Profesori slab pregătiți profesional, nemotivați să îmbrățișeze
această nobilă carieră, o infrastructură pe butuci, un adevărat atentat
la siguranța elevilor, harababura și scandalul manualelor… Acestea sunt
auspiciile sub care s-a desfășurat sesiunea de toamnă a Bacalaureatului.
Desființarea învățământului dual în 2009, pe care, cu chiu cu vai,
încercăm să-l reimplementăm, coroborat cu același tip de examen și
pentru viitorii studenți, dar și pentru cei care vor să devină muncitori
calificați, nu fac decât să adâncească, an de an, prăpastia în care
alunecăm încet, dar sigur.
Tablou sumbru, în cifre!
Astfel, rata de promovare înregistrată în această sesiune a BAC-ului,
înainte de contestații, este de 26%, superioară cu aproape 2% celei din
sesiunea de anul trecut (24,1%). Au promovat 7.758 de candidați,
dintr-un total de 29.849, numărul celor care s-au înscris, dar care nu
s-au mai prezentat fiind mai mare, adică 9.602. Așadar, 21.981 de
absolvenți de liceu au fost declarați respinși, fiind eliminați pentru
fraudă sau tentativă de fraudă 110. Cum era de așteptat, nimeni nu a
reușit să obțină media 10. În topul județelor unde procentele de
promovare sunt peste 30% se situează județele Covasna (35,59%), Vaslui
(32,17%), Iași (31,75%), Alba (30,24%), Sibiu (30,20%) și Botoșani
(30,15%). Rata de reușită în Capitală este de 23,09%. La polul opus sunt
județele Giurgiu (14,99%), Ilfov (16,42%), și Mehedinți (19,95%).
Gestionare dezastruoasă a școlii
Profesorul Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și
Literatură a Academiei Române: „Dincolo de cifre și procente,
rezultatele acestei sesiuni de toamnă a Bacalaureatului nu sunt altceva
decât efectele gestionării dezastruoase a școlii românești. Bineînțeles
că aceste rezultate au o bază solidă. Poate cea mai mare eroare a fost
desființarea școlilor profesionale. Am creat o țară de studenți
împopoțonați cu diplome care, după ce trec de „furcile” universităților
private, îngroașă rândurile șomerilor, ale oamenilor fără o meserie și
fără un viitor”.
Eminescu și pledoaria pentru școlile profesionale
Academicianul Eugen Simion, în același timp și Directorul
Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” a
completat: „Mi-aduc aminte despre ce scria Eminescu pe la 1879. El pleda
pentru școlile profesionale. Eh, vă dați seama la ce nivel suntem, dacă
și acum discutăm despre același lucru? Au dispărut meseriile,
posibilitatea de a învăța, de a ucenici în același loc în care se
deprind și noțiunile de bază – scrisul și cititul. Apoi, ne mai mirăm că
avem o țară de asistați social…”
Sursa: RoBoStiri Vaslui, preluare dupa Evenimentul Zilei
vineri, septembrie 08, 2017
Unde alerg?…
Atâta zbucium, atâtea frământări, atâta inutilă risipire…
Unde alerg?…
An de an alerg să împlinesc aceleaşi lucruri, mereu atentă să-mi iasă bine, să nu dezamăgesc – pe cât pot –, să-nchid, seara, pleoapa lacrimei şi a rugăciunii peste întunecările mele, nu ale altora, pe care n-am vrut să-i rănesc chiar şi cu preţul de-a mă face eu mică, de-a mă strânge la pieptul suferinţei ca un prunc care aşteaptă o mângâiere ştiind, în sufletul lui, că n-a greşit, alerg cu ochii larg deschişi şi auzul bine-bine ascuţit, ca nu cumva paşii să mă ducă pe-un drum care nu-i al meu…
Mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi-o iau, robotic, de la capăt, împlinind parcă un ritual căruia îi cunosc finalitatea, însă nu şi clipa împlinirii ei… Dar mi se-ntâmplă, din când în când, între două drumuri, între două căi, să obosesc. Şi-am aţipit odată – vreme de-un veac, parcă! – şi m-am visat copil, cu ghiozdanul în spate, alergând de la şcoală către casă… Acasă! Alergam acasă, acasă! – dar la mijlocul drumului ceva m-a făcut să înţeleg că pe tata nu-l voi mai găsi acolo, şi-atunci am făcut cale-ntoarsă… Cimitirul satului e pe deal (cum ar putea altfel?) şi nu ştiu dacă ghiozdanul îl târam după mine, fiindcă era greu, sau toate neîmplinirile mele, toate durerile, toată suferinţa în care aş fi vrut să-mi fie sprijin tatăl meu, omul cu un suflet atât de mare încât ar fi putut să cuprindă toţi nefericiţii lumii, ca să-i îmbrace în căldura inimii lui… În hohote, mi-am sprijinit fruntea de crucea rece, grea, îmbrăţişând cu deznădejde trupul ei, trupul ei sfinţit cu sângele „Celui mai mare dintre suferinzi”… Şi-am înţeles! Aceea era poarta, acela locul! Pe acolo vom intra toţi, în slavă deşartă sau smerită mărire, fiindcă abia atunci se va sfârşi fuga noastră. De fapt acolo alergăm toţi, cu fiecare zi, cu fiecare risipă, cu fiecare împlinire, cu toate suferinţele sau realizările noastre.
…M-am trezit speriată, cu sufletul amar, şi mi-au trebuit minute întregi să înţeleg unde sunt. Apoi mi-am dat seama că nici măcar în vis n-am alergat să-mi văd mama (iartă-mă, mamă!), nu atât de bătrână pe cât de robită de boli şi suferinţă, că şi ea mă aşteaptă cu inima strânsă, să mă întrebe ce notă am mai luat (la viaţă, de data asta!) şi cât de mare i-a crescut nepoata… Şi-am stat atunci, şi stau şi-acum şi mă întreb: de ce, de ce nu alerg să împlinesc lucrurile mari, cele care rămân, de ce mă risipesc inutil când ştiu cât de scurtă e trecerea, de ce nu mă încarc numai cu ceea ce voi putea lua cu mine, când voi deschide – în sfârşit – poarta nemuririi, ca să pot gusta şi eu – sper! – „învierea vieţii”?…
…Alergăm în neştire, haotic, nici măcar precum furnicile, care ştiu bine ce au de făcut şi nu se abat. Dar, surprinzător, în goana către locul înalt de unde am crezut că pot zări lumea întreagă, mă întorc mereu la rădăcini, singura, singura certitudine a acestei vieţi. Şi abia când mă odihnesc şi eu, cu ochii închişi peste minunile Sfintei Liturghii, pe care o trăiesc adesea cu nevrednicie, înţeleg că Rădăcina e, de fapt, acolo, în Biserică, în adâncul ei…
Şi-atunci, cu fiecare Liturghie, învăţ să alerg să mă întorc Acasă, acolo „de unde fiinţă am luat”…
Autor: Presvitera Rodica Traistaru
Cândești, Buzău
Sursa: FAMILIA ORTODOXA
De ce vor să ne despartă de preoţii lui Hristos?
|
„Psihopoliticianul trebuie să
muncească serios ca să producă maximum de haos în domeniile
«însănătoşirii mentale». El trebuie să recruteze şi să folosească toţi
factorii şi toate înlesnirile «însănătoşirii mentale» până când, în cele
din urmă, întregul domeniu al ştiinţei mentale să fie dominat în
întregime de principiile şi dezideratele comuniste. Pentru a atinge
aceste obiective, psihopoliticianul trebuie să distrugă orice soi de
însănătoşire mentală «crescută pe sol propriu» (…).
Trebuie să trudiţi până când
fiecare doctor şi fiecare psihiatru devine fie psihopolitician, fie un
ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie să dominaţi, ca persoane
cu autoritate, domeniile psihiatriei şi psihologiei. Trebuie să dominaţi
spitalele şi universităţile. Totuşi, munca voastră este pândită de
anumite primejdii. Se poate întâmpla să se descopere remedii la
«tratamentele» noastre. Se poate întâmpla ca orice însănătoşire mentala
să fie pusă în mâinile preoţilor şi să fie luată din mâinile
psihologilor şi psihiatrilor noştri. (…)
Nu trebuie să aveţi odihnă, nu
trebuie să mai staţi să mâncaţi şi să dormiţi, nu trebuie să precupeţiţi
nici un bănuţ pe care l-aţi putea avea ca să porniti o campanie
împotriva acestui lucru, să-l discreditaţi, să-l zdrobiţi şi să-l
anulaţi. Căci, prin mijloace eficiente, toate acţiunile şi cercetările
noastre ar putea fi anihilate”.
Lavrenti Pavlovici Beria
|
Discursul lui Beria
Sigmund Freud, Alfred Adler, Solomon Asch, B.F. Skinner, Albert Ellis, Israel Goldiamond, Abraham Maslow şi Lev Vîgotski sunt doar câţiva dintre părinţii fondatori a unei puzderii de şcoli de psihologie, cu mult mai multe decât marile religii ale lumii. Şi facem această comparaţie tocmai pentru că psihologia s-a dorit dintru început un înlocuitor, un surogat de religie pentru omul ce trebuia convins că se trage din maimuţă – o „religie” ce promite sănătatea mentală ca pe o condiţie a fericirii indivizilor. Intenţia care, cel mai probabil, a stat în spatele acestui demers rezultă din discursul pe care Lavrenti Beria, director al NKVD-ului şi responsabil de tortura şi uciderea a milioane de oameni în lagărul bolşevic, îl susţinea în anul 1936 în faţa studenţilor străini de la Universitatea din Moscova[1]. Atunci el exprima pe faţă un plan mai vechi, acela de a se pune stăpânire pe lume prin controlul sănătăţii mentale. Şi, mai mult, el sesizează în acest discurs pericolul ca oamenii să ajungă la preot. În cazul acesta, lucrarea preoţilor trebuie discreditată, distrusă şi anulată, îndeamnă Beria.
Să fie acesta unul din răspunsurile la faptul că, de câteva decenii bune, comuniştii şi neocomuniştii care controlează mass-media în ziua de azi fac totul pentru a ne discredita preoţii şi Biserica? Oricum, din analiza lui Beria reiese clar că relaţia omului cu preotul e unul din cele mai mari pericole. De ce? Pentru că noua „însănătoşire mentală” de care vorbeşte Beria are în vedere chiar vindecarea de „boala” credinţei (vezi caracterul ateu al majorităţii şcolilor de psihologie), de „boala” moralităţii (vezi caracterul desfrânat al teoriilor psihanalitice freudiene), de „boala” normalităţii, în general, pentru a furniza tot mai mulţi clienţi specialiştilor în sănătate mentală. Astfel, s-a ajuns la paradoxul că, deşi în Statele Unite există peste 400.000 de psihoterapeuţi, psihologi şi psihiatri, totuși între o cincime şi o pătrime din populaţie experimentează anual o anumită boală mentală. Şi, cum cele mai multe dintre ele nu prea au vindecare, se poate spune că numărul bolnavilor mintal este cu mult mai mare. Iar situaţia aceasta este comună majorităţii statelor Occidentale.
„În loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm”
Ce ne opreşte pe noi astăzi să ajungem la preot? Desigur, nu mâna de fier a vreunei dictaturi, ci tocmai efectul acestor tehnologii de transformare a omului lăuntric, a sufletului omenesc puse în mişcare nu numai de specialiştii în sănătate mentală, ci şi de cei în „relaţii publice” (ştiinţă inventată de Edward Bernays, nepotul psihanalistului Sigmund Freud) sau de cei în psihologia mulţimilor etc. Şi nu este vorba doar despre reţinerea tot mai multora de a căuta un preot, sub diverse motive, ci şi de modul în care lumea, în general, se raportează la preot şi la taina relaţiei duhovniceşti cu acesta.
Nu mai avem simplitatea duhovnicească a celor de demult, căci ghemul de nedezlegat de dorinţe şi frustrări, de idei şi teorii, sau pur şi simplu păreri articulate mediatic de „specialiştii în sănătate mentală” – despre care vorbea Beria – ne fac tot mai dificilă mărturisirea păcatelor şi primirea îndrumării duhovniceşti. Ajungem la preot, dar, în loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm; în loc de a vorbi despre propriile păcate, le pomenim pe ale aproapelui şi mai mult ne plângem de vremurile grele în care trăim. Ascultarea este însă mai grea decât toate. De altfel, poate că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de azi. Există totdeauna o explicaţie şi o îndreptăţire în a-ţi face voia, căci aşa te-a învăţat societatea de consum încă din primii ani de viaţă – acesta a fost mesajul care ni s-a comunicat cel mai coerent de către întreaga mass-media, aceasta a fost, până mai ieri, principala lecţie a ideologiei dominante ce stăpâneşte lumea occidentală.
Da, Beria, înaintaşii şi urmaşii lui şi-au atins în mare parte obiectivele. Dar reuşita care ne îndurerează cel mai mult este că noi, seduşi mai mult de duhul acestei lumi decât atraşi de harul lui Dumnezeu, ne-am pierdut conştiinţa că, fără pocăinţă şi ascultare, nu ne vom putea însănătoşi sufleteşte, nici creşte duhovniceşte, într-un cuvânt, nu ne vom putea mântui. Şi că aşa stau lucrurile o mărturisesc conflictele din familii, irascibilitatea, lipsa dispoziţiei de jertfă şi cugetarea complet contrară cuvintelor Evangheliei.
Beria însuşi se simțea amenințat de posibilitatea ca lumea să se întoarcă la preoţi, căci conştientiza pericolul. Iar acest pericol nu consta, desigur, în predici, ci tocmai în relaţia duhovnicească a omului cu duhovnicul său. Aici credem că se află cheia pentru supravieţuirea în lumea în care trăim. Să ne căutăm un Părinte şi o familie duhovnicească, să ne biruim egoismul, puţin câte puţin, prin mărturisire cu pocăinţă şi ascultare, iar lucrurile acestea să transpară în toate actele vieţii noastre cotidiene, ca semn al sănătăţii duhovniceşti la care am ajuns.
„Ochii noştri ar trebui să caute mai mult în cărţile sfinte decât pe internet”
Vremurile sunt cum sunt, smintelile – mai multe ca niciodată, însă Dumnezeu nu ne cere să dăm socoteală pentru toate acestea, ci doar caută la sinceritatea şi frământarea cu care venim la preot pentru a ne pune viaţa în mâinile lui. Şansele de mântuire nu sunt mai mici ca în alte vremuri, doar că ochii noştri ar trebui să caute mai mult spre raţiunile făpturilor şi ale cărţilor sfinte, decât pe Internet. Să petrecem mai mult timp în biserici decât în mall-uri, să-l ascultăm mai mult pe preot decât pe directorii de opinie de la televizor, asumându-ne o gândire şi o viaţă prin care să arătăm că mărturisim Evanghelia lui Hristos, iar nu logica căzută a lumii.
Este adevărat însă că poate mai lată ca niciodată e „calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea” cf. Matei 7:13. Dar asta nu pentru că am fi cumva forţaţi să mergem pe aceasta, ci pentru că, atraşi de plăcere, o urmăm fascinaţi, uitând că suntem permanent într-un adevărat război pe care fii oamenilor îl duc împotriva lui Dumnezeu. Iar principala victorie este atunci când ne îndepărtează cât mai mult de poruncile Lui, atât cât să renunţăm la ajutorul harului primit prin preot, la pocăinţa prin care ne putem vindeca şi la ascultarea prin care vom dobândi harul mai curând şi mai lesne decât prin orice altceva.
Dar, dacă ştim toate acestea, ce ne mai poate opri ca să ne mântuim?
Autor: Gheorghe Fecioru
Sursa: FAMILIA ORTODOXA
Abonați-vă la:
Postări (Atom)