Ilie Șerbănescu: ”Măcelul multinațional din industria alimentară”

Aprecierea raportului PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) privind starea capitalului privat românesc este că „firmele românești sunt discriminate, dar nu de multinaționale, ci de autoritățile române“! Multinaționalele chiar n-au niciun rol în domeniu?

Ne-ar putea spune PIAROM, dincolo de orice altceva, câte multinaționale prezente în România au legături organice cu firme românești, pe orizontalele sau pe verticalele economice, și câte folosesc teritorial România doar ca o insulă de extracție de profit? Cât din valoarea adăugată a multinaționalelor în România este obținută în legătură cu firme românești și cât în relații de aprovizionare și desfacere cu firme de pe alte piețe? Pentru discriminare este de ajuns desconsiderarea!
Și, în plus, chiar să nu vadă PIAROM care este situația reală de pe piețele din România pe care însăși organizația le studiază?! Pe câte dintre segmentele de piață există lideri cu capital românesc? Și pe câte dintre segmentele unde capitalul românesc are o prezență cât de cât semnificativă situația măcar se păstrează și nu se deteriorează de la an la an, în urma unor măsuri, să le zicem „de piață“, ale principalilor jucători străini și de ce să ne ferim să nu vedem, în urma unor mișcări străine ticluite, cu ținte precise?! Aceste ținte precise sunt, fără înconjur spus, eliminarea cât mai rapidă a unor jucători români cu temporare probleme, dar nu întâmplător mai ales a celor de succes, prin absorbția lor, prin cumpărarea lor, pur și simplu pentru dispariție fără urmă. Ce s-a întâmplat în ultimul timp pe anumite segmente ale industriei alimentare este un măcel multinațional.
Prezența românească pe piața laptelui a fost lichidată, producția a fost acaparată de străini, dar nu cumva pentru a o executa și a o desface ei, ci pentru a o desființa sau pentru a o muta în alte țări. Prin eforturile evident concertate ale mai multor multinaționale, printre care Lactalis (Franța), Friesland (Olanda), Pfeifer und Langen (Germania) au fost închise pe bandă rulantă fabrici după fabrici de lactate, zahăr și dulciuri în Ardeal, Constanța, Suceava, punându-se la pământ întreg lanțul de clienți ai acestor industrii, bineînțeles, toți români. Marele producător român de înghețată Betty Ice a fost preluat dintr-o înghițitură, așa, rece, rece, pe nemestecate de către trustul anglo-olandez Unilever! Între 2008 și 2016, industria alimentară a pierdut, după calculele Ziarului Financiar, 83 de fabrici, prin grija multinaționalelor. Și, pe cale de consecință, s-a umflat inevitabil deficitul agroalimentar al țării, ajuns acum la 2,5 miliarde euro. Între primii zece producători din țară nu mai există niciun român pe următoarele principale piețe: lapte, ciocolată, mezeluri și pâine!
Realitatea, stimați investitori de la PIAROM, este mult mai complicată. Pe fondul presiunilor constante și copleșitoare ale multinaționalelor, acțiunile permanente ale justiției împotriva antreprenorilor români și exercițiile aproape grotești ale reprezentanților ANAF, care se dau lei în fața acestora, dar bieți mielușei în fața străinilor, foarte mulți, mereu mai mulți oameni de afaceri români, cu realizări, unele remarcabile, și dorință de muncă antreprenorială devin sătui să se mai agite și să mai încerce marea cu sarea, renunțând la luptă și vânzând business după business, pe capete. Antreprenorul Agricost, cea mai mare fermă de cereale și oleaginoase, care lucrează în arendă o însemnată parte din Insula Mare a Brăilei, a scos afacerea în vânzare! Crede cumva PIAROM că o va cumpăra vreun alt român? Sau, de fapt, vreo multinațională? Aveți dreptate, domnilor investitori de la PIAROM, multinaționalele nu discriminează, pentru că nu se încurcă cu așa ceva, ele desființează pur și simplu antreprenoriatele naționale! Să mai amintim de măcelul – căci altfel nu poate fi denumit – făcut de multinaționale în comerțul agroalimentar zis românesc?! Comerțul internațional cu cereale a fost practic confiscat de cinci mari traderi multinaționali, iar comerțul alimentar cu amănuntul a fost rechiziționat de câteva lanțuri transnaționale, după ce au fost masacrați, prin mijloace „de piață“, peste 80.000 chioșcari români!
Desigur, în fața unor asemenea campanii și acțiuni, statul ar fi trebuit să-și reglementeze replici în rol de înger păzitor, rezervându-și, înainte de toate în sectoare strategice, precum agricultura, exploatarea resurselor naturale ori industria alimentară, dreptul de preemțiune la cumpărare de către el însuși, în caz că antreprenorii privați români vor să vândă, pentru a nu ajunge totul, chiar totul la cheremul multinaționalelor. Prin țările considerate pe la București „mântuitoare“, țări de origine ale multinaționalelor, de fapt, monumente de ipocrizie și demagogie, statul stabilește reguli și proceduri spre a-și proteja companiile strategice naționale de valul de preluări externe, îndeosebi chineze, și măsuri și mai dure sunt prevăzute. Pe aici, însă, pe la proști, colonialiștii „mântuitori“ nu promovează aceleași reguli, nemaiîncăpând de internaționalism. De aceea, încă de la început, au pus să fie desființat pe aici statul, ca să nu le poată da nimeni vreo replică! Desființare la care cu onor au participat și businessmenii români, unii chiar cu fapta, și cei mai mulți uniți în cuget și simțiri cu demolatorii.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: Cotidianul

E timpul să ne întoarcem la pocăinţă

 Foto: Cezar Machidon

Vedem pretutindeni o Românie obosită, epuizată, şi români blazaţi, nehotărâţi, incapabili de a da un sens răscumpărător propriei lor vieţuiri pe acest pământ. Suntem mai temători ca niciodată. Ne lăsăm dominaţi de frici de tot felul şi tăcem inacceptabil. În jurul nostru pare că totul se prăbuşeşte. Şcoala s-a transformat într-un sistem manevrat de oameni ce au pierdut dispoziţia de a fi profesori şi se comportă ca nişte funcţionari oarecare. Trăim într-un întreg stat funcţionăresc, în care robotesc funcţionari ocupaţi tot timpul, unde nu mai e timp ca să gândim. Rezultatul? Generaţii blazate, dezgustate de şcoală şi de viaţă. Dar nu e vorba doar de Şcoală, ci de România furată. Ni se fură pădurile, ni se fură pământul, ni se fură istoria. De ce nu reacţionăm? De ce stăm înţepeniţi şi privim la acest jaf, la acest prăpăd care în curând ne va cuprinde şi pe noi?

Tot mai abătuţi, tot mai demoralizaţi, tot mai sleiţi, încercăm să găsim o soluţie în acest univers deznădăjduitor al României de astăzi. Încă răzbat în noi indignarea şi revolta. Cum să răbdăm să fim cârpe de şters pe jos pentru cei ce proiectează viitorul cenuşiu-întunecat al ţării noastre? De ce să răbdăm să fim batjocoriţi de cinismul oamenilor ce nu iubesc ţara noastră, ce nu iubesc nimic din ce-i românesc? Desigur, am vrea să reacţionăm, însă ne lipseşte energia.
Perioada comunistă pe care a traversat-o poporul român a lăsat urme. Ne-am trezit legatarii unei atitudini obediente şi de parşivă supuşenie, ascultători fără discernământ şi cuminţi până la a consimţi orice ni se bagă pe gât. La şcoală am învăţat „să stăm în banca noastră”, iar acum nu deranjăm pe nimeni. Şi ne justificăm cu: „Putea să fie şi mai rău”. Suntem o specie reeducată? Păcatul şi frica au creat în România tipul adaptabilului, al subalternului care execută fără să manifeste simţ critic. Această gheboşenie a societăţii actuale care nu reacţionează apasă asupra fiecărei decizii, mutilând-o.
Ne văicărim tot timpul privind peisajul sinistru al politicii, ne dăm cu părerea despre absolut toate, comentăm, găsim mereu vinovaţi. Şi, totuşi, am putea să descoperim într-o bună zi că vinovaţii suntem noi. De ce? Fiindcă întârziem să înțelegem că singura noastră soluție, ultima, nu este decât pocăința.
Păcatul şi frica. Colonizarea României
Prin pocăinţă se pot schimba oameni, situaţii, istoria însăşi. Numai astfel noi putem scrie istoria României. Deocamdată, alţii o scriu, fiindcă mulţi dintre noi încă sunt convinşi că nimic nu se poate schimba. Duhul lumii acesteia ne aleargă peste tot, ne umple de anxietate, ne oboseşte, nu ne dă răgaz să începem a aşeza primii noştri paşi pe calea pocăinţei lăuntrice. De toată această împrăştiere a noastră profită „năvălitorii”, cei ce stau gata să ne calce hotarele, gata să ne subjuge.
Poate că unii cred că România nu se poate schimba cu „Doamne, miluieşte!”, însă adevărul e altul. Domnitorul sfânt Neagoe Basarab ne-a încredinţat că pocăinţa este singura soluţie. Totul se petrece în toamna anului 1520, spre sfârşitul domniei sale. Boierii, nerăbdători, îi solicitau o decizie în faţa ameninţării iminente a turcilor. Boierii se adunaseră pentru sfat şi erau iritaţi că domnitorul nu se arată. Neagoe Basarab vorbea cu Dumnezeu. El considera că acela e sfatul cel mai important. „Măria Ta, situaţia e gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi.” Domnitorul isihast i-a îndemnat la rugăciune, iar boierii au răbufnit. „Nu se conduce ţara cu «Doamne, miluieşte»!”. Neagoe i-a domolit, spunându-le că şi lui îi pasă ce se întâmplă cu ţara, nu doar lor. „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi s-a retras gânditor şi a început să se roage. Cronicile spun că în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu i-a cerut sufletul sultanului Selim I şi nu a mai avut loc nici o cotropire a Ţării Româneşti. Ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu? Probabil „Doamne, miluieşte!”, fiindcă aşa se vorbeşte cu Dumnezeu. Aşa i se dă lui Dumnezeu libertatea de a acţiona, de a interveni izbăvitor în propria noastră istorie.
De aici plecăm în vindecarea fricilor care ne umilesc. De aici putem înfrunta deznădejdea. Şi tot de-aici putem răscumpăra în noi timpul pierdut cu idealurile lumii acesteia. Prin pocăinţă dobândim răspunsurile la situaţiile umilitoare pe care le întâmpinăm zilnic. Cum să răspundem şefului când ţipă la noi şi ne face albie de porci? Cum să răspundem celor care ne tratează ca pe nişte slugi? Ne mohorâm şi tăcem? Cădem în depresie? Ne scuzăm politicos? Români dragi, reacţionaţi! Doar reacţionând putem ieşi din marasmul condiţiei de sclavi pe plantaţie. E un exerciţiu de supravieţuire să reacţionezi, să nu te conformezi mizeriei şi urâtului, cinismului şi vulgarităţii.
Puterea de a reacţiona implică însă energie, iar energia vine din paşii parcurşi pe calea pocăinţei lăuntrice. Nu e timp de risipire, ci de mers susţinut pe această cale, unicul sens al vieţuirii noastre demne. Să ne clădim demnitatea pe împotrivirea la păcat, pe plânsul pentru păcatele noastre, pe suspinul pentru dezamăgirile şi mâhnirile pe care I le-am adus Domnului, pe întristarea pentru clătinările noastre zilnice. Aşa vom avea resursele lăuntrice de a reacţiona la orice nemernicie. Nefiind robiţi lăuntric, colonizaţi de chipurile înşelătoare ale păcatului, vom şti să reacţionăm şi la suprafaţă cu demnitate.
Calea pocăinţei lăuntrice şi răspunsurile demne
A reacţiona nu înseamnă să fim obraznici, violenţi, denigratori. Ne păstrăm buna-cuviinţă în orice zicem, în orice gest, în orice mişcare. Nu ne însuşim modul de a fi al călăului, al colonizatorilor, ci doar reacţionăm aşa cum libertatea dinlăuntrul nostru ne învaţă s-o facem. De aceea e atât de importantă libertatea dinlăuntru, încredinţată nouă prin pocăinţă, fiindcă astfel putem reacţiona şi în afară fără primejdia derapajului, fără teama de a greşi. Nu suntem impertinenţi, deşi colonizatorii sunt convinşi că orice reacţie a noastră e o obrăznicie, o cutezanţă impardonabilă. Să reacţionăm împotriva statului funcţionăresc din învăţământul românesc, împotriva reformelor nesfârşite şi aiuritoare, împotriva celor ce vor să ne distrugă familia propunându-ne ceea ce e nefiresc ca fiind firesc, împotriva jafului fără precedent din România, împotriva celor care ne ucid idealurile, împotriva celor ce se şi cred stăpânitorii noştri, împotriva celor ce nu iubesc Biserica Una, răspândind pretutindeni dezbinare, împotriva celor ce ne ţin istoria sub obroc, împotriva celor care vor să credem că suntem un popor de laşi, împotriva făţărniciei din politica românească actuală, împotriva celor ce nu clădesc, ci dărâmă, şi vor ca nici alţii să nu construiască. Şi, de fapt, nu împotriva unor oameni, ci împotriva campaniei de colonizare fără precedent a lumii, a trupurilor și a sufletelor noastre, a asediului la care suntem supuşi ca popor şi ca umanitate.
Dar mai înainte de aceasta, trebuie să reacţionăm împotriva gândurilor ticăloase, viclene, înşelătoare, împotriva hotărârilor şubrede, ezitante, împotriva simţirilor mincinoase, a înclinărilor inimii ce surpă pacea şi încrederea, împotriva patimilor ce-şi caută sălaş înlăuntrul nostru pentru a genera colonii de slăbiciuni, neajunsuri şi morţi lipsite de glorie. Aceasta se poate face păşind neîncetat, clipă de clipă, pe calea pocăinţei lăuntrice. De aici porneşte totul. Un pas înlăuntru produce o schimbare în afară. Mişcările pe care le facem în duh reconfigurează tectonica istoriei pe care o trăim. Pocăinţa are istoria sa şi nu putem să trăim fără să ţinem cont de ea. Cam astfel scriem istoria: pe dinlăuntru şi pe din afară. Pe dinlăuntru, atunci când Îi cerem Domnului să ne fie milostiv pentru păcatele noastre, şi pe din afară, atunci când înfruntăm cu bărbăţie situaţii dintre cele mai dramatice, ştiind că Domnul e cu noi.
Înaintăm pe calea micilor dobândiri, a celor de zi cu zi. Nici nu se poate altfel. Să fim încredinţaţi însă că primim de fiecare dată răspuns atunci când spunem în taina inimii „Doamne, miluieşte”. Într-adevăr, nimic nu e uşor. Fiecare dintre noi are crucea sa de dus. Dar timpul e puţin şi am putea să-l folosim pentru a clădi înlăuntrul nostru o Românie înnoită. Şi mai e de ştiut că prin pocăinţă răscumpărăm tot timpul pierdut. Răscumpărăm istoria demnă a propriei noastre umanităţi şi istoria demnă a poporului român.

Sergiu Ciocârlan

 Articol publicat în numărul din martie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”  

Sursa:  revista „Familia Ortodoxă”

Capcanele hiperprotecției

Pe cât e de firească și de benefică grija părintelui de a-și feri copilul de accidente, boli și suferințe, pe atât de contraproductivă este grija excesivă, hiperprotecția – sau, cum se mai spune în popor, cocoloșirea. Un părinte hiperprotectiv este un părinte foarte iubitor, foarte atent la copilul său, are multe de oferit și este cu totul devotat. Se informează în legătură cu cele mai bune grădinițe și școli, cei mai buni profesori și medici, cele mai sigure locuri de joacă, cele mai noi jocuri și gadget-uri. În același timp, un astfel de părinte poate fi o adevărată „gheonoaie” care nu-și scapă copilul din ochi, veghindu-l necontenit, cu încordare chiar, și poate să-i refuze acestuia o mulțime de experiențe „pentru că sunt periculoase”, nevrând să-l lase nici în seama altor adulți (fie și din familie) „pentru că nu se pricep”.

Părintele hiperprotectiv își copleșește copilul cu atenție, dar îi suflă mereu în ceafă; îl ocrotește până și de cel mai mic disconfort, rezolvându-i cu promptitudine chiar și cele mai neînsemnate probleme, dar îi limitează activitățile și experiențele. Granița dintre grijă și abuz este adesea încălcată de părintele hiperprotectiv. Copilul cocoloșit devine confuz, nemaiînțelegând de ce se simte sufocat atunci când mama sau tata îi spun că ceea ce fac ei este spre binele lui. Dar ce șanse ar avea să înțeleagă atât de devreme că abuzul emoțional exercitat prin control excesiv și limitare este o formă atât de gravă de abuz, încât îl lasă dizabilitat pe viață? Ce șansă ar avea un copil cocoloșit să înțeleagă atât de devreme că părintele său este, sub învelișul de iubire, grijă și atenție, un individ avid de control, nesigur și agresiv în dorința sa de a face binele cu de-a sila și de a lua decizii pentru viețile altora? Și, dacă ar înțelege, ce mijloace ar avea să i se poată opune?
La început, copilul hiperprotejat se simte iubit, ocrotit și fericit, îmbăiat în toată această atenție excesivă și în confortul oferit de părintele care îl scutește de orice suferință. Treptat însă, va începe să resimtă toate aceste lucruri ca fiind mai puțin plăcute, chiar sufocante, dar șansele sale de a scăpa vigilenței neadormite și voinței de fier a părintelui său sunt zero – și rămân zero. La început, copilul este lipsit de experiența necesară de a scăpa acestui control, iar mai târziu, când ar putea, va fi manipulat emoțional prin sentimente de vinovăție insuflate de părinte: „Cum poți să te căsătorești cu fata aceea, după toate câte am făcut eu pentru tine? Nu înțelegi că tot ce vreau e să fii fericit? Dacă te însori cu aia, nu mai vreau s-aud de tine!” „Cum să dai cu piciorul carierei de medic și să te apuci să vinzi mașini, după toate eforturile pe care le-am făcut ca să te țin șase ani la Medicină? Dacă faci asta, să nu te mai văd în ochi! Dacă mă asculți, o să-mi mulțumești mai târziu!”. Și așa mai deparate, forțând copilul devenit adult să se supună în continuare controlului său nemilos. Evident, totul în numele iubirii – o iubire excesivă și, îmi permit să adaug cu toată responsabilitatea, egoistă.
Da, egoistă, pentru că atunci când iubești cu adevărat pe cineva, indiferent cine ar fi acea persoană, tot ceea ce-ți dorești este să fie fericită. Desigur, fericită și în siguranță – dar fericită. Or, atunci când manipulezi pe cineva să facă ceea ce crezi tu că e mai bine pentru acea persoană și, cu siguranță, ceea ce te-ar face pe tine fericit, nu mai poate fi vorba de iubire. Iubirea dă libertate celuilalt, nu i-o îngrădește. Iubirea părintească adevărată are menirea de a asigura copilului un mediu potrivit pentru ca el să se dezvolte deplin, să se cunoască pe sine, să descopere ce-i place, ce-l face fericit și cum să-și atingă obiectivele personale într-un mod pro-social, nu anti-social.
Părintele hiperprotectiv însă își tratează copilul ca pe un bebeluș perpetuu, deci incapabil să se dezvolte și să știe vreodată cine este și ce vrea (mai bine decât părintele însuși). Copilul hiperprotejat trăiește într-o lume falsă, într-o realitate distorsionată, diferită de ceea ce-l așteaptă, pentru că este o lume din care părintele său a extirpat deja orice experiență neplăcută, orice problemă sau obstacol, orice mic disconfort.

„Mama știe mai bine ce vrei tu”

Pentru ca nu cumva „să se chinuiască bietul copil”, acest părinte nu-l lasă să facă singur lucruri dintre cele mai comune: să se îmbrace și să se dezbrace, să se hrănească, să-și ducă lucrurile personale și să le aibă în grijă, să se spele, să contribuie la treburile casei – și astfel să dobândească, prin exerciții repetate, abilități absolut necesare autonomizării sale. Copilul se simte pierdut fără un adult în preajma lui, este timid și retras în societatea copiilor, nepopular prin faptul că nu are inițiative de nici un fel, pentru că nu dă niciodată ajutor și nu are idei, pentru că este excesiv de fragil (urlă ca scos din minți fie și numai dacă un alt copil l-a călcat cumva din greșeală), pentru că este adesea dificil, supărăcios și, per ansamblu, nesuferit.
Copilul cocoloșit își face cu greu prieteni, iar părinții intervin în toate relațiile sale, ceea ce, pe mai departe, îi distruge orice șansă de a-și dezvolta abilitățile sociale. Pe măsură ce timpul trece, părinții intermediază și relațiile copilului cu ceilalți adulți, în mod deosebit cu profesorii, ceea ce îl face extrem de nepopular în egală măsură atât printre adulți, cât și printre copii.
Odată cu trecerea timpului însă, copilul hiperprotejat crește și începe să fie, pe de o parte, prea comod să facă ceva din ceea ce nu a fost obișnuit să facă, iar pe de altă parte, să se simtă prins ca într-o menghină și e dornic să scape de sub tutela părintească, lucru care, la vârsta adolescenței, se poate manifesta sub forma unor comportamente rebele și deșănțate, în puținele ocazii în care scapă controlului parental (o tabără, o petrecere, o excursie).
Mulți părinți hiperprotectivi nu-și lasă copiii să aibă inițiative, opinii, preferințe, să caute singuri soluții la problemele lor. Întotdeauna „mama știe mai bine ce vrei tu” sau „ce e bine pentru tine”. Adresezi o întrebare copilului și, până să apuce să deschidă gura, părintele dă răspunsul „adecvat”, chiar dacă „micuțul” are 10, 15 sau 25 de ani! O asemenea atitudine, dacă nu e absolut rarisimă, este simptomatică pentru hiperprotecție. Copilul nu-și mai găsește vocea interioară, nu se percepe pe sine însuși ca fiind o persoană separată de mama și de tata. Este predispus la relații problematice fuzionale, poate fi agresat ușor, dominat, intimidat. Alteori, ca reacție la dependența sa, copilul dezvoltă o contradependență – „nu am nevoie să mă ajute nimeni!” – ceea ce este, de asemenea, contraproductiv pentru el, pentru funcționarea sa, pentru relațiile sale cu persoanele semnificative din viața lui.
Copilul hiperprotejat crește ca un prinț mofturos, convins că lumea s-a născut pentru a-i face lui pe plac; este lipsit de inițiativă, de spirit de întrajutorare, egoist, temător, anxios, ambivalent, nesigur și neputincios, dând vina totdeauna pe ceilalți pentru faptele sale și neasumându-și nici o răspundere.
Desigur, copiii depind, în grade diferite, la vârste diferite, de protecția, sprijinul, dragostea, îndrumarea părinților lor, până când devin adulți, iar după aceea, în anumite momente importante din viață, fiii și fiicele noastre caută suportul emoțional al celor ce i-au crescut. Este perfect normal.
Scopul nostru, ca părinți, este să ne „antrenăm copilul pentru viață” pe măsură ce crește, să-l autonomizăm încetul cu încetul, până când va fi în stare să trăiască pe cont propriu, să funcționeze independent de noi atât financiar (având o ocupație a lui), cât și emoțional (având propria lui familie).

(…)

Psih. Irina Petrea

Fragment din articolul publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

Sursa:  revista „Familia Ortodoxă”