Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche, făuritorul
limbii literare române…Acesta este Mihai Eminescu poetul. Totodată unul
dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale.
Un patriot febril, care visa la
proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească,
marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete.
Copilăria…
Mihai Eminescu, poetul naţional al
României, s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din
cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie
de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de
stolnic din Joldeşti. Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la
Ipoteşti. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la
Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi
după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine
în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar
la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau
pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor
manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele
învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui
Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil
nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu
poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu,
adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale.
În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.
Problemă naţională
Eminescu devine ziarist în 1876 şi
aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii.
Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din
Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.
În 1880 devine redactor-şef şi ia o
atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România,
prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor
naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”.
În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu
îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat
foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii
interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar
(printre care renunţarea la Ardeal). Poetul nepereche devenise o
problemă internaţională.
În momentul în care va începe să atace
şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră
foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura
“slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care
îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A.
Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul
său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi
mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un
folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre
sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete,
“Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene
prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul
principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea
dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.
O reţea
Se pare că această societate secretă
românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu
Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români
naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind
acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului
maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste
acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat
nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la
Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva
Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un
proces public. Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces
public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi
recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni
speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi
publică a Poetului Naţional.
Cum comenta presa
La comanda Imperiului Austro-Ungar vor
fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul
pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra
activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce
conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti,
baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta
împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor
cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut
propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care
frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui,
să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a
orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.
La un an după rapoarte, Eminescu
“înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu,
redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua
direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu
Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au
ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi
apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează
“boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu
era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6
iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care
constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina”
întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie
mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima
oară.
Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a
rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care
Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul
cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se
semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o
parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele,
interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una
dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la
Bucureşti să fie interzise.
Depistat şi ridicat
Pe acest fond s-a produs prima internare
a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei
lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic
Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883,
Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse
de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea
simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi
Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a
poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că
Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea
respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli,
medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.
Tratamentul i se administra regulat, în
ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în
doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului,
viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul
plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul
moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o
gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat,
fără a mai fi eliberat.
În cea din urmă mizerie
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în
jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de
alienaţi al d-rului Şuţu, de o embolie”.
Unul dintre cei mai mari români murea
“în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N.
Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul
din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent,
căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă
vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de
către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea
patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota
după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei
lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a
facultăţilor sale intelectuale”. Dar, ceea ce “fabricaseră” duşmanii
săi şi serviciile secrete se perpetuase deja, iar restul e istorie.
Sursa: http://www.evz.ro/eveniment-ziua-de-nastere-a-lui-eminescu-o-intrebare-perpetua-care-este-amestecul-serviciilor-secrete-in-eliminarea-poetului-national.html
VIDEO: ASASINAREA LUI EMINESCU
Sursa: blog
