Salvează sufletul copilului tău!
Deunăzi îmi spunea o mamă că băieţelul ei de numai un an şi jumătate este puţin „paranormal” – în sensul că, atunci când tatăl lui se întoarce de la muncă, micuţul arată cu mâna către uşă cu secunde bune înainte să apese acesta pe sonerie. Altă mămică observa că de câte ori ea se tulbură sau se ceartă cu soţul, fetiţa lor, deşi nu are cunoştinţă de acest lucru, începe să devină anxioasă şi irascibilă. Ba, mai mult, am sesizat mai multe cazuri în care copiii se îmbolnăvesc foarte des în perioadele în care părinţii trec printr-o criză a relaţiei lor, când tensiunile şi conflictele se acutizează. Mulţi dau vina pe viruşii luaţi de la grădiniţă sau şcoală, dar puţini se întreabă de ce imunitatea copilului este atât de scăzută, încât se prinde de el orice boală.De asemenea, un prieten foarte bun s-a născut cu o anumită hiperactivitate şi cu o nelinişte care l-a marcat întreaga copilărie, şi ale cărei urmări se văd până astăzi, la maturitate. Târziu a aflat că în primele luni de la concepţie mama lui a vrut să facă avort, întreprinzând câteva demersuri în acest sens. Acestea au fost stopate, din fericire, în momentul în care soţul a aflat şi s-a opus. Era pe vremea lui Ceauşescu, aşa că pruncul a supravieţuit.
Şi, dacă tot am pomenit de avort, nu demult am cunoscut un băieţel care la vârsta de 3 anişori a încetat să mai vorbească, pentru a reîncepe la vârsta de 5 ani. Poate părea o întâmplare, dar momentul declanşării acestui blocaj a coincis cu un avort făcut de mama lui. Şi astăzi copilul este foarte irascibil şi conflictual, mai cu seamă că certurile dintre părinţi s-au cronicizat.
„Suntem legaţi unii de ceilalţi prin fire nevăzute…”
Se pare că evenimentele interioare, sufleteşti, au o relevanţă la fel de mare (dacă nu cumva cu mult mai mare) decât cele petrecute în lumea care ne înconjoară, pentru viaţa noastră şi mai ales a copiilor noşti. Suntem legaţi unii de ceilalţi – părinţii de copii şi copiii de părinţi, soţii între ei şi chiar prietenii apropiaţi – prin nişte fire nevăzute, care ne fac să vibrăm împreună, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, nu ne dăm seama de acest lucru.
Cei de dinaintea erei tehnologice simţeau, conştientizau cu mult mai bine aceste minunate rânduieli ale firii. Lumea era pe atunci mult mai simplă, mijloacele de trai mult mai puţin invazive pentru viaţa omului, iar mintea, incomparabil mai puţin împrăştiată în lucrurile şi evenimentele din afară. Viaţa se concentra cu mult mai mult pe cele dinlăuntru, pe lumea interioară, acolo unde omul îşi găsea resursele şi soluţiile pentru a se simţi împlinit, pentru a-şi putea creşte copiii sănătoşi trupeşte şi sufleteşte şi a le asigura, după cum ne place să spunem, viitorul.
Desigur, într-o astfel de conjunctură, atât relaţia cu Dumnezeu, cât şi păzirea valorilor şi rânduielilor morale şi spirituale era înlesnită în mod vizibil. Construcţiile modernităţii, tehnologiile sofisticate şi edificiile impunătoare care astăzi îţi iau ochii se realizau în spaţiul vieţii lăuntrice. Omul avea demnitate şi responsabilitatea actelor sale, avea raportul absolut al prezenţei lui Dumnezeu ca şi criteriu al faptelor, gândurilor şi-al aşezării sufleteşti. Atunci se simţea mult mai acasă cu ai lui, în natură sau în Biserică.
Odată însă cu marile cuceriri tehnologice ale secolului al XX-lea, odată cu transgresarea graniţelor macro şi micro-cosmosului şi a împrăştierii minţii în cele exterioare, omul modern, fascinat şi captivat de ele, a pierdut într-o măsură din ce în ce mai mare semnificaţia vieţii lăuntrice, a comunicării interioare cu cel de lângă el. Sub presiunea concepţiilor darwiniste, conştiinţa, mintea şi inima, ca şi puteri principale ale sufletului, şi-au pierdut relevanţa spirituală, pur şi simplu devenind „conştient”, „intelect” sau doar inimă de carne, apelată cel mult în retorica discursului amoros.
Această uriaşă pierdere, această copleșitoare înfrângere suferită de omul zilelor noastre pe teritoriul vieţii sale lăuntrice se află, poate, la originea răului pe care nu mai reuşim să-l biruim și să-l îndepărtăm din viaţa noastră. Cel mai mult acest lucru devine vizibil în eşecul din ce în ce mai răspândit în creşterea şi educarea copiilor.
„Am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la proprii copii”
Amăgiţi de gândul că, pentru a-i „asigura copilului tău viitorul”, este suficient să-i pui la dispoziţie confortul, lucrurile, smartphone-ul, calculatorul, banii, casa sau maşina de care va avea nevoie în viaţă, nu mai putem preîntâmpina tristeţea şi însingurarea, vulnerabilitatea şi nefericirea acestui copil. Îmi mărturisea cu ceva ani în urmă o tânără internată la un centru de dezintoxicare din Bucureşti, fată ai căror părinţi erau multimilionari, că a făcut tot posibilul pentru a-i convinge că are nevoie de prezenţa lor, de apropierea lor măcar cu gândul, dacă nu şi prin prezenţa fizică – dar nu a reuşit. Pentru aceasta consumase alcool şi droguri, se implicase în acte de violenţă şi erotism, doar-doar îi va conştientiza pe părinţi că are nevoie de cu totul altceva decât ce i-au oferit ei.
Desigur, această fată ajunsese cumva la limita disperării – însă, într-o măsură mai mare sau mai mică, majoritatea copiilor suferă astăzi din cauza raportării noastre greşite la lume şi la propriul suflet, la propria conştiinţă şi la Dumnezeu. Copiii noştri cresc singuri nu numai pentru că lipsim prea mult din viaţa lor, absorbiţi de muncă şi de drumurile pe care le avem de făcut, dar şi pentru că am pierdut exerciţiul raportării noastre lăuntrice la ei. Mintea ne este tot mai risipită în cele din afară, în ştiri, telenovele sau tot felul de alte televizionări, în interminabile convorbiri telefonice, în navigarea în spaţiul virtual sau în multe alte evenimente şi griji – care se aşază, ca un zid de nepătruns, între noi şi proprii noştri copii.
Ne doare că nu ne ascultă, că nu-i interesează cartea, că nu-i mai interesează nimic serios în viaţă, însă nu înţelegem că aceasta este, în cele mai multe cazuri, reacţia firească sau efectul previzibil al faptului că ne percep și ne tratează exact aşa cum noi înşine, mai mult sau mai puţin conştient, ne valorizăm interior. Căci dacă noi înşine nu ne respectăm, pentru scăzuta stimă de sine la care ne-a adus o viaţă lipsită de un sens mai înalt şi de o demnitate a propriilor acte, cu atât mai mult copilul nostru nu va putea să ne recunoască autoritatea, să o respecte şi să o urmeze. E absurd să cerem de la ei ceea ce nici măcar noi înşine nu ne oferim.
Acestea şi multe altele contribuie la uriaşa dramă interioară prin care trec copii şi tinerii noii generaţii. Să nu aşteptăm, aşadar, de la psihologi şi politicieni, de la lume sau de la tot felul de circumstanţe şi evenimente exterioare salvarea copiilor noştri. Aceasta depinde în primul rând de noi – dar nu atât de agitaţia noastră în cele exterioare, cât mai ales de adunarea înlăuntrul nostru, de reconsiderarea vieţii noastre dintr-o altă perspectivă: aceea a relaţiilor interioare mult mai profunde, a privirii în ochii celor de lângă noi, reflectându-i în atenţia pe care le-o acordăm, în dragostea noastră pentru ei şi pentru Dumnezeu.
Virgiliu Gheorghe
Sursa: Familia Ortodoxă
