 |
| Foto: Georgiana Camalessa |
Toată
lumea cunoaște celebrul dicton latin: „Mens sana in corpore sano”, așa
că, pornind de la acesta, mi-am propus să vă supun atenției un adevăr pe
care îl știm de generații întregi, dar pe care știința îl confirmă
astăzi dincolo de orice dubiu: pentru a crește copii sănătoși avem
nevoie de familii sănătoase. Din toate punctele de vedere! (I.P.)
De
zeci de ani, medicii pediatri au observat că anumiți copii, din anumite
familii, ajung mai des la cabinetele lor, fiind mai bolnăvicioși decât
alți copii. Sărăcia, ca factor de risc pentru sănătatea copiilor din
cauza condițiilor insalubre de viață, a igienei precare și a
alimentației deficitare este un fapt atât de evident, încât nu mai
necesită nici un studiu științific. Paradoxul cu care se confruntă însă
pediatrii e că, printre copiii bolnăvicioși, se numără adesea și copii
„de familie bună”, ai oamenilor cu stare sau, în tot cazul, cu venituri
și condiții de viață decente. Și ar mai fi și un alt doilea paradox: nu
toți copiii familiilor sărace au o sănătate precară, ci mulți dintre ei
sunt chiar foarte rezistenți la boli.
Cercetările
întreprinse de autoritățile de sănătate publică au pus în evidență, de
mai bine de treizeci de ani, legătura dintre stres și starea de sănătate: cu cât indivizii au parte de mai mult stres în viața lor, pe o perioadă mai lungă de timp (cu alte cuvinte, distress),
cu atât sistemul lor imunitar e mai slăbit și ei devin mai predispuși
la tot felul de boli, inclusiv cronice. Și despre aceste lucruri știm de
mai multă vreme, observându-le noi înșine, pe pielea noastră, dar și la
copiii noștri: oboseala, epuizarea fizică și intelectuală, situațiile
dificile, doliul, toate ne slăbesc imunitatea și ne predispun la
decompensări în bolile cronice, la recidive, la contractarea unor noi
boli.
Frustrare sau traumă?
Studii publicate încă de la jumătatea anilor ’80 arată cât de devastator poate fi pentru sănătatea individului impactul traumei psihice,
așa cum este ea definită: ca un eveniment profund perturbator, ce
provoacă un șoc emoțional, adică o emoție violentă care modifică
personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același
tip, astfel încât reacțiile sale nu mai sunt normale.
Vorbim,
deci, de traumă ca tulburare psihică, zguduire, rană sufletească,
nicidecum despre supărarea, neplăcerea sau frustrarea pe care copiii le
pot resimți în mod natural atunci când nu primesc satisfacție, când își
văd zădărnicite scopurile, fie ele chiar și foarte mărunte (ca, de
pildă, refuzul părintelui de a-i oferi un desert la care copilul este
alergic). Din păcate, adeseori părinții folosesc greșit termenul de
„traumă” în loc de „neplăcere” sau „frustrare”, grăbindu-se să intervină
pentru a-și scuti copilul de suferință. Astfel, ei fac două lucruri
rele în același timp:
–
mențin o toleranță scăzută la frustrare la copiii lor, ceea ce îi face
pe aceștia să devină mult mai vulnerabili, nicidecum rezistenți, mai
impulsivi și, deci, cu o capacitate scăzută de autocontrol;
–
contribuie la formarea unui mod de gândire irațional, catastrofizant,
deformând percepția copilului față de ceea ce nu e decât un fapt de
viață neplăcut, un eșec, un refuz sau un obstacol, prin interpretarea
acestuia ca traumă (șoc, suferință emoțională violentă, dezastru
emoțional).
Una
este, de pildă, ca un copil să fie respins la un examen ori să piardă
un concurs sportiv – fie acesta și foarte important – și cu totul
altceva să fie ținut iarna dezbrăcat pe balcon drept pedeapsă pentru că a
vărsat ciorba pe jos din neatenție ori pentru că l-a supărat pe tata
fiindcă i-a răspuns în doi peri. Chiar și cruzimea care nu vizează
persoana copilului, ci un animal de companie sau o persoană la care
acesta ține (de pildă, tata își pedepsește fiul lovind-o pe mamă) poate
genera, de asemenea, traume.
Cu
cât o persoană e mai rezistentă psihic, cu atât are mecanisme și
strategii adaptative mai bune pentru a face față șocurilor emoționale și
distress-ului.
Vârsta, experiența de viață, grupul de suport emoțional, educația,
nivelul de inteligență, înțelepciunea, accesul la programe de
psihoterapie și dezvoltare personală – toate vor contribui în proporții
diferite la procesul de vindecare. Se înțelege, deci, că printre
persoanele cele mai vulnerabile la traumă sunt copiii: cu cât mai mici,
cu atât mai vulnerabili, atât de vulnerabili încât, la nou-născuți, o
traumă (precum spaima provocată de un zgomot puternic făcut din senin)
le poate fi fatală.
Anumite
traume se produc o singură dată (de pildă, divorțul părinților), altele
însă se pot produce în mod repetitiv, chiar zilnic (de exemplu, abuzul
fizic sau sexual). De cele mai multe ori, aceste traume repetitive
produc cele mai grave consecințe pentru copilul-victimă. Toți copiii pot
dezvolta mecanisme de coping
(mecanisme psihice prin care să facă față traumei), unele dintre
acestea fiind mai adaptative, ca, de exemplu, sublimarea suferinței
printr-un act creativ (cum ar fi desenele), cele mai multe însă fiind
dezadaptative pe termen lung și cu un impact dezastruos pentru viața
viitorului adult (de exemplu, fuga de realitate prin consumul de
substanțe interzise).
O altă perspectivă de înțelegere a bolilor
Încă
din 1985, Dr. Vince Felitti, medic american la o clinică specializată
în tratamentul împotriva obezității din San Diego, a observat că printre
pacienții săi cei mai rezistenți la program se numără persoane care
suferiseră în copilărie abuzuri grave, precum abuzurile sexuale.
Lecturând rezultatele cercetării lui Felitti, mi-am adus aminte de o
clientă suferind de obezitate ca formă de protecție împotriva
sexualității sale, percepută ca fiind cauzatoare de mari suferințe
(hărțuire, multiple umilințe), ca formă de „deghizare” a feminității
sale și de apărare împotriva abuzurilor verbale și emoționale ale unui
tată misogin, în ochii căruia a fi femeie echivala cu a fi o ființă
limitată, inferioară, irațională și demnă de dispreț. În jurul vârstei
de 29 ani, clienta suferise de un cancer ganglionar descoperit într-un
stadiu avansat, obezitatea ei devenind o problemă majoră după ce
cancerul intrase în remisie.
Desigur,
unii vor spune că aceste kilograme în exces ar putea fi o reacție a
organismului după chimioterapie, pe fondul unui stil de viață sedentar
și a unei alimentații dezordonate. Însă lucrurile pot fi privite și
dintr-o altă perspectivă. Conferențiarul și psihoterapeutul canadian
Jaques Martel susține următoarele: „Cancerul ganglionar indică prezența
unor frici puternice, a culpabilității și disperării legate de emoțiile
din plan amoros și sexual, nevoia, căutarea unui loc în care individul
să se simtă în siguranță”1.
Jaques Martel, în abordarea sa metafizică a bolilor, consideră că
tumorile sunt un efect al șocurilor emoționale. În plus, vede artrita ca
având drept substrat emoțional critica și autocritica; articulațiile
rigide exprimă o lipsă de flexibilitate în gândire; bulimia, ca pe o
nevoie de a umple un vid afectiv; afecțiunile cardiace, ca o lipsă a
iubirii de sine și a iubirii față de aproapele; diabetul are drept cauză
tristețea; durerile psihogene sunt expresia tendințelor de
autopedepsire inconștientă; incontinența provine din dorința de a
controla, iar ticurile arată tensiuni interioare.
Această
clientă fusese supusă ani de zile abuzului emoțional sistematic din
partea tatălui său misogin, care îi atacase consecvent feminitatea,
înjosind-o și făcând-o să o resimtă ca pe o nenorocire. Toate
tratamentele de slăbire la care s-a supus de-a lungul timpului dăduseră
doar rezultate nesatisfăcătoare. Și încă un element interesant:
persoanele obeze acumulează țesut adipos în jurul taliei, care se
îngroașă, la bărbați mai evident decât la femei, dar clienta mea avea o
talie de invidiat! Perfect conturată, imposibil de deghizat, talia ei
continua să îi revendice cu încăpățânare feminitatea, parcă dincolo de
orice mecanism inconștient de apărare!
„Atunci când locuiești cu «ursul» în casă”
Revenind
la Dr. Vince Felitti, acesta s-a alăturat, în 1995, doctorului Bob Anda
și echipei sale de medici de la Centre of Disease Control (CDC) din SUA
(Centrul Național de Epidemiologie), pentru a studia impactul traumelor suferite în copilărie asupra stării de sănătate a viitorilor adulți.
În 1997, acești medici au publicat primele rezultate ale cercetării lor
în studiul „The Adverse Childhood Experience Study” („Efectele
adversităților suferite în copilărie”), dar munca lor continuă și în
prezent, echipa pluridisciplinară incluzând între alții și medici
specialiști în neuroștiințe precum Martin Teicher (de la Harvard
University), Bruce McEwan (Rockefeller University) și pediatrii Jack
Shonkoff (Harvard University) și Bruce Perry (Child Trauma Academy).
Acești
cercetători au realizat o clasificare a traumelor sau „adversităților”
suferite în copilărie, al căror efect este „stresul toxic” – cel care
produce în plan fiziologic modificări ce ajung până la AND-ul celulei,
contribuind la apariția unor boli acute în copilărie, pe fondul scăderii
imunității generale, iar pe termen lung, în viața de adult, la
instalarea unor boli cronice precum bolile de plămân, obezitatea, bolile
cardio-vasculare, diabetul, cancerul, scleroza în plăci.
Dar
cum anume contribuie stresul toxic la îmbolnăvirea organismului? Care
este mecanismul? Spaima, teroarea trăită de orice copil, ca și de orice
adult, în momentele în care percepe o amenințare serioasă sau o durere
fizică puternică produc reacții firești de apărare („luptă sau fugi”)
menite să-l salveze. „Dacă ne întâlnim cu ursul în pădure, acest
mecanism de apărare, care ne face inima să bată mai tare, ne accelerează
respirația și transpirația prin secreția crescută de adrenalină și
cortizol, ne ajută să supraviețuim experienței. Problema este atunci
când locuiești cu «ursul»
în casă!”, spune epidemiologul și pediatrul american Dr. Nadine Burke
Harris, în discursul ei susținut la un eveniment TED din 2015 în SUA.
Metafora
folosită cel mai adesea pentru a evidenția efectele pe care abuzurile
repetate le au asupra copilului este aceea a unei mașini al cărei motor
este supraturat zile și săptămâni în șir, fără oprire. Nu trebuie să fii
inginer ca să-ți dai seama că, turând excesiv motorul, rezultatul va fi
unul singur: se va uza, ajungând în cele din urmă să se strice. În
același mod este descrisă și axa stresului (hipotalamus-glanda
pituitară-glanda suprarenală) în cazurile abuzurilor repetate asupra
unei persoane – aceasta este „supraturată” ca un motor de mașină, fapt
ce conduce la instalarea unor probleme de natură mentală, la scăderea
imunității și apariția unor boli grave, cronice.
La
copii și adolescenți, efectele stresului toxic asupra dezvoltării
creierului și organismului sunt cu mult mai grave decât în cazul
adulților, din cauză că organismul lor este în dezvoltare. Astfel,
creierul, sistemul metabolic și aparatul respirator sunt deosebit de
afectate, dar problemele sunt cu mult mai numeroase și insidioase,
încât, peste ani, nici măcar nu mai sunt puse în legătură cu
evenimentele traumatice din copilărie. Artrita reumatoidă și
infertilitatea își au adesea „rădăcina” în stresul toxic suferit în
copilărie, care le-a afectat țesuturile și organele încă de la vârste
fragede. Depresia, abuzul de substanțe și tendințele suicidare apar
adesea la sisteme psihice slăbite încă din copilărie de evenimente
traumatice repetate, care au tarat creierul și sistemul endocrin,
tulburând delicatul echilibru al neurotransmițătorilor.
Dar
stresul toxic afectează nu doar copiii născuți, ci și pe cei nenăscuți.
Cercetările științifice legate de obezitate – una dintre cele mai grave
probleme de sănătate publică din prezent – au pus în evidență faptul că
stresul existențial perceput de mamă în timpul sarcinii, ca și în
primii doi ani de viață ai copilului, poate fi corelat cu dezvoltarea
excesivă în greutate a copiilor, potrivit site-ului eurekalert.org.
Cercetătorii Universității Bristol din Marea Britanie au publicat în
revista „BMC Public Health” rezultatele cercetărilor asupra a 498 de
perechi mamă-copil, determinând indicele de masă corporală al copiilor
și nivelul de stres al mamelor. Rezultatele au evidențiat că, cu cât
mamele sunt mai îngrijorate, mai anxioase, mai tensionate, cu atât
crește riscul supraponderabilității la copiii lor, lucru observabil în
special la fete.
-fragment-
(va urma)
Psih. Irina Petrea
Sursa: familiaortodoxa.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu