Visul unui om sărac nu e să devină bogat

Visul unui om sărac nu e să devină bogat, este să se însănătoşească mental şi emoţional, să îşi recapete identitatea, ca să se producă reîntregirea. Complexitatea fiinţei i-a fost spulberată iar fericirea furată. El este ca o floare ce nu a fost udată. Visul unui om sărac este să trăiască într-o lume dreaptă și curată, în care ființele strâng în urma lor. Una în care oamenii iubesc și respectă.
Visul unui om sărac și conştient este creşterea în spirit, iar la final detaşarea. Te întâmpină un sentiment de uşurare de fiecare dată când îţi iei viaţa în mâini şi, alegi să înaintezi pe o altă cale. Închei capitolul trecut, a sosit timpul să merg înainte, îţi spui. Chiar şi cele mai amare lacrimi se usucă până la urmă.
Îţi faci bagajul cu cele necesare şi îl laşi din spate pe cel al trecutului, care te ţine pe loc. Priveşti din tren sau avion oraşul tău şi te gândeşti la oamenii care te-au rănit, iar tristeţea dispare în zare. Şi pentru prima dată îi iubeşti, căci ai ieşit din raza otrăvii inimilor lor, iar starea ta naturală e veselia.
Atunci când rupi bucăți din inima ta şi te dedici oamenilor, făcând ceea ce iubeşti, crescând, încet și sigur, te inundă un sentiment minunat. Și te ridici nu doar din pat, tu revii la viaţă, asemeni unui copac care a fost tăiat, din al cărui trunchi retezat răsar crenguţe din nou.
Visul unui om sărac nu e să devină bogat, ca banii să îi rezolve toate problemele! Obstacolele au fost create pentru toate categoriile. Susțin faptul că banii sunt necesari şi buni, fiindcă în această lume nu toţi oamenii beneficiază de resursele naturale pe care planeta iubitoare le oferă tuturor în mod gratuit.
Banii te ajută să supravieţuieşti, să trăieşti decent și să beneficiezi de o educaţie bună; totuși nu pot înlocui iubirea de care ai nevoie, nici nu te pot respecta în locul oamenilor. Banii nu pot diminua teama, ei nu ţi-i pot aduce pe cei dragi înapoi.
Visul unui om sărac ar fi bine să fie eliberarea de teama care l-a paralizat! Pentru că nu are niciun sens să îţi revină în minte greşelile din viaţa ta pentru care ai fost deja iertat, pentru care te-ai iertat. Cu cât înaintezi în vârstă, viaţa se scurge din ce în ce mai repede și te încercuiesc regretele, te sufocă agitația.
Un copil se naște inocent mental, sănătos emoțional, natural funcțional, dar în funcție de evenimentele care au loc în familia sa, iar ulterior în societate, la care este supus și care îl afectează, el se formează. Un tată violent fizic sau verbal va însămânța ura față de bărbați în inima fiicei sale. Fiica lui, devenită femeie, soție, mama, va urî bărbații, îi va condamna și îi va considera responsabili pentru orice nemulțumire care o privește.
Dacă o mamă este ușuratică și dependentă de afecțiunea masculină, iar fiica ei vede, aude și simte, și este afectată, și își va desconsidera mama din această pricină, devenită femeie, soție, mamă, va fi instabilă emoțional la rândul ei.
Dacă o mamă nu și-a manifestat afecțiunea față de fiica ei sub nicio formă, devenită femeie fiica va căuta afecțiune și atenție în mod obsesiv de la oameni, în special de la bărbați, și va fi dezamăgită des. Pentru că nu toți îi vor oferi o îmbrățișare sinceră ori o mângâiere fără să urmărească să primească ceva. Oamenii sunt mai rezervați în altruism și sensibilitate în zilele actuale.
Secretul de care cei mai mulți devin conștienți abia la sfârșitul vieții este acceptarea vieții așa cum le e dată. Minții îi e imposibil să accepte o situație ce pare să destabilizeze tiparul propriuzis. Atunci când se confruntă cu o situație incorectă, nu se oprește până nu se autodistruge.
Și cum ar putea un om care s-a născut fără mâini și picioare, să schimbe situația sa? Oricât l-ar presa mintea, nu va putea. El are două variante, ori acceptă, ori se autodistruge. Ea se întâmplă în cazul tuturor, indiferent de problemă.
Visul unui om sărac cu duhul este împlinirea, iar unealta este acceptarea. Pacea se dobândește doar prin detașarea de structura mentală. Nu îți poți reprograma mintea însă poți deveni conștient de faptul că tu nu ești mintea ta, iar astfel vei ieși din stăpânirea ei. Atunci egoul nu va mai avea autoritate asupra ta.

Binele invizibil și dezamăgirea

Generația actuală are nevoie să fie de zece ori mai puternică, trebuie să depună de o sută de ori mai multe eforturi, ca să se autodepășească. Doar așa ne vom putea debarasa odată pentru totdeauna de păcatul ereditar.
În viață toți dăm ce avem mai bun în noi, dificultatea constă în faptul că principiile noastre diferă. Unul se zbate să ajungă în vârful lumii, călcând pe oameni. Altul se dedică oamenilor ridicându-i. Și nu există oameni imperfecți, cu toții suntem perfecți exact așa cum suntem. Poate viziunea ta în ceea ce privește perfecțiunea e limitată, utopică și robotică. Libertatea și misterul sunt o binecuvântare, nu un blestem.
În lume, binele este invizibil, dar răul ia formă vizuală ușor și se joacă cu percepții umane. Pentru faptul că soarele strălucește pe cerul senin ori deasupra norilor, în fiecare zi, nu este recunoscător nimeni. Căci e natural ca lucrurile să funcționeze așa. Când se formează un uragan care distruge două mii de case, observă două milioane de oameni, și se supără, se întristează și mor.
Când lucram ca ospătar într-un resort din Grecia, în Insula Corfu, în timp ce serveam băuturi ori debarasam mesele fără greșeală, am constatat că oricât de harnic aș fi fost nimeni nu mă observa, niciunul nu îmi aprecia eforturile.
Uram turiștilor kali orexi (poftă bună) cu zâmbetul pe buze, dar niciunul nu îmi mulțumea. Eu eram binele invizibil care strălucea. Două sute de priviri s-au întors spre mine când am scăpat tava cu pahare în mijlocul restaurantului. Atunci am realizat că visul unui om sărac e să trăiască într-o lume cu oameni bogați în conștiență.
Fii un om bun, însă nu îți irosi energia încercând să dovedești oamenilor cine ești cu orice preț. Un om cu adevărat frumos și liber are alte aspirații. Visul unui om sărac e să îmbrățișeze lumea vizitând-o. Simte liber!

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

„Să zidim Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu înlăuntrul nostru” (I)

Părintele Zaharia de la Essex ne îndrumă cumva pe una dintre cele mai tainice şi mai importante incursiuni pe care o poate face omul cât trăieşte pe pământ: pe drumul către inima sa. Nu este simplu, deşi inima nu e la mii de ani-lumină, unde mulţi îşi imaginează că ar trebui să ajungă omul în Univers. Iar greutatea nu constă în faptul că ar fi nevoie de cine ştie ce vehicul, ci pur şi simplu în faptul că, pentru a putea să ne urnim pe această cale, trebuie să dobândim zdrobirea şi străpungerea inimii.

Avem, aşadar, în faţa noastră un ghid esenţial pentru a câştiga odihna şi pacea inimii, unirea cu Dumnezeu – precum şi un lucru de mii de ori mai important decât câştigarea Referendumului: îndumnezeirea, singura care mai poate shimba ceva în lumea noastră care zace în păcat.

A venit oare vremea să urmăm sfatul Părintelui Zaharia?… (V.G.)

– Părinte Zaharia, încep prin a vă ruga să ne spuneți câteva cuvinte despre „programul duhovnicesc” pe care trebuie să-l urmeze creștinul astăzi; despre cum să înfrunte ispitele pentru a înainta pe calea lui Hristos.

– Vechiul Testament dă o definiție a omului, aceea că omul este inimă adâncă, cu simț înțelegător și duhovnicesc. Prin urmare, omul este menit să păzească acest simț înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi. Acesta este „programul” creștinului. Pentru a păzi acest simț înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi, trebuie să se lupte pentru a dobândi un duh de sfințenie în frica de Dumnezeu – „desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu” ^{II Corinteni 7:1}, după cum spune cuvântul apostolic. Asta e menit omul să facă.

Și câtă vreme are acest simț înțelegător în inima lui, este puternic împotriva ispitelor, puternic împotriva gândurilor vrăjmașului, și nu se clatină în viața lui de vânturile vrăjmașului. Cu alte cuvinte, trebuie ca lucrarea lăuntrică pe care o face în inima lui să fie mai puternică decât ceea ce se întâmplă în jurul lui.

– Cum să dobândim această lucrare lăuntrică?

– Să fie ceea ce spune Apostolul Pavel: trebuie să fim oameni cu „inimă tăiată-împrejur”– adică oameni cu inimă rănită, „inimă zdrobită”. Pentru că, atunci când omul are inimă zdrobită, este mai tare decât toate cohortele diavolilor, zice Sfântul Simeon Noul Teolog. Fiindcă Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei și a toată mângâierea. Și cu cine se însoțește El? Cu cei care ne apropiem de El cu durere de inimă, cu zdrobire de inimă. De aceea și Psalmul zice că „inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” ^{Psalm 50:18}. Câtă vreme păstrăm un duh smerit și zdrobit suntem mai puternici decât năvălirile vrăjmașului.

Deci acesta este programul de viață al creștinului: să păstreze un duh smerit și zdrobit. Pentru că doar atunci poate fi ucenic al smeritului și blândului Învățător Hristos. „Învățați-vă de la Mine”, zice Domnul, „că sunt blând și smerit cu inima” ^{Matei 11:29}.

– Să păstrăm acest duh smerit… dar, mai întâi, cum să-l dobândim?

– În multe feluri. Toate virtuțile creștine duc la aceasta. Dar, mai presus de toate, prin rugăciunea de pocăință. Și, ca să spunem mai limpede, prin lacrimile pocăinței. Ele sunt cele care fac tăierea-împrejur a inimii. Și îi e foarte lesne creștinului să aibă această zdrobire și aceste lacrimi ale inimii dacă își aduce aminte câte binefaceri a luat de la Dumnezeul lui și cât de nerecunoscător s-a arătat față de binefăcătorul lui, Dumnezeul și Mântuitorul lui, Care l-a mântuit printr-o jertfă atât de necuprins cu mintea și prin patimi atât de grozave.

Cel fără de păcat, Dumnezeu, Cel sfânt a primit să rabde toate, să facă totul ca să ne ridice din căderea noastră și să ne înalțe la Cer. Când își aduce în minte toate acestea este cu neputință să nu fie străpuns la inimă.

„Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre”

– În zilele noastre, suntem asaltați de mult zgomot, de televizor, de calculator; apoi suntem prinși de muncă, de grijile cu copiii, de duhul lumii – toate acestea ne îndepărtează de la rugăciune…

– Da. De aceea trebuie să ne facem un program, ca să nu ne predăm zădărniciei lumii acesteia, să nu ne lăsăm atrași de modelele ei și să nu ne supunem înșelăciunii ei, care ne înfățișează, chipurile – și asta o pățesc chiar și creștini buni! –, că dragostea lui Dumnezeu e compatibilă cu dragostea lumii. Avem nevoie de un program de viață. Zi de zi trebuie să fim cu băgare de seamă, și să punem început bun zilei printr-o necesară rugăciune de pocăință, care să ne însoțească întreaga zi și să ne dea puterea să stăm în această chemare creștină. Că zice Psalmul: „Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre” ^{Psalm 16:4}. De trăiește înlăuntrul nostru Cuvântul lui Dumnezeu, și de chemăm numele Lui atotputernic, atunci vom avea puterea să ținem calea Lui cea aspră și nu să o luăm pe calea lesnicioasă, ce duce la pierzania sufletului.

Așadar, ca să păstrăm acest duh smerit și zdrobit, trebuie să chemăm cu deadinsul necurmat numele lui Hristos, oriunde suntem și cât putem. Dacă nu sistematic, măcar cât mai des. Dacă nu-i putem afierosi timp mai mult, cel puțin să avem mintea la el, așa încât, de îndată ce se ivește prilejul, să alergăm la numele Domnului.

• Să afierosim, adică, o jumătate de oră, o oră pe zi?…

– Oricât am afierosi, nu va fi îndeajuns. Dar și dacă afierosim puțin, de ne smerim și ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, chiar și atât ne va fi de ajuns pentru a ne împotrivi răului și păcatului. 

Totodată, pe lângă numele lui Dumnezeu, cuvântul Lui trebuie să trăiască necurmat înlăuntrul nostru. Căci cuvântul lui este luminător, dar este și reînnoitor. Și cuvântul Lui are și o atracție harismatică. Când citim cuvântul lui Dumnezeu, când învățăm limba prin care Acela ne-a vorbit, atunci Dumnezeu ne dă o atracție harismatică către El Însuși. Adică ne atrage, precum Însuși a spus: „Când Mă voi înălța, îi voi trage pe toți la Mine” ^{Ioan 12:32}.

Când cuvântul lui Dumnezeu și poruncile Lui trăiesc înlăuntrul nostru, atunci ni se dăruiește această atracție harismatică către Domnul, către Persoana Domnului. Și aceasta ne ține duhul zdrobit, fiindcă în această atracție harismatică ne vom vedea toată sărăcia duhovnicească și ne vom apropia de Domnul cu zdrobire de inimă. Că zice întâia Fericire: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acestora este Împărăția Cerurilor”. Și de-a dreptul după această Fericire a celor săraci cu duhul urmează cea care zice: „Fericiți cei ce se tânguiesc, că aceștia se vor mângâia”. Adică, atunci când avem cuvântul Domnului înlăuntrul nostru, când strigăm necurmat numele Lui, ne va da această harismă a sărăciei duhului din întâia Fericire, care va naște înlăuntrul nostru tânguirea ce aduce mângâierea Duhului celui Mângâietor. Una se leagă de cealaltă.

– De aceea trebuie să citim zilnic Evanghelia…

– Da. Căci una din lucrările de căpătâi ale creștinului este aceea de a studia cuvântul lui Dumnezeu, „ziua și noaptea”, după cum spune Psalmul (1, 2), și de a se strădui să învețe limba lui Dumnezeu. Căci cuvântul lui Dumnezeu ni s-a dat ca să-I învățăm limba, să învățăm care este limba cu care Dumnezeu ne-a vorbit, astfel încât și noi să-I putem vorbi Lui cu aceeași limbă. Aceasta va fi pentru noi și limba rugăciunii. Cuvântul acesta, care a devenit limba lui Dumnezeu pentru a ne binevesti mântuirea Lui, devine pentru noi și limba cu care venim să ne înfățișăm noi înaintea Lui – o limbă care să aibă trecere. Fiindcă, dacă ne rugăm cu cuvintele Evangheliei, cu cuvintele Scripturilor, înseamnă că Duhul cel Sfânt Se roagă înlăuntrul nostru, fiindcă Duhul acesta e Cel ce a dat aceste cuvinte.

„O pocăință care nu are sfârșit pe pământ”

– Așadar, prima lucrare de căpătâi a creștinului e să cheme numele Domnului, a doua, să studieze cuvântul Lui – și a treia?…

– A treia este Dumnezeiasca Liturghie. Fiindcă în Dumnezeiasca Liturghie vedem chipul Aceluia care era bogat în slavă și a sărăcit pentru noi. De aceea în Liturghie se descrie întreaga iconomie a lui Dumnezeu, și în centrul ei stă Jertfa înfricoșătoare a Golgotei. Adică, Liturghia ne dă „portretul” celui bogat în slavă, Care a sărăcit pentru mântuirea noastră, ca să ne îmbogățim noi cu harul Lui. Și această icoană pe care ne-o dă Liturghia ne străpunge inima. De aceea în Liturghie ne rugăm cu dor să ne atingem de Sfântul Sfinților, să putem să-I predăm în Liturghie toată viața noastră și să primim de la El viața Lui. Este un loc în care facem un schimb al micii noastre vieți cu marea viață a lui Dumnezeu, ca să putem și noi găsi Duhul Sfânt: „Văzut-am Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credința cea adevărată…” – toate acestea pe care le zicem la sfârșitul Liturghiei.

Foarte important în Liturghie este aceea că se zugrăvește înaintea noastră chipul Domnului Iisus, a Celui care de dragul nostru S-a umplut de răni din creștetul capului până în vârful picioarelor, după cum spune prorocul Isaia, ca să poată tămădui rana cea mare a căderii noastre. Și aceasta ne zdrobește inima de recunoștință către Dumnezeu Mântuitorul.

Așadar, Dumnezeu ne-a dat multe: numele Lui, cuvântul Lui, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – Taina Lui cea mare, și toate cele pe care harul Lui le lucrează înlăuntrul nostru.

Un alt mijloc care ne dă tărie este mulțumirea. Când Îi mulțumim lui Dumnezeu necurmat, mulțumirea aceasta mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru neputința noastră. Cu alte cuvinte, împlinește lipsurile noastre. Și vine un moment când vrem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o dă. Dar noi nu avem tăria să-I mulțumim așa cum am vrea și cum I se cuvine. Și atunci vine peste noi o mare întristare; o întristare care, însă, dă viață și naște pocăință. O pocăință care nu vine din remușcări pentru anumite păcate concrete, ci din osândirea conștiinței noastre că nu-I putem mulțumi cum se cuvine unui Dumnezeu ca Acesta, Care ne-a mântuit într-un fel atât de înfricoșător. Și aceasta naște o pocăință care nu are sfârșit pe pământ.

După cum spune și Apostolul Pavel „Şi pentru acestea, cine e destoinic?”. Iar noi rămânem acolo întristați – dar nu în sens psihologic, ci duhovnicesc: singura întristare care i se îngăduie creștinului este aceea de a nu-I putea mulțumi lui Dumnezeu după cum I se cuvine. Și această întristare alungă toate celelalte întristări psihologice. Cel care Îi mulțumește necurmat lui Dumnezeu și trăiește slăvindu-L pe Dumnezeu și mulțumindu-I, acela nu va avea niciodată vreo depresie psihologică.

Este un lucru ieșit din comun. Am văzut oameni tămăduindu-se de depresie severă, fără să mai aibă nevoie de medicamentele tari pe care le luau, atunci când au început să-I mulțumească stăruitor lui Dumnezeu pentru toate cele din viața lor.

– Și pentru cele rele, și pentru situațiile grele prin care treceau?

– Da.

Interviu realizat de

Virgiliu Gheorghe

Traducere de

Caliopie Papacioc

Sursa: familiaortodoxa.ro

Copilul – „simptomul” unei familii (I)

Foto: Georgiana Camalessa

Toată lumea cunoaște celebrul dicton latin: „Mens sana in corpore sano”, așa că, pornind de la acesta, mi-am propus să vă supun atenției un adevăr pe care îl știm de generații întregi, dar pe care știința îl confirmă astăzi dincolo de orice dubiu: pentru a crește copii sănătoși avem nevoie de familii sănătoase. Din toate punctele de vedere! (I.P.)

De zeci de ani, medicii pediatri au observat că anumiți copii, din anumite familii, ajung mai des la cabinetele lor, fiind mai bolnăvicioși decât alți copii. Sărăcia, ca factor de risc pentru sănătatea copiilor din cauza condițiilor insalubre de viață, a igienei precare și a alimentației deficitare este un fapt atât de evident, încât nu mai necesită nici un studiu științific. Paradoxul cu care se confruntă însă pediatrii e că, printre copiii bolnăvicioși, se numără adesea și copii „de familie bună”, ai oamenilor cu stare sau, în tot cazul, cu venituri și condiții de viață decente. Și ar mai fi și un alt doilea paradox: nu toți copiii familiilor sărace au o sănătate precară, ci mulți dintre ei sunt chiar foarte rezistenți la boli.

Cercetările întreprinse de autoritățile de sănătate publică au pus în evidență, de mai bine de treizeci de ani, legătura dintre stres și starea de sănătate: cu cât indivizii au parte de mai mult stres în viața lor, pe o perioadă mai lungă de timp (cu alte cuvinte, distress), cu atât sistemul lor imunitar e mai slăbit și ei devin mai predispuși la tot felul de boli, inclusiv cronice. Și despre aceste lucruri știm de mai multă vreme, observându-le noi înșine, pe pielea noastră, dar și la copiii noștri: oboseala, epuizarea fizică și intelectuală, situațiile dificile, doliul, toate ne slăbesc imunitatea și ne predispun la decompensări în bolile cronice, la recidive, la contractarea unor noi boli.

Frustrare sau traumă?

Studii publicate încă de la jumătatea anilor ’80 arată cât de devastator poate fi pentru sănătatea individului impactul traumei psihice, așa cum este ea definită: ca un eveniment profund perturbator, ce provoacă un șoc emoțional, adică o emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același tip, astfel încât reacțiile sale nu mai sunt normale.

Vorbim, deci, de traumă ca tulburare psihică, zguduire, rană sufletească, nicidecum despre supărarea, neplăcerea sau frustrarea pe care copiii le pot resimți în mod natural atunci când nu primesc satisfacție, când își văd zădărnicite scopurile, fie ele chiar și foarte mărunte (ca, de pildă, refuzul părintelui de a-i oferi un desert la care copilul este alergic). Din păcate, adeseori părinții folosesc greșit termenul de „traumă” în loc de „neplăcere” sau „frustrare”, grăbindu-se să intervină pentru a-și scuti copilul de suferință. Astfel, ei fac două lucruri rele în același timp:

– mențin o toleranță scăzută la frustrare la copiii lor, ceea ce îi face pe aceștia să devină mult mai vulnerabili, nicidecum rezistenți, mai impulsivi și, deci, cu o capacitate scăzută de autocontrol;

– contribuie la formarea unui mod de gândire irațional, catastrofizant, deformând percepția copilului față de ceea ce nu e decât un fapt de viață neplăcut, un eșec, un refuz sau un obstacol, prin interpretarea acestuia ca traumă (șoc, suferință emoțională violentă, dezastru emoțional).

Una este, de pildă, ca un copil să fie respins la un examen ori să piardă un concurs sportiv – fie acesta și foarte important – și cu totul altceva să fie ținut iarna dezbrăcat pe balcon drept pedeapsă pentru că a vărsat ciorba pe jos din neatenție ori pentru că l-a supărat pe tata fiindcă i-a răspuns în doi peri. Chiar și cruzimea care nu vizează persoana copilului, ci un animal de companie sau o persoană la care acesta ține (de pildă, tata își pedepsește fiul lovind-o pe mamă) poate genera, de asemenea, traume.

Cu cât o persoană e mai rezistentă psihic, cu atât are mecanisme și strategii adaptative mai bune pentru a face față șocurilor emoționale și distress-ului. Vârsta, experiența de viață, grupul de suport emoțional, educația, nivelul de inteligență, înțelepciunea, accesul la programe de psihoterapie și dezvoltare personală – toate vor contribui în proporții diferite la procesul de vindecare. Se înțelege, deci, că printre persoanele cele mai vulnerabile la traumă sunt copiii: cu cât mai mici, cu atât mai vulnerabili, atât de vulnerabili încât, la nou-născuți, o traumă (precum spaima provocată de un zgomot puternic făcut din senin) le poate fi fatală.

Anumite traume se produc o singură dată (de pildă, divorțul părinților), altele însă se pot produce în mod repetitiv, chiar zilnic (de exemplu, abuzul fizic sau sexual). De cele mai multe ori, aceste traume repetitive produc cele mai grave consecințe pentru copilul-victimă. Toți copiii pot dezvolta mecanisme de coping (mecanisme psihice prin care să facă față traumei), unele dintre acestea fiind mai adaptative, ca, de exemplu, sublimarea suferinței printr-un act creativ (cum ar fi desenele), cele mai multe însă fiind dezadaptative pe termen lung și cu un impact dezastruos pentru viața viitorului adult (de exemplu, fuga de realitate prin consumul de substanțe interzise).

O altă perspectivă de înțelegere a bolilor

Încă din 1985, Dr. Vince Felitti, medic american la o clinică specializată în tratamentul împotriva obezității din San Diego, a observat că printre pacienții săi cei mai rezistenți la program se numără persoane care suferiseră în copilărie abuzuri grave, precum abuzurile sexuale. Lecturând rezultatele cercetării lui Felitti, mi-am adus aminte de o clientă suferind de obezitate ca formă de protecție împotriva sexualității sale, percepută ca fiind cauzatoare de mari suferințe (hărțuire, multiple umilințe), ca formă de „deghizare” a feminității sale și de apărare împotriva abuzurilor verbale și emoționale ale unui tată misogin, în ochii căruia a fi femeie echivala cu a fi o ființă limitată, inferioară, irațională și demnă de dispreț. În jurul vârstei de 29 ani, clienta suferise de un cancer ganglionar descoperit într-un stadiu avansat, obezitatea ei devenind o problemă majoră după ce cancerul intrase în remisie.

Desigur, unii vor spune că aceste kilograme în exces ar putea fi o reacție a organismului după chimioterapie, pe fondul unui stil de viață sedentar și a unei alimentații dezordonate. Însă lucrurile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă. Conferențiarul și psihoterapeutul canadian Jaques Martel susține următoarele: „Cancerul ganglionar indică prezența unor frici puternice, a culpabilității și disperării legate de emoțiile din plan amoros și sexual, nevoia, căutarea unui loc în care individul să se simtă în siguranță”¹. Jaques Martel, în abordarea sa metafizică a bolilor, consideră că tumorile sunt un efect al șocurilor emoționale. În plus, vede artrita ca având drept substrat emoțional critica și autocritica; articulațiile rigide exprimă o lipsă de flexibilitate în gândire; bulimia, ca pe o nevoie de a umple un vid afectiv; afecțiunile cardiace, ca o lipsă a iubirii de sine și a iubirii față de aproapele; diabetul are drept cauză tristețea; durerile psihogene sunt expresia tendințelor de autopedepsire inconștientă; incontinența provine din dorința de a controla, iar ticurile arată tensiuni interioare.

Această clientă fusese supusă ani de zile abuzului emoțional sistematic din partea tatălui său misogin, care îi atacase consecvent feminitatea, înjosind-o și făcând-o să o resimtă ca pe o nenorocire. Toate tratamentele de slăbire la care s-a supus de-a lungul timpului dăduseră doar rezultate nesatisfăcătoare. Și încă un element interesant: persoanele obeze acumulează țesut adipos în jurul taliei, care se îngroașă, la bărbați mai evident decât la femei, dar clienta mea avea o talie de invidiat! Perfect conturată, imposibil de deghizat, talia ei continua să îi revendice cu încăpățânare feminitatea, parcă dincolo de orice mecanism inconștient de apărare!

„Atunci când locuiești cu «ursul» în casă”

Revenind la Dr. Vince Felitti, acesta s-a alăturat, în 1995, doctorului Bob Anda și echipei sale de medici de la Centre of Disease Control (CDC) din SUA (Centrul Național de Epidemiologie), pentru a studia impactul traumelor suferite în copilărie asupra stării de sănătate a viitorilor adulți. În 1997, acești medici au publicat primele rezultate ale cercetării lor în studiul „The Adverse Childhood Experience Study” („Efectele adversităților suferite în copilărie”), dar munca lor continuă și în prezent, echipa pluridisciplinară incluzând între alții și medici specialiști în neuroștiințe precum Martin Teicher (de la Harvard University), Bruce McEwan (Rockefeller University) și pediatrii Jack Shonkoff (Harvard University) și Bruce Perry (Child Trauma Academy).

Acești cercetători au realizat o clasificare a traumelor sau „adversităților” suferite în copilărie, al căror efect este „stresul toxic” – cel care produce în plan fiziologic modificări ce ajung până la AND-ul celulei, contribuind la apariția unor boli acute în copilărie, pe fondul scăderii imunității generale, iar pe termen lung, în viața de adult, la instalarea unor boli cronice precum bolile de plămân, obezitatea, bolile cardio-vasculare, diabetul, cancerul, scleroza în plăci.

Dar cum anume contribuie stresul toxic la îmbolnăvirea organismului? Care este mecanismul? Spaima, teroarea trăită de orice copil, ca și de orice adult, în momentele în care percepe o amenințare serioasă sau o durere fizică puternică produc reacții firești de apărare („luptă sau fugi”) menite să-l salveze. „Dacă ne întâlnim cu ursul în pădure, acest mecanism de apărare, care ne face inima să bată mai tare, ne accelerează respirația și transpirația prin secreția crescută de adrenalină și cortizol, ne ajută să supraviețuim experienței. Problema este atunci când locuiești cu «ursul» în casă!”, spune epidemiologul și pediatrul american Dr. Nadine Burke Harris, în discursul ei susținut la un eveniment TED din 2015 în SUA.

Metafora folosită cel mai adesea pentru a evidenția efectele pe care abuzurile repetate le au asupra copilului este aceea a unei mașini al cărei motor este supraturat zile și săptămâni în șir, fără oprire. Nu trebuie să fii inginer ca să-ți dai seama că, turând excesiv motorul, rezultatul va fi unul singur: se va uza, ajungând în cele din urmă să se strice. În același mod este descrisă și axa stresului (hipotalamus-glanda pituitară-glanda suprarenală) în cazurile abuzurilor repetate asupra unei persoane – aceasta este „supraturată” ca un motor de mașină, fapt ce conduce la instalarea unor probleme de natură mentală, la scăderea imunității și apariția unor boli grave, cronice.

La copii și adolescenți, efectele stresului toxic asupra dezvoltării creierului și organismului sunt cu mult mai grave decât în cazul adulților, din cauză că organismul lor este în dezvoltare. Astfel, creierul, sistemul metabolic și aparatul respirator sunt deosebit de afectate, dar problemele sunt cu mult mai numeroase și insidioase, încât, peste ani, nici măcar nu mai sunt puse în legătură cu evenimentele traumatice din copilărie. Artrita reumatoidă și infertilitatea își au adesea „rădăcina” în stresul toxic suferit în copilărie, care le-a afectat țesuturile și organele încă de la vârste fragede. Depresia, abuzul de substanțe și tendințele suicidare apar adesea la sisteme psihice slăbite încă din copilărie de evenimente traumatice repetate, care au tarat creierul și sistemul endocrin, tulburând delicatul echilibru al neurotransmițătorilor.

Dar stresul toxic afectează nu doar copiii născuți, ci și pe cei nenăscuți. Cercetările științifice legate de obezitate – una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din prezent – au pus în evidență faptul că stresul existențial perceput de mamă în timpul sarcinii, ca și în primii doi ani de viață ai copilului, poate fi corelat cu dezvoltarea excesivă în greutate a copiilor, potrivit site-ului eurekalert.org. Cercetătorii Universității Bristol din Marea Britanie au publicat în revista „BMC Public Health” rezultatele cercetărilor asupra a 498 de perechi mamă-copil, determinând indicele de masă corporală al copiilor și nivelul de stres al mamelor. Rezultatele au evidențiat că, cu cât mamele sunt mai îngrijorate, mai anxioase, mai tensionate, cu atât crește riscul supraponderabilității la copiii lor, lucru observabil în special la fete.

-fragment-

(va urma)

Psih. Irina Petrea

Sursa: familiaortodoxa.ro