O namilă de om, cu verb potopitor de
gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind
încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun
cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de
mai sus.
Petre Țuțea
era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de
vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici
un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne
admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune -, dar și
prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia.
Mircea Eliade – alt potop -, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat
bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade
– după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu
caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre
probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte
altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă,
dar și în serios.
Omul
acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să
nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare
de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie –
discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și în
filozofie, literatură, medicină și fizică, ori chimie, în astrologie și
geografie...
Tip polivalent de Renaștere, tot ce s-a
sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca un simplu depozit de
obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui
speculații ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă
ebuliție verbală. Te întrebi chiar, când a avut timp să-și însușească
atâta bogăție de cunoștințe. Dar nu mulțimea cunoștințelor îl
deosebeau de alții ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoștințe,
trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme
surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.
Sorin Pavel – unul dintre spiritele
cultivate și alese ale generației lui, sortit să se sfârșească în
anonimat – a închinat, pare-se, un portret amplu al lui Petrache Țuțea,
proslăvindu-l. Laudă pe care o merita cu prisosință și care constituie
una din puținele satisfacții la care ținea. Lauda era un imbold pentru
Țuțea: îl excita, îl îmbăta, îl întărea sufletește. Vanitatea și
orgoliul îl locuiau pe acest Socrate al nostru, care-și dădea totuși
seama de o candoare de copil, de zădărnicia laudelor ce i se aduceau și a
trufiei care-l îmbățoșa. Pe cât de inaccesibil ți se părea când îl
vedeai pe piedestal sau predicând ca din amvon, pe atât de copil, de
naiv și de dezarmat era în contactele lui cotidiene cu lumea1.
Capabil de mari, neclintite prietenii, el era de o fidelitate de la
care nu se abătea cu prețul nici unei tranzacții, oricât de ispititoare.
Tot ce avea împărțea cu nemaipomenită dărnicie. Și au fost epoci când
el a avut din plin și n-a precupețit să-și ajute prietenii în nevoie sau
să-și uimească prietenii cu generozitatea lui.
Lăcomia lui de bucate ale gurii era la
nivelul arderilor care aveau probabil loc în organism. Mânca
pantagruelic, fără nici o preocupare de conveniențe, de mediu. Chiar
cînd mânca, atenția lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la
ce gîndește și urmează să spună. El înfuleca mecanic, aș spune că mînca
ca să-și umple burduhanul, fără altă plăcere. Unii – care nu mai pot de
subțirime – strâmbau din nas văzîndu-l mâncând, și spuneau: "Ce prost
crescut!". Numai că oamenii de calibrul lui Țuțea nu pot fi măsurați cu
măsură obișnuită, după clișeu, cu elemente de judecată normală. E
adevărat că uneori, furat de beția vorbei, era gata să apere cauze
străine de el, pe care în mod obișnuit le dezaproba. Când voia să se
amuze sau să contrazică cu orice preț pleda – cu egală elocință – cauze
contrarii, cu titlu de exercițiu. L-am auzit spunînd la un moment dat că
nu e inteligent acela care – cu tot arsenalul de argumente necesar – nu
poate apăra, egal de convingător, două cauze ce se bat cap în cap2.
Veți spune: era un sofist. O asemenea etichetare era departe de a-l
defini pe Țuțea. Jocul acesta intelectual și verbal la care se preta
bucuros în anumite momente ori sub imperiul anumitor presiuni, nu-i
întina puritatea lăuntrică și nu-i falsifica sinceritatea. Sufletul lui
rămînea în adînc nesofisticat.
A făcut studii strălucite la Berlin,
unde-și petrecea orele libere cu Petre Marcu-Balș (Petre Pandrea), cu
Sorin Pavel, cu Emil Cioran, cu Ion Victor Pavelescu, pe care îi domina
cu statura lui atletică, ca și cu cascada lui verbală. Am uitat să
subliniez că Petre Țuțea a desfășurat și o vie activitate publicistică.
Te întrebai, ascultându-l vorbind mai tot timpul, când a mai avut timp
și pentru așa ceva. A început prin a scrie la revista "Stânga", militînd
de pe poziții marxiste și scriind pagini întregi pe care de preferință
și pentru rapiditate le dicta unui scrib.
Combativ, polemic, cunoscând învățătura
marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Țuțea căuta
să denunțe carențele politicii românești de atunci. A părăsit această
poziție, luând atitudine de unul singur (chiar dacă semnau câțiva
prieteni buni alături de el, erau semnături de omagiu mai mult decât de
colaborare) și a redactat un Manifest al Revoluției Naționale. Era un
rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al
doilea război mondial, la care se adăugau – minuțios și vast alcătuite –
soluțiile de îndreptare a vieții economice și politice românești.
Bineînțeles că acest Manifest n-a avut ecoul sperat. Se cuvine să
subliniez că scriitorul Țuțea era departe de a avea strălucirea cu
care-și uimea auditorii vorbitorul Țuțea.
(Arșavir Acterian - Portrete și trei
amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004,
pp. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între
ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura
Vremea, București, 2008, pp. 35-38)
1. La rândul său, fostul deținut politic
Ioan Ianolide,
relatează în memoriile sale că deși formurările lui Petre Țuțea erau
savante, totuși ”în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca
un copil.”
2. Un astfel de exercițiu didactic, desfășurat în timpul reeducării de la
Aiud din perioada 1962-1964, este descris de memorialistul Octavian Voinea:
”Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoană. Atenţia
tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un
"nimeni" sau un "ştiu cine", ci era unul din tăriile pe care se baza
moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.
Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:
- Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.
A fost pentru prima şi ultima oară când
am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci
şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine. A
fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu
focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştină fără să se afunde
în ea. În încheiere a zis:
- Acestea sunt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectăm şi să tragem concluzii.” (cf. Masacrearea studențimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)
Sursa: fericiticeiprigoniti
