru a ascunde acest fapt – cel puţin pentru moment.

În SUA, Camera Reprezentanţilor a votat o lege – pentru care s-a făcut un puternic lobby de către grupările homosexuale din întreaga ţară – ce liberalizează (dezincriminează) în mod tacit pedofilia. Legea pedepseşte instigarea la ură împotriva „minorităţilor sexuale” şi include în mod tacit, dar intenţionat, pedofilia în definiţia „minorităţilor sexuale”. La cererea expresă a reprezentaţilor Partidului Republican de a exclude pedofilia de sub umbrela minorităţilor sexuale, iniţiatorii proiectului de lege, membri ai Partidului Democrat, au refuzat explicit (cf. sitului traditionalvalues.org).

Aceeaşi dezincriminare tacită a pedofiliei a avut loc şi în Tratatul de la Lisabona, text ce se doreşte a fi o Constituţie a Europei.

Nu în ultimul rând, reprezentanţii la ONU ai homosexualilor sunt şi cei mai mari susţinători ai „drepturilor sexuale” ale copiilor. O menţiune specială merită Olanda, ţară care a conferit homosexualilor cele mai multe drepturi şi în care există un partid al pedofililor (ce a primit autorizaţie de funcţionare, în virtutea libertăţilor democratice) şi chiar câteva publicaţii pedofile. În această ţară, cei ce au dus o campanie puternică pentru recunoaşterea „drepturilor sexuale” ale copiilor au fost tocmai grupările de homosexuali: Asociaţia pentru Integrarea Homosexualităţii şi COC, obţinând cea mai scăzută vârstă a consimţământului sexual – 12 ani. Aici copiii pot fi abuzaţi în mod legal, pentru că legea permite sexul între copii şi adulţi dacă părinţii copiilor sunt de acord. (cf. F. York şi R. Knight, p. 5)

Iată ce spune unul dintre reprezentanţii homosexualilor din COC: „Eliberarea pedofiliei trebuie să fie considerată ca o problemă a homosexualilor, aşa încât vârsta consimţământului sexual ar trebui anulată. Prin recunoaşterea afinităţii dintre homosexualitate şi pedofilie, COC le-a dat homosexualilor adulţi posibilitatea de a deveni mai sensibili la dorinţele erotice ale membrilor mai tineri de acelaşi gen, lărgind astfel identitatea homosexualităţii” (cf. S. Baldwin, p. 278).

Astfel, toate datele arată că, prin susţinerea scăderii vârstei la care copiii pot fi abuzaţi sexual în mod legal, mişcarea homosexualilor nu face decât să sprijine pedofilia!

Studiile arată că băieţii molestaţi de homosexuali în copilărie au cele mai mari şanse să devină, la rândul lor, homosexuali – de altfel, majoritatea celor ce molestează copii au fost molestaţi în copilărie.

(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Homosexualitatea şi pedofilia: o istorie secretă

Faptul că pedofilia constituie o componentă esenţială a mişcării homosexualilor o dovedeşte prezenţa în rândurile sale a Asociaţiei Pedofililor Americani (NAMBLA) încă de la începuturile existenţei ei. Astfel, „Platforma drepturilor homosexualilor”, adoptată în 1972 de Coaliţia Naţională [Americană] a Organizaţiilor Homosexuale, prevedea ca ţintă anularea tuturor legilor ce guvernează vârsta consimţământului sexual şi, acolo unde nu este încă posibil, continua micşorare a vârstei. David Thorstad, reprezentant atât al mişcării pentru drepturile homosexualilor cât şi al NAMBLA, a stabilit atunci în mod clar obiectivele mişcării: „Ţinta ultimă a mişcării de eliberare a homosexualilor este obţinerea libertăţii sexuale pentru toţi – nu numai drepturi egale pentru homosexuali şi lesbiene, ci, de asemenea, libertate de exprimare sexuală pentru tineri şi copii” (cf. F. York şi R. Knight, pp. 3-4).

NAMBLA a fost, de altfel, mereu prezentă la marşurile homosexualilor din Statele Unite. Asociaţia a fost şi un membru activ al Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor (ILGA), un ONG recunoscut de ONU ca reprezentând comunităţile de homosexuali din întreaga lume. La presiunea internaţională, ONU a fost nevoită să excludă ILGA în 1995 din cadrul său, tocmai pentru că aceasta refuza să renunţe la grupările pedofile (1). Una dintre principalele activităţi ale Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor a fost şi este tocmai cea de a promova „dreptul fiecărui individ, indiferent de vârstă, de a-şi explora şi dezvolta propria sexualitate”, după cum ea însăşi afirmă (cf. S. Baldwin, pp. 272-273).

Iată, aşadar, că principala organizaţie a homosexualilor din întreaga lume susţine pedofilia!

Mai mult decât atât, publicaţiile homosexualilor din Statele Unite, printre alte genuri din cele mai diverse, abundă de articole care susţin pedofilia drept o formă de exprimare a „iubirii” dintre majori şi minori. Astfel, principalele ziare şi reviste ale mişcării homosexualilor din SUA, Advocate, Edge, Metroline, The Guide şi The San Francisco Sentinel au publicat nenumărate articole care susţin asociaţia pedofililor, NAMBLA, şi abuzarea sexuală a copiilor (cf. S. Baldwin, p. 274).

Journal of Homosexuality, principala publicaţie academică a homosexualilor din SUA, a publicat un număr dublu intitulat Intimitatea masculină intergeneraţională (o denumire academică sub care încearcă să se ascundă pedofilia), în care se afirma că părinţii ar trebui să-l perceapă pe pedofilul care îl „iubeşte” pe copilul (băiatul) lor „nu ca pe un rival sau competitor, nu ca pe un hoţ al proprietăţii lor, ci ca pe un partener în creşterea băiatului, care trebuie acceptat în casa lor” (cf. S. Baldwin, p. 274).

În 1995, revista americană Guide a mişcării homosexuale afirma în paginile sale: „Putem fi mândri că mişcarea homosexuală a primit în cadrul său puţinele voci care au avut curajul să spună cu glas tare că copii sunt în mod natural sexuali şi că merită dreptul să-şi exprime sexualitatea cu oricine aleg să o facă… Trebuie să ne ascultăm profeţii! În loc să ne fie teamă de a fi etichetaţi pedofili, trebuie să declarăm cu mândrie că sexul este bun, inclusiv sexualitatea copiilor… Trebuie să o facem de dragul copiilor!” (cf. S. Baldwin, p. 274).

În acelaşi timp, cercetările ştiinţifice nu fac decât să confirme această apropiere între homosexualitate şi pedofilie. Statisticile arată că rata homosexualilor pedofili care molestează băieţi este mult mai mare decât aceea a pedofililor obsedaţi de sexul opus.

În lumina acestor dovezi, faptul că propaganda homosexualităţii este tot mai prezentă în şcoli şi că, în unele ţări, homosexualii au dobândit dreptul de a adopta copii, ar trebui să tragă puternice semnale de alarmă cu privire la pericolul molestării copiilor de către homosexuali. Şi aceasta, sub acoperirea legii! În acest fel este, de fapt, legalizată pedofilia, iar copiii vor rămâne fără nici cel mai mic sprijin al legii, pradă traficanţilor de carne vie din întreaga lume. Deja există tot mai multe semnale că membrii unor asociaţii de homosexuali recunoscute de lege molestează copii.

Studiile ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută, aşa cum în mod mincinos insinuează propaganda homosexuală, ci ea comportă grave probleme psiho-fizice şi de comportament.

(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Ipocrizia societăţii moderne contemporane este aceea că, deşi la suprafaţă stabileşte nenumărate legi de protejare a copiilor în faţa pedepsei, a bătăii venite din partea părinţilor, în ascuns ea promovează „eliberarea sexuală” şi „drepturile sexuale ale copiilor”, legiferând de facto pedofilia. După cum ne anunţă deja vârfurile acestei fărădelegi generalizate, pedofilia va deveni următoarea ţintă în planul de distrugere a fiinţei omeneşti create după chipul şi asemănare a lui Dumnezeu. Oare îndepărtarea copiilor de proprii părinţi nu ar putea favoriza transformarea copiilor în victime uşoare pentru pedofilii care-i pot nenoroci pe viaţă?

Însă înainte de a încerca să-i protejăm prin măsuri legale pe copii, n-ar trebui oare ocrotiţi copiii noştri într-un cămin iubitor şi stabil, în care pâlpâie flacăra duhului comuniunii iubitoare dintre soţi – bărbat şi femeie, aşa cum i-a vrut şi i-a făcut Dumnezeu dintru început?

Propriu omului modern e patima cu care încearcă să-L omoare pe Dumnezeu, în el şi în afara lui, pasiunea cu care încearcă să distrugă orice i-ar aduce aminte de Dumnezeu în relaţiile cu oamenii şi în societate, strâmbându-I legile şi proclamând fărădelegea. Omul modern a pus, iată, în inima lui şi în inima cetăţii lui viţelul de aur – „pofta trupului şi trufia vieţii” (I Ioan 2:16)!

Omul poate explora două căi, în faţă îi sunt deschise două abisuri: abisul dragostei dumnezeieşti, care va şterge la sfârşit orice lacrimă din ochii noştri dacă L-am căutat pe Hristos, dacă am urmat calea Lui – calea Crucii – şi dacă am lucrat poruncile Lui cele dătătoare de viaţă, sau abisul căderii de la Faţa Lui cea preadulce în hăul lipsei de sens – unde „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:48) – pentru că ne vom fi făcut sălaş diavolului şi slugilor lui.

Astfel, omul se angajează încă din această viaţă pe calea aleasă dintre cele două abisuri, încât starea noastră viitoare nu va fi decât o urmare firească a stării de aici: a ceea ce am căutat, a ceea ce am urmat, a ceea ce am iubit. De aceea, „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui.” (Apocalipsă 22:11-12)

Agresiuni chimice asupra ÎNTREGII populaţii a României!

- Deşi nu mai trăim într-o dictatură, în anumite chestiuni se pare că nu avem de ales. Cum ar fi de exemplu obligarea întregii populaţii de către guvernul acestei ţări să consume la masă numai sare iodată.

Magazinelor le este interzisă desfacerea altor sortimente de sare decât cea cu iod. Chiar sarea pentru murături, aşa numita sare mare, neprelucrată, se găseşte din ce în ce mai greu şi nu stă pe rafturile magazinelor. Comercianţii se tem de represaliile echipelor de control ale autorităţilor.

           Totul a început pe la sfârşitul anilor ’90, cu nişte reclame aparent nevinovate, care îmbiau cetăţenii “deştepţi” să consume sare iodată.

           S-a constatat probabil că impactul reclamei a fost aproape nul şi, ca atare, în 2002, guvernul condus de domnul acela care a fost ieri-noapte internat la penitenciarul Rahova, a introdus o hotărâre de guvern care sună exact ca o reglementare de tip nazist sau stalinist şi care impune consumul exclusiv de sare iodată.

           E vorba de vestita HG 568/2002, un act normativ stupefiant pentru o ţară a libertăţilor democratice, cum se trâmbiţează până la înroşirea ţevii că ar fi România, şi care stabileşte şi dozele de iod “necesare”, dar şi cele mai stricte îngrădiri – iată, când se doreşte cu adevărat, se poate! – cu privire la producerea, importul şi comercializarea sării alimentare. Şi nu numai! Căci e cuprinsă şi sarea din alimentaţia animalelor, dar şi cea din industria alimentară!

          Iată cum sună articolul 3 al sus-numitului text de act normativ:

”În România, în alimentaţia oamenilor, hrana animalelor şi industria alimentară se utilizează numai sarea iodată”!

          Documentul dictatorial a intrat în vigoare şi a fost ulterior întărit prin HG 1904/2006, care măreşte doza minimă de iod pe kilogramul de sare. Incredibil, nu-i aşa? 

         O măsură cu iz de experiment de tip “Auschwitz”

         Ni se spune că măsura a fost luată în sprijinul bolnavilor de tiroidă, mai ales a celor cu guşă endemică.

         Numărul cazurilor noi era estimat, la momentul introducerii hotărârii de guvern amintite, la circa 10.000 pe an, mult prea redus pentru a justifica o agresiune chimică asupra ÎNTREGII POPULAŢII A ROMÂNIEI.

         Se vorbeşte acum de un milion de bolnavi, adică 5% din populaţia ţării, ceea ce este iarăşi prea puţin pentru a supradoza cu iod şi derivaţi toţi ceilalţi 95%. Bineînţeles că acestor bolnavi li se pot pune la dispoziţie alte mijloace de a compensa deficitul de iod.

         În schimb, sprijinul statului pentru bolnavii de tiroidă nu se face simţit şi în cazul medicamentului Euthyrox, a cărui criză de la sfârşitul anului trecut a fost trecută cu vederea de reprezentanţii autorităţilor. Sigur că această dublă măsură trezeşte suspiciuni în privinţa scopului real urmărit de autorităţile româneşti.

         Pe de altă parte, rapoartele oficiale arată că numărul de cancere tiroidiene a crescut alarmant de la instituirea acestei măsuri cu iz de experiment de tip Auschwitz.

         Au existat de altfel numeroase denunţuri ale textelor acestor acte normative, inclusiv din partea unor medici endocrinologi de renume.

         Prof. dr. Pavel Chirilă, autorul unei iniţiative privind adresarea unei petiţii către Guvernul României pentru eliminarea acestui act normativ, consideră că iodarea este un atentat la sănătatea românilor.

         Inutil: măsura este în vigoare şi în ziua de azi.

         Pentru că vocile împotriva iodării au prins a se face din ce în ce mai auzite, anul acesta a apărut şi un specialist care se pronunţă pentru: profesorul Constantin Dumitrache, de la Institutul Parhon.

        Ceea ce e important de reţinut însă, indiferent care din cei doi specialişti are dreptate, este că iodarea este obligatorie, ceea ce încalcă drepturi fundamentale precum cel la liberul arbitru, eliminând posibilitatea de a alege.

         Un asemenea act este nul de drept, căci contravine în mod flagrant Constituţiei.

         Pasta de dinţi, altă “bucurie”! 

         Un al doilea exemplu este cel nereglementat atât de strict de guvernul României, cel al fluorului din pasta de dinţi şi în alte produse de larg consum.

         Există un război al informaţiilor şi asupra utilizării acestui compus pe o scară atât de extinsă în uzul uman. Se afirmă că produsul este mai mult nociv decât ajutător, că de fapt studiile iniţiale privind acţiunea farmacologică a fuorurii de sodiu au fost comandate şi plătite de industriaşii din domeniul siderurgic, unde compuşii de fluor sunt reziduali şi se strângeau în veritabile halde de steril, drept urmare s-a găsit năstruşnica măsură de a fi vânduţi ca ceva deosebit de util. Studii moderne arată nocivitatea unor cantităţi uşor mărite de fluor sau compuşi fluoruraţi prezente în organismul uman.

        Ei bine, în pofida acestui fapt, practic nu există nici o şansă pentru cumpărătorul român să găsească o pastă de dinţi fără fluor în marile magazine, adică în locurile în care românii îşi fac de obicei aprovizionarea.

        Marii retaileri, precum Carrefour, Kaufland, Metro etc. oferă spre vânzare numai sortimente de pastă de dinţi cu fluor sau săruri de fluor. Din mai mult de zece sortimente ale acestui produs prezent pe rafturile acestor magazine nu există absolut nici unul fără fluor!

        Cu mare greutate, prin anumite farmacii, se pot afla nişte paste de dinţi româneşti, făcute de SRL-uri care nu spun mare lucru şi ale căror preţuri, desigur, ţinând cont de raritatea produsului, tind spre domeniul astronomic.

         De fapt, cine are nevoie de aceşti halogeni?

         Noi, românii, putem fi bucuroşi că nu avem parte şi de fluorizarea apei potabile, precum americanii.

În schimb, la noi e utilizată clorinarea, ca metodă de tratare a apei, deci ne confruntăm tot cu un compus halogenat. În unele ţări se practică metoda tratării apei prin ozonare, ceea ce e cu mult, mult mai sănătos sub toate aspectele, dar probabil şi mai scump.

        Am menţionat şi clorul ca problemă pentru că există temeri, nici pe departe lipsite de temei ştiinţific, potrivit cărora produşii halogenaţi (halogenii sunt elementele din grupa VII-A a tabelului periodic al lui Mendeleev – fluor, clor, brom, iod, astatiniu) sunt folosiţi pe şest ca mijloc de obţinere a “păcii sociale“, având efecte de calmare, de inducere a docilităţii, a apatiei, a indiferenţei în populaţie.

         E posibil să existe chiar şi studii în acest sens, care, dacă au confirmat o astfel de ipoteză, probabil zac ascunse şi acoperite de tone de praf prin cele mai ferite arhive guvernamentale ori private.

          Dacă ne gândim la efectul bromurii folosite şi de armata română până în 1989, efect de altfel recunoscut în comunitatea ştiinţifică şi nu numai, fireşte că temerile încep să devină oarecum întemeiate, chiar şi pentru sceptici…

          Un lucru este cert, orice chimist poate confirma: halogenii sunt elemente chimice foarte reactive, deci ionii acestora, sărurile, sunt veritabili agresori chimici ai organismului.

          Da, ca organisme, funcţionăm şi cu sare, căci o avem dizolvată ca electrolit în fluidele vitale, dar asta nu înseamnă că putem pune semnul egal între sarea noastră organică şi cea pe care unii o consumă în cantităţi apocaliptice. De asemenea, nu putem echivala sarea de sodiu, NaCl cu alţi derivaţi halogenaţi: ioduri, fluoruri şi, de ce nu, bromuri!

          Iată de ce putem constata că protecţia statului asupra cetăţenilor, aşa cum este ea garantată prin Constituţie, tinde să fie contrazisă de legislaţia inferioară Legii Fundamentale şi să transforme organismul statal, din protector, în oponent.

          Din nefericire, acum, în 2012, la 23 de ani de la dărâmarea regimului comunist, această tendinţă devine din ce în ce mai clară pentru cetăţeanul de rând.