duminică, mai 26, 2013

Părintele Arsenie - mângâietorul flămânzilor din temniță

Mărturisitori - Pr. Arsenie Boca
Autor: Luca Călvărăsan   
Cam după o oră, era spre seară, am fost dus pe un culoar, chiar în centura din interiorul Vilei Popovici.1 (...) Am fost dat în primire unui gardian îmbrăcat tot în vechea uniformă a vechilor polițiști. (...)
-Vezi că ți se va aduce ceva de mâncare, vine călugărul Arsenie Boca, cel de la Sâmbăta, e și el aici, are voie să stea pe terasă, dar aici nu mai face minuni!
Nu știu ce interpretare să dau vorbelor spuse de gardian. Într-adevăr nu peste mult timp, apare părintele Arsenie îmbrăcat în ținuta de călugăr și îmi așează pe suportul ferestrei un castron emailat luat dintr-un sufertaș în care îmi pune dintr-un vas mai mare câteva linguri de ciorbă de fasole verde. Îmi lasă și câteva bucăți mici de mămăligă și o lingură de lemn.
Mi-a zis: ”Ia fiule și mănâncă! Voi veni să iau castronul și lingura!”. (...) Mâncarea servită de părintele Arsenie părea binecuvântată, mi se părea ca o cină de taină. Era gustoasă și extrem de puțină. Am aflat mai târziu că femei credincioase din Schei, împreună cu altele din Brașov, veneau la poartă și aduceau această mâncare pe care părintele Arsenie o împărțea prin rotație, când unor arestați, când altora, după cum i se permitea întrucât arestații trăiau numai din aceasta și rația de pâine, un sfert de kilogram. (...) Iată că, în curând, a revenit părintele Arsenie după castron și lingura de lemn. N-am întrăznit să-l abordez din cauza gardianului, dar prezența lui mi-a făcut bine pe plan sufletesc. Avea voie să meargă cu mâncarea și la cei din beci.
(Luca Călvărăsan - Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pag. 34-36)

 Sursa: www.fericiticeiprigoniti.net

Cum poti afla cine te urmareste pe Internet


“Am lansat Collusion. Il puteti descarca, il puteti instala in Firefox, ca sa vedeti cine va urmareste pe Internet si va urmeaza prin padurile digitale. Mergand mai departe, toate vocile noastre trebuie sa se faca auzite. Pentru ca ceea ce nu stim ne poate face rau de fapt. Pentru ca memoria internetului este vesnica. Suntem urmariti. Este vremea ca noi sa-i urmarim pe urmaritori“, Gary Kovacs,  CEO-ul Mozilla. 

Pe masura ce un utilizator navigheaza pe Internet, sunt colectate informatii despre el, care pot ajunge chiar si la marile companii.


Insa aceasta activitate nu este 100% malefica: datele personale pot face cautarile mai eficiente, iar cookie-urile pot ajuta paginile tale favorite sa se mentina in afaceri.
Dar, spune Gary Kovacs, director executiv la Mozilla Corporation, este dreptul oricarui utilizator sa stie ce date sunt colectate si care sunt efectele acestui proces.
Astfel, el a prezentat o extensie a browser-ului Firefox care face acest lucru.
In materialul video postat pe Ted.com, expertul explica modalitatea prin care extensia “Collusion” iti poate arata unde se duc datele utilizatorului si cine il urmareste atunci cand este online.
“Dupa ce va instalati Collusion trebuie sa stiti sa interpretati harta. Ei bine, punctele rosii sunt pagini web care urmaresc comportamentul, pe care nu le-am accesat, dar care ma urmaresc. Punctele albastre sunt pagini web pe care le-am accesat direct. Si punctele gri sunt pagini web care ma urmaresc, dar nu am nici o idee cine sunt. Toate sunt conectate, asa cum puteti vedea si formeza o imagine a mea pe Internet”, a precizat Gary Kovacs.
El a aratat celor prezenti la demonstratie ca dupa ce a accesat patru pagini de Internet, alte 25 ii monitorizau activitatea.
“Sunt peste 150 de site-uri care imi urmaresc informatiile personale, majoritatea fara consimtamantul meu, dupa doua saptamani de navigat pe Internet. Castigul catorva companii de top din acest spatiu este de peste 39 de miliarde de dolari”, a precizat acesta.
Kovacs a sustinut ca confidentialitatea nu este o optiune si ca nu ar trebui sa reprezinte pretul pe care sa-l acceptam doar pentru a naviga pe Internet.
“Am lansat Collusion. Il puteti descarca, il puteti instala in Firefox, ca sa vedeti cine va urmareste pe Internet si va urmeaza prin padurile digitale. Mergand mai departe, toate vocile noastre trebuie sa se faca auzite. Pentru ca ceea ce nu stim ne poate face rau de fapt. Pentru ca memoria internetului este vesnica. Suntem urmariti. Este vremea ca noi sa-i urmarim pe urmaritori“, si-a incheiat CEO-ul Mozilla prezentarea.



sâmbătă, mai 25, 2013

La Răscruce de Drumuri - Durerile nașterii unei noi viziuni asupra Lumii [documentar 2012]


“Crossroads: Labor Pains of a New Worldview” este un documentar relativ nou (din decembrie 2012) care aduce argumente suplimentare în vederea schimbării mentalității la nivel de societate, plecând de la nivel individual pentru a crea, în sfârșit, noua lume în care să trăim cu toții în deplină armonie. Documentarul conectează informații în majoritate noi astfel încât explică foarte clar necesitatea acestei schimbări pe care trebuie să o facem fiecare, în mod individual, dar împreună. Realizarea aparține lui Joseph Ohayon – regizor, scriitor și speaker – cunoscut pentru abilitatea sa de a aduna piesele puzzle-ului informațional actual și pentru aceea de a avea o privire de ansamblu asupra întregului numit Lumea noastră. Joseph Ohayon scrie și realizează documentare și este gazdă a unor talk-show-uri de televiziune din Israel și SUA, și, de asemenea, susține prelegeri ce au ca subiect principal necesitatea adaptării noastre la o lume tot mai interconectată.


Documentarul reunește descoperiri și constatări din biologie, psihologie, științe de rețea (network), știința sistemelor, afaceri, cultură și mass-media, dezvăluind mecanismele interioare ale experienței umane în secolul XXI și îndemnându-i pe cei ce îl vizionează să „iasă din cutie” și să conteste presupunerile/prejudecățile lor despre cine suntem cu adevarat și de ce facem ceea ce facem. Toate aceste informații sunt plasate în contextul evolutiv actual: tulburări sociale, dezastre naturale și economice și alte eșecuri – context care ne-a adus în situația pe care o trăim astăzi. Acest context pregătește pașii unei noi viziuni integrate asupra lumii, viziune care își croiește drum prin puterea rețelelor sociale în prim-planul conștiinței noastre personale și colective."

Sursa: http://adinaamironesei.blogspot.ro/2013/02/la-rascruce-de-drumuri-durerile.html


vineri, mai 24, 2013

Prieteni







Foto: Andy Prokh



Martirajul părintelui Arsenie în moara lui Kalusek



Părintele Arsenie Boca în detenție
Pr. Arsenie Boca

"Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi."


Mărturisitori - Pr. Arsenie Boca
Autor: Victor Roșca   
Ca în toate localitățile din țară, sediul Siguranței Regionale Brașov fusese instalat într-una din cele mai frumoase case din oraș, vila fruntașului liberal Mihai Popovici, situată la o oarecare distanță de clădirile învecinate. (...)
Eram în arest, în celula comună. În fața noastră aveam imaginea unui spital de campanie din timpul războiului. Pe un prici cu două nivele, erau lungiți unul lângă altul oameni tăcuți, cu figurile supte de suferință. Văzându-ne, în primul moment, au prins viață, pentru ca în clipa următoare să se retragă unul câte unul într-o apatie controlată, reacție de ființe captive.
Erau strânși aici cei cu ancheta terminată sau cei ținuți pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins cu picioarele dezvelite pâna la genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat și ne-a întrebat cu vocea blajină:
- Sunteți elevi?
- Da!
- De unde?
- De la Liceul Radu Negru din Făgăraș.
Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, găsindu-ne probabil prea firavi pentru ”Moara lui Kalusek”, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus și a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim și noi:
- Legiunea îngerilor din cer încă nu-i completă!
Preotul arhimandrit Arsenie Boca, Starețul Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus fusese arestat cu o lună sau două înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem în pivnița Siguranței din Făgăraș, unde, pe un perete al beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici, la Brașov, drumul lui s-a încrucișat din nou pentru scurt timp cu drumul nostru.
Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiția lui de deținut. Obișnuit cu privațiunile monahale afară, mortificându-și el însuși trupul, regimul din beciul Siguranței îl suporta ca o prelungire a vieții sale de ascet.
Pentru că era seară, ne-am căutat fiecare câte o fâșie pe podina de prici. Eu cu Ionică Mogoș și Ioan Glăjar ne-am urcat la etaj, în preajma părintelui Arsenie. Un imbold interior mă împingea cât mai aproape de dânsul. După dușul rece al arestării, prezența părintelui Arsenie alături de noi nu era numai un reper pe drumul ce ne era hărăzit, ci și o dovadă că suferința noastră avea o semnificație profund creștină. După ce i-am spus că la Făgăraș trecusem prin aceeași celulă în care poposise și el, printre alte teme pe care voiam să ni le lămurească, l-am întrebat:
- Cum trebuie să ne rugăm?
- Ducând război împotriva ispitei, așa cum ați făcut-o afară împotriva celor fără de Dumnezeu. Acum, voi stăpâniți e experiență, folosiți-o! ne-a răspuns părintele.
Eram strânși în jurul lui ca puii lângă cloșcă. La un moment dat își întoarce privirea spre Ionică Mogoș și fixându-l insistent îl întreabă:
- Tu de ce ești îmbrăcat în negru?
Ionică nu era îmbrăcat în negru, însă destinul lui era așa cum îl vedea părintele Arsenie, era cernit. Alături de el minutele erau clipe și chiar dacă nu vorbeam trăiam o stare euforică, o stare de mare liniște și pace.
Un milițian a ordonat prin vizetă: ”Singerea!”.
Deținuții posomorâți, vlăguiți de presiunea amenințărilor, au evadat unul după altul în lumea binecuvântată a uitării. (...) Deodată, o învârtitură de cheie. Apoi, pași pierduți urcând scările spre camerele de anchetă. Și, iar liniște. Un nou zăngănit de cheie. S-a deschis ușa celulei noastre. Cineva a intrat tiptil și s-a îndreptat spre priciul nostru. S-a oprit în dreptul părintelui Arsenie și cu o mână la tras de picior, iar cu cealaltă i-a făcut semn să tacă. Părintele s-a sculat în liniște, s-a încălțat și a dispărut între zidurile ”morii”. (...)
Spre ziuă, părintele Arsenie a fost readus în celulă. Am distins apoi clar mersul târâș, al uui schilodit între pașii îndesați ai gardienilor, care-l cărau de subțiori. (...)
Părintele Arsenie..., pe părintele Arsenie l-au chinuit la început, la arestare, prin luna mai. Atunci, toți demonii lui Kalusek se năpusteau asupra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui ”sfânt”, ca să-și arate fidelitatea față de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalți deținuți, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru bătăuși. Și, prin sfințenia sa, a reușit să-i îmblânzească. De atunci, Kalusek, șeful Siguranței Regiunii Brașov, cel mai înrăit torționar, i-a permis să primească mâncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credincioși nici chiar aici. Secretul arestării sale a fost repede aflat. La numai câteva zile după aducerea sa la Brașov, la ușa Siguranței au apărut femeile din Schei, apoi din alte localități, cu coșuri încărcate cu mâncare. Primele venite au fost alungate, dar, după producerea miracolului, pentru că domesticirea acestor turbați este un miracol, Kalusek a acceptat merindea femeilor, din care o parte o aduce părintelui aici, în celulă. Și părintele ne-o împarte nouă. (...)
Înzestrat cu calități duhovnicești ieșite din comun, dotat cu o mare putere de intuiție, erudit, cunoscător al calitățilro și slăbiciunilor omenești, după o lună de anchete, părintele Arsenie devenise prizonierul preferat, în nopțile albe, ale inspectorilor Ionescu și Tomescu. Ziua era lăsat în așteptare ca toți ceilalți deținuți, dar noaptea, după plecarea funcționarilor, era dus sus, în biroul lor. În timpul interogatoriului la întrebările puse răspundea cu digresiuni interesante, ce stârneau curiozitatea celor doi bătăuși cu pretenții de intelectuali.
În anul 1948 Patriarhia Română avansase numele preotului arhimandrit Arsenie Boca pentru a fi titularizat episcop pe scaunul Episcopiei Maramureșului ocupat temporar de episcopul Policarp al Americii. Cu această ocazie, Ministerul Culturii a cerut Siguranței comuniste informațiile necesare deciziei pe care trebuia s-o ia în legătură cu această numire.
În urma cercetării, părintele Arsenie a fost considerat de Siguranță un pericol public pentru dictatura proletară și în locul deciziei de numire în scaunul episcopal s-a hotărât imediata lui arestare. Un preot cu atâta autoritate și cu o așa de puternică influență asupra masei de credincioși trebuia scos repede din biserică și întemnițat.
Părintele Arsenie era cercetat pentru legăturile presupuse cu conducătorii rezistenței anticomuniste care, între anii 1945 și 1947, s-ar fi adăpostit în apropierea mănăstirii Sâmbăta de Sus. O altă acuzație foarte gravă era faptul că dăduse viață acestui așezământ monahal brâncovenesc de la poalele Munților Făgărașului și făcuse din el un centru de spiritualitate creștină opus comunismului ateu. În ultimii doi ani, însăși prezența lui în mijlocul satelor din Țara Făgărașului devenise pentru partidul comunist o sfidare la acțiunea de sovietizare. Întemnițarea noastră în aceeași celulă cu părintele Arsenie o consideram un mare privilegiu.
(Victor Roșca - Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, Ed. Curtea Veche, București, 2007, pp. 87-94)

Sursa: Fericiţi cei prigoniţi  
http://www.fericiticeiprigoniti.net

 

joi, mai 23, 2013

Fost consilier al Papei: “Nu limba româna este o limba latina, ci limba latina este o limba româneasca

miceal-ledwith
Secretele Vaticanului încep să iasă la lumină. Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith (foto), fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  preşedinte al Conferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi fost membru al Biroului de conducere al Conferinţei Rectorilor Universităţilor Europene (CRE), face o declaraţie şocantă, scrie Daniel Roxin pe blogul său.
“Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).”
Această declaraţie o puteţi vedea în înregistrarea de mai jos, începând cu minutul 52:21

Oare această declaraţie făcută acum câteva luni de o personalitate occidentală, care nu are interese personale în România, să aibă legătură şi cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”? Ce ştiu cei de la Vatican iar noi nu ştim? Ce documente secrete se ascund în buncărele Vaticanului?
S-ar putea răsturna multe dintre lucrurile pe care le ştim noi despre istoria umanităţii, dacă acestea ar fi făcute publice? Cu siguranţă că da! Din ce în ce mai multe dovezi ne arată că spaţiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe...Despre faptul că istoria este falsificată sau prost înţeleasă au vorbit multe personalităţi în decursul timpului. Haideţi să vedem ce ne spun şi alţii despre limba română si limba latină, despre pământurile Vechii Dacii…
- „Colhii şi dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină” (Horaţiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) – Odele, I, 20 (afirmaţie făcută cu aproape un secol şi jumătate înaintea cuceririi unei părţi din Dacia).
- „Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.” (W. Schiller, arheolog american)
- “Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.” (Antonio Bonfini)
- „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai. (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)
- „Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.” (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)
- „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI.” (Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)
- „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.” (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)
- „DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE… (Constantin Cantacuzino, 1639-1716)
- „Românii despre care am mai spus că sunt daci.” (Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci

Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.
Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş, specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă.
Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi. Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.


Sursa: Glasul Iubirii

Bucuria si beneficiile terapeutice ale râsului

Happy couple embracing and laughing
„Bucuria nu înseamnă absenţa durerii, ci prezenţa lui Dumnezeu.” (Anonim)
Bucuria face parte din esenţa noastră, este un sentiment la care avem acces cu toţii. Tuturor ne place să ne bucurăm şi avem o dorinţă profundă de a interacţiona unii cu alţii în moduri care să ne aducă bucurie. Iar dacă suntem incapabili să resimţim bucuria, este pentru că majoritatea dintre noi ne-am îngropat-o sub straturi de prejudecăţi şi de sentimente reprimate, pe care este bine să le înlăturăm, până când bucuria va reapărea şi va reîncepe să ne umple din interior.
Există atâtea motive de bucurie: bucuria de a trăi, de a iubi, de a ne şti ocrotiţi de Dumnezeu, de a experimenta, de a comunica, de a fi sănătoşi sau de a ne vindeca, bucuria cunoaşterii, bucuria pentru cei de lângă noi, bucuria de a ne afla în mijlocul naturii, de a privi cerul înstelat sau o ploaie de vară şi multe, multe altele… Dacă manifestăm bucurie în timpul activităţilor de zi cu zi, le încărcăm cu energii benefice. Suntem bucuroşi atunci când ne simţim bine în pielea noastră, când ne exprimăm pe deplin ca nişte Creaţii ale lui Dumnezeu.
Părintele Teofil Părăian (Ortodoxie şi Bucurie) spunea:
„Credincioşii noştri nu ştiu dacă trebuie să se bucure sau trebuie să se întristeze. Eu le spun hotărât: toţi trebuie să ne bucurăm, toţi suntem chemaţi la bucurie, toţi suntem îndrumaţi să ne bucurăm şi să fim lucrători de bucurie.” Tot el spunea că Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.
Este important, însă, şi modul în care ne bucurăm. Monahia Siluana Vlad (Meşteşugul bucuriei. Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi) spunea:
„Toţi avem în noi viaţă, toţi avem în noi o inimă sălbatică după bucurie. Omul uneori o caută, făcând chiar rele, de aceea şi vrăjmaşul profită atât de mult şi ne amăgeşte cu false bucurii. La televizor se spune într-o reclamă: «Să vă faceţi o bucurie în fiecare zi cumpărând nu ştiu ce». Încă din rai, vrăjmaşul bucuriei omeneşti i-a învăţat pe Adam şi pe Eva să dobândească o bucurie rapidă: luând şi gustând. Iată că acest lucru se întâmplă şi în zilele noastre. La fiecare pas există posibilităţi ieftine şi uşoare de a ne potoli setea de bucurie, dar descoperim la fel de repede că bucuriile acestea pe care le dobândim uşor şi repede se duc la fel de uşor şi la fel de repede. Ce rămâne în noi este o şi mai mare sete de bucurie.”
La Sfânta Liturghie, preotul se roagă astfel:
„Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala cea părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
În rugăciunea de la Sfântul Maslu, preoţii cer de la Dumnezeu binecuvântare peste untdelemn, spunând:
„Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitor de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică.”
Nu întâmplător cea dintâi haină pe care o primeşte candidatul la călugărie este o haină albă, care se numeşte „haina veseliei”. Acest lucru înseamnă că „fondul vieţii călugăreşti trebuie să fie veselia, veselia conştiinţei legăturii cu Dumnezeu, pe care ne-o procură credinţa noastră şi rânduielile credinţei noastre.” (Păr. Părăian)
Auzim mereu că „râsul este cel mai bun medicament”, datorită faptului că poate ameliora sănătatea şi poate preveni bolile, căci „veselia inimii este viaţa omului şi bucuria este îndelungarea zilelor lui.” (Ecles. 30:22)
Bucuria ar putea fi descrisă ca o stare de mulţumire (starea de a fi mulţumiţi, dar şi de a mulţumi), de împlinire, de a face cu plăcere ceea ce facem, de a accepta ceea ce ni se întâmplă ca rezultat firesc al acţiunilor noastre, este sentimentul de integrare în întreaga creaţie a Tatălui Ceresc. Dezvoltarea capacităţii de a ne bucura este esenţială pentru sănătatea trupească şi sufletească. Nu întâmplător acatistele cuprind cuvintele: „Bucură-te…” Lipsa bucuriei este una dintre principalele cauze ale bolilor.
Când suntem bucuroşi, dăruim bucurie şi celor din jurul nostru. De asemenea, când suntem lipsiţi de bucurie, îi influenţăm şi pe ceilalţi. În mod frecvent, ne exprimăm bucuria prin râs. Când ne bucurăm, redevenim copii. Bucuria reflectă o stare naturală, căci pe bebeluşi nu-i învaţă nimeni să râdă, ei o fac în mod firesc atunci când se bucură, când se simt bine. Când ne bucurăm cu adevărat, ne exprimăm aşa cum suntem, necenzuraţi, ne detaşăm de probleme, de griji, de stres.
Bucuria este şi capacitatea de a trăi momentul prezent, de a nu fi ancoraţi în trecut sau înspăimântaţi de viitor, nici de a ne proiecta în altă parte. Bucuria ne face mai frumoşi, trăsăturile ni se luminează, căci „inima fericită înfrumuseţează faţa” (Prov. 15:13). Şi mai presus de orice, prin bucurie manifestăm iubirea şi invers. Maica Tereza spunea: „Zâmbiţi-vă unii altora. Zâmbetul ajută să îi iubim pe ceilalţi”, iar Sf. Ioan Gură de Aur spunea că dragostea este bucuria de a face altora bucurie.
Unii cercetători consideră că primul hohot de râs a apărut ca un gest de relaxare în urma îndepărtării unui pericol. Dat fiind că această relaxare inhibă impulsul biologic de luptă, râsul poate indica încredere în persoanele din jur.
Se pare că, în medie, un adult râde de 17 ori pe zi (pentru cei care râd mai puţin ar putea fi un semnal de alarmă!). Se ştie demult că râsul ameliorează bolile grave şi stresul de zi cu zi. Cercetătorii afirmă că râsul poate face mult mai multe – poate practic să echilibreze toate componentele sistemului imunitar, ceea ce ne ajută în prevenirea bolilor (Enda Junkins, The Role of Laughter in Psychotherapy).
Râsul duce şi la eliberarea de endorfine, analgezicele naturale ale corpului, şi produce o stare generală de bine. De asemenea, râsul are un rol important în respiraţie – râsul frecvent goleşte plămânii de aer, la fel ca la o respiraţie profundă. Este benefic în special pentru pacienţii care suferă de emfizem şi alte probleme respiratorii. Mai surprinzătoare, însă, este estimarea cercetătorilor că râsul de 100 de ori este echivalent cu 10 minute de vâslit sau cu 15 minute pe bicicleta medicinală.
Râsul este echivalent cu exerciţiul fizic generalizat: scade tensiunea, creşte debitul sanguin şi oxigenarea sângelui, care ajută la vindecare. Râsul pune în mişcare diafragma şi muşchii abdominali, respiratori, faciali, ai picioarelor şi spatelui. Acesta este motivul pentru care ne simţim obosiţi după un râs copios – este ca şi cum am fi făcut gimnastică aerobică!
Prin râs se obţine şi relaxarea musculară: se relaxează muşchii care nu participă la râsul abdominal. După râs, muşchii implicaţi în această activitate încep să se relaxeze. Un râs abdominal este echivalent cu un „jogging intern”. Râsul poate ameliora activitatea cardiacă la persoanele care nu pot practica exerciţii fizice.
Beneficiile psihologice ale umorului sunt uimitoare. Râsul furnizează o modalitate nepericuloasă de eliberare a emoţiilor negative acumulate, cum ar fi mânia, tristeţea şi frica, în loc să le exprime. Iată de ce ne uităm la o comedie atunci când suntem supăraţi sau stresaţi. Din ce în ce mai mult, specialiştii recomandă pentru sănătatea mentală „terapia prin râs”, care îi învaţă pe oameni cum să râdă în mod deschis de lucrurile care nu sunt amuzante de obicei şi să rezolve situaţiile dificile cu umor. După exemplul doctorului Patch Adams (al cărui rol a fost interpretat de Robin Williams în filmul cu acelaşi nume), medicii şi psihiatrii devin din ce în ce mai conştienţi de beneficiile terapeutice ale râsului şi umorului.
Râsul aduce emoţii pozitive care pot ajuta la vindecare. Experţii consideră că râsul utilizat ca adjuvant în tratamentul convenţional poate reduce durerea şi ajută la procesul de vindecare. Râsul oferă o distragere puternică a atenţiei de la durere.
Într-un studiu publicat în SUA (Journal of Holistic Nursing), pacienţilor li s-au spus scurte anecdote după operaţii şi înainte de administrarea dureroasă a unei medicaţii. Cei expuşi la umor au resimţit mai puţină durere în comparaţie cu ceilalţi pacienţi. Poate însă că beneficiile cele mai mari ale râsului sunt faptul că este gratuit şi că nu are efecte secundare negative.
Capacitatea de a ne bucura ne face mai sănătoşi. Iată numai câteva efecte ale unui râs sănătos:
  • întăreşte sistemul imunitar
  • întăreşte flexibilitatea cardiovasculară
  • creşte coeficientul spiritual
  • duce la o clarificare a gândirii
  • creşte performanţa intelectuală şi reţinerea informaţiei
  • eliberează şi transformă durerea emoţională
  • dezvoltă muşchii abdominali
  • echilibrează după stres şi tensiune
Terapia prin râs este o formă de psihoterapie cu efecte pe care nicio altă terapie nu a reuşit să le obţină. Aceasta nu se referă la glume în cadrul terapiei şi nici nu minimalizează problemele oamenilor. Este una dintre cele trei forme principale de catharsis în terapie, alături de plâns şi de eliberarea furiei.
Râsul alungă trei emoţii negative – furia, anxietatea şi plictiseala. Râdem când avem nevoie mai mare dacă ne lăsăm corpul să facă ceea ce simte el în mod natural. Bucuria este opusul tristeţii şi al depresiei; de fapt, depresia este incapacitatea unei persoane de a se mai bucura de viaţă. Majoritatea oamenilor au tendinţa de a nu mai râde când sunt deprimaţi, iar în stări grave nu mai simt chiar nimic, nicio emoţie, nu râd, nu plâng, nu se enervează, sunt amorţiţi.
Dumnezeu ne-a dat râsul pentru a ne vindeca trupurile şi emoţiile. Depresia este o problemă care afectează din ce în ce mai mulţi oameni, pe măsură ce viaţa se desfăşoară cu o viteză din ce în ce mai mare. Soluţia de a scăpa de depresie nu trebuie să fie neapărat una medicamentoasă.
Râsul eliberează furia interioară şi poate face să dispară acea senzaţie negativă care este atât de greu de eliminat. Râsul limpezeşte mintea şi schimbă dispoziţia în mod pozitiv. Râsul nu ne va rezolva problemele, însă va reuşi să ne schimbe pe noi, astfel încât să fim capabili să le rezolvăm şi să le abordăm dintr-o perspectivă mai realistă, mai puţin copleşitoare. În plus, ne va ajuta să simţim din nou plăcere şi amuzament.
Nu este nimic greşit în a ne simţi cât se poate de bine. Nu trebuie să ne îngrijorăm: lucrurile serioase vor avea mereu grijă de ele însele. Iar uneori ajută să abordăm lucrurile dureroase cu puţin umor (a face haz de necaz este o calitate care i-a ajutat de multe ori pe oameni să treacă peste situaţiile dificile). Dacă vom căuta umorul în viaţa de zi cu zi, îl vom găsi cu siguranţă. Oamenii sunt amuzanţi indiferent dacă doresc acest lucru sau nu. Dacă vom căuta un anturaj care râde mult, vom râde şi noi mai mult, deoarece râsul este contagios. Acesta nu este, însă, un îndemn de a râde nesăbuit, de a ne bate joc de alţii, sau de a râde de defectele cuiva, căci umorul şi batjocura nu sunt sinonime.
Părintele Arsenie Papacioc, la întrebarea „Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?” a spus:
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. […] Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Autor: Diana Bălteanu
Sursa: Glasul Iubirii

Cântec despre îngeri

http://gheorgheiovu.ro/

GHEORGHE IOVU 2 ORE DE RELAXARE ...Medicament pentru suflet si minte ...



Si sufletele pot fi pictate

Dorinel Tilica este un baietel de patru ani care nu a vazut niciodata.
Nu a vazut-o niciodata pe mamica lui, nu l-a vazut nici pe tata, nu stie cum arata o floare,
un mar, un fluture, nu stie nici macar cum arata zapada!!
El stie doar sa auda…
Nu ne putem inchipui, nici pe departe, ce e in sufletelul lui,
dar va propun sa facem cu totii un exercitiu.
Haideti sa inchidem ochii, pret de cateva minute si sa incercam sa ne imaginam
cum ar fi viata fara pretiosul dar al vederii,
sa fim inconjurati mereu de un intuneric adanc…sa nu putem
vedea nici macar chipul cuiva drag, sa nu vedem zambetele sau bucuria.
Este cutremurator…
Pentru noi vederea e nepretuita, dar, din pacate,
pentru Dorinel,  aceasta are un pret.
Un pret pe care parintii lui nu si-l pot permite, un pret pe care statul nu-l acopera,
un pret care s-a transformat intr-o lupta contra cronometru, dusa pana la disperare.
Operatia costa minim 30.000 $ si poate fi efectuata in Detroit, SUA.
Putem sa-l ajutam pe Dorinel, noi cu totii, donand o suma cat de mica chiar azi.
Puteti directiona chiar si cei 2% din venit, daca nu ati facut-o deja.
Povestea lui Dorinel o gasiti aici:

Descoperire revolutionara, ascunsă de companiile farmaceutice!

Descoperire REVOLUŢIONARĂ, ascunsă de companiile farmaceutice! ADEVĂRUL despre vitamina care UCIDE cancerul
În volumul său “World Without Cancer”, autorul american Edward Griffin descrie adevărul despre o descoperire mai veche, ascunsă cu grijă de marele public, şi anume proprietăţile curative ale vitaminei B17, numită şi laetril sau amigdalina, scrie EsoReiter, citat de Agerpres.
Este un fapt demonstrat faptul că această substanţă distruge repede celulele canceroase. Autorul oferă mai multe informaţii despre vindecarea bolnavilor de cancer graţie B17, precum şi explicaţiile ştiinţifice ale acţiunilor sale şi ridică întrebarea ‘De ce medicina convenţională nu recurge la aceasta pe scară largă împotriva bolii înşelătoare?’.
Griffin susţine că vitamina B17 nu este utilizată în medicina convenţională nu din raţiuni de ordin ştiinţific, ci din cauza politicii elitei mondiale în domeniul oncologic. Miliarde de dolari sunt cheltuite anual pe cercetare şi tratamente ale cancerului, alte miliarde sunt cheltuite pe producţia armatei de substanţe chimice destinate să lupte împotriva bolii. Astfel, ascunderea vitaminei B17 este de ordin economic pentru o industrie farmaceutică dominantă în lumea noastră.
Vitamina B17, care ucide cancerul, este conţinută în special în sâmburii de caise. Aceştia au fost declaraţi oficial medicament împotriva tuturor tipurilor de cancer încă acum 35 de ani. După cel de-al Doilea Război Mondial, dr. Max Gerson şi-a tratat cu succes pacienţii cu acest remediu şi l-a inclus în metoda sa de combatere a cancerului.
Amigdalina se găseşte în sâmburii de caise, migdale, vişine, piersici, prune şi mere, precum şi în seminţele de mere, sorg, mei, seminţe de in, linte, unele soiuri de fasole şi struguri. De asemenea, în unele plante şi multe alte produse pe care omul modern nu le utilizează în mod curent în alimentaţie.
Modul actual de viaţă ne face să consumăm produse din făină rafinată, mult zahăr, ulei de gătit şi alte produse industriale şi procesate, în timp ce alimentele organice naturale au fost mult timp absente din meniul nostru. Bunicii noştri au mâncat alimente naturale nerafinate, iar cancerul pe vremea lor era un eveniment rar. Ei consumau fructe uscate, pâine din făină brută şi chiar pâine din mei. Astfel, ei aveau acces, fără să ştie, la vitaminele necesare pentru o viaţă sănătoasă, ferită de boli, inclusiv amigdalina (B17).
Vitamina B17 a fost interzisă pentru tratamentul cancerului acum 35 de ani, chiar dacă numeroşi savanţi susţineau că, dacă o persoană ar consuma zilnic această vitamină, ea nu ar dezvolta cancer, susţine autorul volumului menţionat. Potrivit acestuia, giganţii farmaceutici, precum şi Ministerul Sănătăţii al SUA au exercitat presiuni uriaşe asupra Direcţiei de control pentru calitatea alimentelor şi medicamentelor, care a declarat drept ilegală comercializarea vitaminei B17, împreună cu informaţiile ataşate despre efectele sale terapeutice împotriva cancerului, precum şi vânzarea unor categorii de fructe proaspete şi sâmburi de caise.
Tactica mai includea răspândirea de zvonuri că sâmburii de caise şi de migdale conţin cianură şi că aceasta i-ar putea otrăvi pe cei care le mănâncă. Dar adevărul este că nimeni nu s-a otrăvit din această cauză până în zilele noastre, chiar dacă a consumat în cantităţi mari sâmburi de caise sau migdale, scrie Edward Griffin în volumul său.

Sursa : jurnalul.ro

RĂDĂCINILE NAZISTE ALE „BRUXELLES UE”


Ceea ce aţi vrut întotdeauna să ştiţi despre „Bruxelles UE” dar nimeni n-a îndrăznit să vă spună!...
O carte pe care e vremea să o cunoașteți: Rădăcinile naziste ale Bruxeles UE
Află mai multe și descarc-o de aici:
http://meritocratia.ro/adevarul-despre-u-e/




Sursa: Daniel Roxin

duminică, mai 12, 2013

Misterul Sfinxului din Carpați - film documentar 2013


Vă recomand un film documentar proaspăt și bine realizat despre Misterul Sfinxului din Carpați. Filmul vă conduce într-o lume misterioasă, magică, prezentându-vă o viziune surprinzătoare, dar susținută cu argumente științifice, despre evenimente pierdute în negura timpului.
Realizatoarea lui, Oana Raluca Ghiocel (stabilită în SUA), a reușit, împreună cu câțiva specialiști americani, să contureze lumea și profilul uman al celor care ar fi putut să fie creatorii Sfinxului din Bucegi. Informațiile inedite pe care le veți afla sunt în măsură să vă schimbe persepectiva pe care ați avut-o până acum asupra a ceea ce noi numim preistorie.

Vă doresc drum bun într-o călătorie care merge până la începutul umanității!...


Vizionează aici prima parte:
http://vimeo.com/65586149


Vizionează aici partea a doua:
http://vimeo.com/65733612

Sursa: Daniel Roxin 

sâmbătă, mai 11, 2013

Cuvinte ...

          De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi (2 Corinteni 5, 1) pământeşti. De la Dumnezeu ieşim (1 Ioan 5, 19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc…
          Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău (Isaia 5, 20) şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge… şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9, 4) - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.
           Aci e toată drama omului căzut între tâlhari pe când se pogora din Ierusalim la Ierihon (Luca 10, 30), adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne-ntinde momeli?… Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.


Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare pãcãtos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţã de Dumnezeu.



Pr. Arsenie Boca

Memoria, concentrarea, deficitul de atentie, alimentatia si efectele negative ale stirilor asupra creierului.

Uităm lucruri importante şi ne amintim nimicuri, iar deseori memoria ne trădează exact atunci când avem cea mai mare nevoie de ea: în mijlocul unor examene, în timpul unui interviu, când numele unui oraş sau al unui preşedinte ne poate dicta viitorul.

Încă de la vârsta de 20 de ani începem să pierdem din celulele creierului. Înspăimântător dar adevărat! Un astfel de fenomen schimbă modul în care creierul stochează noi amintiri – este procesul normal de îmbătrânire. Tot ce poţi face este să încetineşti procesul corelat cu înaintarea în vârstă prin diferite metode care te ajută să te menţii activ: cititul, dansul, completarea puzzle-urilor, cuvinte încrucişate, implicare în activităţi sociale.


Ierburile ilegale cauzează dificultăţii legate de memorie şi de capacitatea de a învăţa, susţin medicii. Mai mult, a fuma iarbă afectează procesul de gândire pe termen lung – de la câteva zile la câteva săptămâni.

Dintre inamicii unei memorii de calitate medicii menţionează  alcoolul sau stresul care contractă o parte a creierului, devenind din ce în ce mai dificil pentru el să se concentreze sau să-şi amintească. La fel de periculoase pentru memorie sunt medicamentele pentru insomnie sau antialergicele.

Una dintre principalele cauze a pierderii memoriei este alimentatia gresita. 
Mamele au aşa de multă dreptate când îşi sâcâie copiii cu dorinţa lor neînţeleasă de a mânca micul dejun în fiecare zi. Şi nu pentru că te face mai deştept: micul dejun îţi îmbunătăţeşte memoria! Cel mai probabil datorită creşterii nivelului de zahăr din sânge, glucidele fiind combustibil pentru creier.
Avand lipide in proportie de 60% creierul este organul cel mai gras din organism. Deci cand nu ii oferim moleculele grase de care are nevoie intra intr-o stare de foamete partiala, ceea ce inseamna ca grasimea pe care o consumam de-a lungul vietii ne modeleaza creierul in permanenta.
Omega-6 creeaza un dezastru in creier!
Este dovedit ca ne putem stimula celulele cerebrale consumand tipurile de grasimi oferite de peste, verdeturi, nuci, seminte de in si anumite tipuri de ulei. Ni se indica uleiul de masline, uleiul din seminte de in si uleiul de canola, fiindca  au continut redus de grasimi omega-6 si sunt bogate in omega-3. Ceea ce este surprinzator e ca nu conteaza doar cantitatea totala de omega-6 ori omega-3 consumate, ci raportul dintre ele. De exemplu, in uleiul de in, care are cel mai bun raport de grasimi, se gasesc 16% omega-6 si 57% omega-3 fata de uleiul de floarea soarelui care contine doar omega-6 in procentaj de 69%!
De retinut: intr-o singura lingura de ulei de floarea soarelui sunt 4 grame de omega-6! Cati dintre noi stim ca acesti acizi grasi sunt puternic proinflamatori pentru creier?? Asa se face ca atunci cand se ajunge la niveluri toxice in neuroni, celula nervoasa devine atat de disfunctionala incat isi ordona autodistrugerea!
Pe scurt: cu cat mancam mai multe omega-6 (din ulei de porumb, sofran ori din floarea soarelui si soia) cu atat avem nevoie de mai multe omega-3 pentru a atenua inflamatia.
Pornind de la certitudinea de mai sus, ni se arata ca daca in trecut omega-6 erau luate din fructe, legume, nuci si zarzavaturi, azi provin in special din uleiuri vegetale rafinate si poate compromite functionarea mentala. Responsabile de slaba functionare a creierului s-au dovedit margarina, untul sosurile grase si branza.
In timp, efectele se cumuleaza, asa ca o alimentatie bazata pe grasimi nesanatoase mai multi ani la rand face creierul sa se adapteze la o dieta bogata in grasimi si provoaca dificultati de invatare. Asa cum ma asteptam sunt date ca exemplu alimentele grase de tip fast-food considerate toxice pentru creier fiindca impiedica organismul sa creeze acizii grasi esentiali. 
Respectiv, modificarea compozitiei chimice a micilor molecule de grasime din creier altereaza subtil organismul, identitatea, felul in care gandim si ne comportam.
Mai mult, si consumul insuficient de omega-3 aduce necazuri, fiind responsabil pentru majoritatea tulburarilor moderne de la memoria slaba, deficit de atentie, lipsa de concentrare, suicid, alcoolism pana la depresie, agresiune, vedere slaba… Iar cand avem o deficienta de acizi grasi, corpul ne da semnale particulare: sete excesiva, piele uscata, par uscat, matreata. Si pana la urma de ce sunt bune omega-3? Sunt cele mai fluide grasimi si astfel sunt capabile sa mentina membranele celulare moi si sensibile.
Dar cel mai periculos factor de slabire a memoriei, a capacitatii de a te concentra si de a gandi din secolul nostru este fluxul enorm de stiri pe care le ascultam zi de zi.
Scriitorul şi antreprenorul Rolf Dobelli, autorul romanului „The Art of Thinking Clearly”, scrie într-un articol din The Guardian că ştirile pot dăuna sănătăţii. El afirmă că atunci când urmărim ştirile putem deveni agresivi şi ne pierdem abilitatea de a gândi.
Ştirile acţionează asupra minţii aşa cum zahărul ne afectează corpul. Ştirile sunt uşor de digerat. Media ne hrăneşte cu bucăţi mici de materiale lipsite de importanţă, care nu necesită o gândire profundă. Totuşi, din cauza „porţiilor” mici, mulţi dintre noi nu ajung la saturaţie. Spre deosebire de cărţi şi articole lungi (care necesită gândire), putem înghiţi cantităţi nelimitate de frânturi de ştiri, un fel de bomboane pentru minte. Aşa cum acum 20 de ani am început să ne dăm seama cât de nocive pot fi unele alimente, astăzi realizăm că şi ştirile pot avea un astfel de efect. 
Iată cinci motive pentru care trebuie să învăţăm să filtrăm mai bine informaţiile şi să ne alegem cu atenţie sursele de ştiri:
1. Ştirile sunt toxice pentru corp
Ele declanşează constant sistemul limbic. Poveştile care stârnesc panică determină eliberarea unor cascade de glucocorticoid (cortizol). Acest lucru dereglează sistemul imunitar şi inhibă eliberarea hormonului de creştere. Cu alte cuvinte, corpul celui care se confruntă cu astfel de ştiri se află într-o stare de stres cronic. Nivelul crescut de glucocorticoid afectează digestia, creşterea (celulelor, a părului a oaselor), promovând nervozitatea şi infecţiile. Celelalte efecte secundare posibile includ frica, agresivitate şi desensibilizare.
2. Ştirile fac ca rata greşelilor cognitive să crească
Mai exact, ştirile o hrănesc pe mama tuturor greşelilor cognitive: confirmarea prejudecăţilor. Cândva magnatul american Warren Buffett a declarat: „Cel mai bine, omul se pricepe la interpretarea noilor informaţii astfel încât concluzia lor anterioară să rămână intactă”. Ştirile exacerbează această tendinţă, iar noi devenim predispuşi la excesul de încredere, începem să luăm decizii riscante şi să judecăm greşit oportunităţile
3. Ştirile inhibă gândirea
Gândirea necesită concentrare iar aceasta la rândul său are nevoie de timp neîntrerupt. Ştirile sunt create în aşa fel încât să întrerupă procesul de gândire. Ele sunt ca nişte viruşi care fură atenţia pentru scop propriu. Astfel, ştirile ne fac să gândim superficial. 
Mai mult, ştirile pot afecta sever memoria. Există două tipuri de memorie: cea de lungă durată şi memoria de lucru care este limitată la o anumită cantitate de informaţii. Atunci când noi vrem să înţelegem o informaţie, aceasta trebuie să treacă de memoria de lucru, către cea pe termen lung. Dacă pasajul dintre cele două tipuri de memorie este întrerupt, nimic nu trece de el. Un studiu realizat în 2001 de doi canadieni a demonstrat că înţelegerea scade pe măsură ce numerele de link-uri dintr-un document cresc. De ce? Pentru că de fiecare dată când apare un nou link, creierul trebuie să aleagă dacă să apese sau nu pe link, o acţiune care distrage atenţia
4. Ştirile funcţionează ca un drog
Pe măsură ce poveştile se dezvoltă, noi vrem să aflăm care le este finalul. Cu sute de poveşti arbitrare în minte, intensitatea dorinţei de a afla cum se termină lucrurile creşte şi este greu de ignorat. 
Înainte, oamenii de ştiinţă credeau că toate conexiunile din jurul celor 100 de miliarde de neuroni din creier se fixează până ajungem la maturitate. Acum, ştim că acest lucru nu este adevărat căci conexiunile vechi sunt înlocuite periodic de unele noi. Cu cât consumăm mai multe ştiri, cu atât exersăm mai mult circuitele neuronale dezvoltate pentru multitasking şi le ignorăm pe cele folosite pentru concentrare şi citit profund. 
5. Ştirile ne fac să devenim pasivi
În mare parte, ştirile sunt despre lucruri pe care omul de rând nu le poate schimba. Repetarea zilnică a acestor ştiri despre evenimente pe care noi nu le putem schimba, ne face să devenim pasivi.  
 Sursa: pentru o lume mai frumoasa

Unde fugi?


-Scrisoare de la umbra mea-
Nu mai fugi. Cât crezi că poţi fugi de ce e în tine?
Dai vina pe Internet. Dar tu decizi când dai click şi pe ce, cât stai şi cum laşi asta să te afecteze.
Poţi inchide Internetul o zi, o săptămână, o lună. Dar de tine însăţi tot nu scapi . Dai vina pe job. Pe oraş. Pe casă. Pe aer. Că-i poluat. În orice alt job, în orice alt oraş, în orice altă casă şi la urma urmei şi în cel mai curat aer de munte, după ceasurile sau zilele sau lunile de început, purtând cu ele magia schimbării, în cele din urmă, vei fi aceeaşi.
Dai vina pe oamenii de lângă tine. Dar tu decizi dacă ceri sau dacă oferi, dacă ierţi şi uiţi sau dacă rumegi la nesfârşit aceleaşi răni, dacă iubeşti fără aşteptări sau dacă judeci la nesfârşit, ca o maşinărie stricată ce nu face altceva decât să pună ştampile pe tot ce-i în jur. Ştampila, verdict, diagnostic, sentinţe. Chestii de-astea, de autoritate în domeniu. În zadar dai vina pe oameni.
La urma urmei, cu orice om ai fi, după ce măştile politeţii, ale necunoscutului, ale seducţiei, ale începuturilor, etc vor cădea, vei fi aceeaşi. După ce se duc fiorii, rămâne firea. După ce se termină muzica, rămâne tot zgomotul minţii şi inimii tale.
După ce te vizitează îngerii, rămâi tot cu demonii tăi. După ce plouă cu minuni, cu aur, cu tămâie, sub covor gunoiul ascuns rămâne. Mai mult decât atât, se adună.
Dai vina pe perioadă. Dacă însă azi nu eşti cine ai vrea, mâine va fi şi mai greu. Probabil vei mai fi acumulat vreun obicei prost în plus.
Fugi mereu. Sau dacă rămâi tânjeşti încontinuu după fugă, ca o floare ce se ofileşte fără schimbarea dinafară. Fără să realizezi că nu poţi fugi la nesfârşit de tine însăţi….
E adevărat, pare că uneori doare mai mult să rămâi. Să stai când ai mai multă nevoie să pleci. Să dai când ai mai multă nevoie decât oricand să primeşti. Însă doar ţi se pare că doare. De fapt nu faci decât să conştientizezi bagajul de durere pe care îl cărai în spate de atâta vreme, fără să ştii ce te apasă.
Te durea şi inainte, dar nu ştiai ce. Credeau că e doar o dorinţă acută de a fugi, de a schimba ceva în decorul de-afară. Credeai că fugind vei scăpa de durerea fără nume. Ca un om fugind de propria sa umbră. Vrei să nu o mai vezi? Stai pe loc şi întoarce-ti faţa spre soare.
Aminteşte-ţi că nu locul sfinţeşte omul. Că oamenii din jur te pot ajuta într-o mai mică sau mai mare măsură să fii un om mai bun, dar nu pot face asta fără tine. Iubirea te poate face un om mai bun însă nu vei ramane aşa dacă nu trăieşte adânc în tine.
Chiar vrei să fugi? Fugi în altă direcţie! Uneori tot ce trebuia să faci mai bun pentru tine este să uiţi de tine şi să te gandesti pentru prima oară la altcineva. În loc să te intrebi ce ai mai putea primi să te întrebi ce ai putea oferi. În loc să judeci să te judeci. În loc să aştepţi, să ieşi în întâmpinare.
 Vrei să rămâi? Pleacă. Vrei să pleci? Mai stai puţin- chiar dacă te doare de mori. Vrei să vorbeşti? Taci! Vrei să te ascunzi? Îmbracă-te frumos şi ieşi afaraă la oameni. Vrei să te imbraci frumos şi să ieşi -din nou- afară la oameni? Stai acasă, citeşte o carte şi lasă-i să iţi ducă puţin dorul. Vrei să te plimbi? Stai în casă. Vrei să stai şi azi în casă? Ieşi afară. Vrei să fii ajutat? Ajută tu primul. Vrei să fii iubit? Iubeşte! Vrei să plangi? Râzi! Vrei să râzi, din nou? Plângi! Ţi-e lene, iar? Trage de tine. Munceşti prea mult? Ia-ţi concediu şi ieşi afară să miroşi florile. Ţi-ai cumpărat prea multe haine? Dăruieşte.
Nu ţi-ai mai luat nimic de un milion de ani? Ieşi şi răsfaţă-te. (Nu ai bani? Împrumută-te şi fă-ţi un capriciu. Pentru prima oară după nu ştiu cât timp) Fii altfel decât ai fost în ultimii ani. Ieşi din limitele pe care ţi le-ai conturat singur. Din tiparele în care te-au băgat alţii. Din automatisme, din defecte, din obiceiuri, din trăsături pe care ţi le-ai însuşit şi ţi s-au adâncit furându-ţi din lumină.
 Fugi din tine-le cu care te-ai obişnuit. Fugi din vechiul tău eu şi vezi dacă era cu adevărat cine eşti. Dacă erai tu, te va aştepta cuminte, plângând de dorul tău. Dar s-ar putea să ai surprize…
Fugi din tine şi caută-i pe alţii. Măcar o dată, pune-l pe celălalt pe primul loc. Cei mai frumoşi şi cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut fugiseră de ei. Pentru a-l întâlni pe celălalt. Îşi făcuseră inima pat pentru a-l odihni pe cel de lângă ei. Cei mai minunaţi oameni pe care i -am întâlnit nu se luau prea tare în serios, în timp ce toţi cei din jur alergau din oglindă în oglindă să se vadă, de la microfon la microfon, să se audă, de pe o scenă pe altă scenă, să-şi joace la nesfârşit acelaşi rol obositor.
În timp ce cei mai nefericiţi oameni pe care i-am întâlnit fugeau în mod constant, către ei înşişi.
Neajungând însă nici la ei, nici la ceilalţi. Pentru că poate pentru a ajunge la noi, nu trebuie decât să ne uitam cu adevărat. Poate că uneori cea mai scurtă cale de a ajunge la noi, cei adevăraţi este prin alţii, după ce am uitat de noi.
Şi poate că numai după ce i-am pus pe ei pe primul loc, ne întâlnim, suprinşi. Şi ne găsim mai buni, mai frumoşi, mai plini şi mai profunzi decât ne-am fi imaginat. Şi-apoi fugim din nou, repede, din noi. Stiind că data viitoare când ne vom întâlni vom fi şi mai frumoşi. Mai frumoşi cu încă o faptă bună, cu încă o jertfă, cu încî o uitare de sine, cu încă o fugă. De sine. Către alţii. Cu încă o moarte. Întru înviere.
Dacă chiar vrei să fugi, fugi din tine şi lasă loc Celuilalt în inima ta. Dacă chiar vrei să pleci, pleacă puţin din tine. Poate că atunci Domnul, obosit, îşi va odihni o clipă paşii în inima ta. Acum are loc?


Sursa: Financiarul.ro

joi, mai 09, 2013

Arsenie Boca, omul lui Iisus, cel care a dus o lumânare aprinsă prin furtună


Arsenie Boca, la începutul anilor 1940

Este considerat de mulţi credincioşi drept „ultimul sfânt al românilor“. Duhovnicul Arsenie Boca şi-a dus viaţa printre fapte considerate miracole de cei care le-au văzut şi vorbe cu tâlc, balansându-se între renumele profetic şi durerile simţite în temniţele comuniste.
„Într-o zi, oamenii i s-au plâns: «Părinte, nu mai avem nisip de construcţie, ce ne facem? Numa dacă s-ar abate râul ăsta din loc, am mai putea găsi ceva nisip…». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo douăzeci de metri, şi s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva ore. Şi, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară, apa a intrat în pământ şi a ieşit puţin mai încolo, lăsând la suprafaţă un nisip fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toţii, speriaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. «Rugaţi-vă, postiţi şi veţi putea şi voi!», le-a spus tuturor.“
Astfel de istorii, precum cea spusă de muncitorii care lucraseră la refacerea mănăstirii din localitate, puteau fi auzite, la Prislop, pe 28 noiembrie 1989. Atunci, toţi cei prezenţi acolo, proveniţi din toate zonele ţării, înfriguraţi de la vremea de afară şi extenuaţi de lipsurile unui regim politic ce mai avea de supravieţuit mai puţin de o lună, participau la ceva mai mult decât o înmormântare.
Senzaţia era că România a pierdut un sfânt, o persoană în relaţie directă cu divinul, un făcător de minuni. Din sicriu, trupul lui Arsenie Boca trăda perioadele lungi de interogatorii, anchete şi întemniţări, al căror subiect fusese încă din anii 1950.
Despre miracole
Cum şi-a câştigat însă renumele acest duhovnic care, pentru o uriaşă parte a credincioşilor din România, reprezentase, vreme de decenii, speranţa că religia şi credinţa vor intra din nou în legalitate şi firesc? O parte dintre răspunsurile la această întrebare pot fi exemplificate prin două momente ale vieţii sale.
Mai întâi, printr-o întâlnire, din decembrie 1988, dintre Boca şi ucenicul său, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele ar fi plâns şi ar fi spus, profetic: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor“.
Un al doilea exemplu se găseşte pe pereţii bisericii de la Drăgănescu, Giurgiu, pictată în întregime de Boca, după ispăşirea suferinţelor din temniţele comuniste. Într-una dintre picturi figurează moartea martirică a Sfântului Ştefan cel Nou, tot la 28 noiembrie, şi al cărui destin seamănă izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.
Miracolul este ceea ce privirea ştiinţei nu poate cuprinde, se explică în cărţile de misticism. Pentru Boca însă, aşa cum reiese din spusele şi cărţile sale, supranaturalul nu avea nicio legătură cu vreo separare între intelect şi sentiment, ci devenea însăşi o parte fundamentală a „adevăratei vieţi“: cea condusă sub numele Domnului.
„Fă-te ca focul!“
29 septembrie 1910. Într-o gospodărie de pe vârful unui deal, în Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, se năştea Zian Boca, fiul lui Iosif Boca şi al Cristinei. Aproximativ 19 ani mai târziu, în curtea Liceului „Avram Iancu“, din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, acelaşi Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian“. Acel gorun există şi astăzi.
După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Tot aici va urma şi studii de medicină, dezvoltând o pasiune pentru ştiinţe, ce-l va cuceri până la moarte.
Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 şi, după terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecând trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!“, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!“.
Amintindu-şi relaţia cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!“.
Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian  în Arsenie (în greacă: „cel plin de bărbăţie“) era trimis la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, pentru a intra în adevărata viaţă monahală. Iar din acest loc, începe destinul celui considerat de mulţi, astăzi, drept „ultimul sfânt al românilor“.
“Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”  Arsenie Boca, duhovnic.
„Această căciulă a mitului nu vreau să o port“

Arsenie Boca (primul preot din stânga), în timpul unei slujbe la Sâmbăta de Sus
În iunie 1939, Zian Boca intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Un an mai târziu, este tuns în monahism şi primeşte numele de Arsenie, iar la 10 aprilie 1942 este hirotonit preot. Este începutul a ceea ce istoria ortodoxismului din România avea să numească „Mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta“.
Arsenie Boca, îmbrăcat într-o reverendă albă, prinsă cu o centură, şi cu părul tăiat scurt la spate, contrar obiceiului călugărilor din epocă, devine, la început, duhovnicul a sute de oameni, transformaţi ulterior în adevărate mulţimi ce invadau curtea mănăstirii din Sâmbăta de Sus. De la Sărbătoarea Floriilor şi până la sfârşitul verii, mii de oameni dormeau pe pătură, în curtea aşezământului religios, contribuind, în timpul zilei, la treburile gospodăreşti din zonă.
Sfidând legile fizicii
Renumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din Sibiu.
La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă. Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor, povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare.
Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins imediat. «Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună». Îmi vorbea codificat părintele, dar eu nu ştiam încă. El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste mine. Despre acea furtună şi acea lumină vorbea“, a povestit Aspazia Petrescu.
Miracolele de pe munte
Părintele Oprea Crăciun, cel care a trecut în nefiinţă anul trecut, are o altă istorie de acest fel. „Un om din sat a adus-o la părinte pe fiica sa, de 16 ani, care suferea de paralizie infantilă. Părintele Arsenie l-a trimis acasă şi a dus-o pe fată într-o chilie, unde un călugăr bătrân se ocupa de ea, îi dădea de mâncare şi apă cu care să se spele. În timpul zilei, o cărau cu roaba la noi, care munceam prin curtea mănăstirii, ca să nu stea singură. Într-o zi, am văzut roaba intrând în interiorul mănăstirii. Şi, o oră mai târziu, am văzut fata, ieşind în picioare, sprijinindu-se de braţul părintelui Boca.“
Renumele lui Boca se răspândeşte în toată ţara şi în toate cercurile sociale. Este vizitat de Regele Mihai, Ion Antonescu şi Lucian Blaga. Cu acesta din urmă are următoarea conversaţie: „Fericit eşti, părinte, că ai ajuns un mit“, i-ar fi spus poetul şi filosoful. „Maestre, această căciulă a mitului nu vreau să o port“, ar fi replicat Boca, întrerupt imediat de Blaga: „Ba o să o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie de aşa ceva“.
Sute de femei umplu zilnic curtea mănăstirii, îngrijorate de situaţia soţilor, plecaţi pe front. Acelaşi părinte Oprea Crăciun povesteşte cum Boca nu avea timp să vorbească în tihnă cu fiecare în parte, însă le spunea: „Tu pune o cruce după casă. Tu pune pachet, că soţul tău e rănit, dar trăieşte. Şi, când au sosit scrisorile, s-a văzut că spusele părintelui fuseseră întru totul adevărate“.
Umorul unui părinte
Arhimandritul Paisie Tinca a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu în 1945, când avea doar 16 ani. Căuta liniştea sufletească. Aici a deprins tainele bisericii şi a urmat Seminarul Teologic din Cluj şi apoi Facultatea de Teologie din Sibiu. Spune că este un om care greu se impresionează, dar că părintele Arsenie Boca i-a atins sufletul.
„Părintele Arsenie era un om deosebit. Stăteam cu el de vorbă de câte ori putea, pentru că era foarte ocupat. Mi-a rămas în minte un lucru pe care mi l-a spus el: «Măi, acelaşi duh e şi în mine, şi în tine». Mi-aduc aminte că atunci când am venit la mănăstire am ţinut post 40 de zile numai cu apă şi pâine şi m-am slăbit tare. Am fugit în pădure şi părintele m-a adus înapoi. M-a întrebat: «Dar cine ţi-o spus să posteşti?». Eu am spus că poruncile bisericii spun să ţii toate posturile. Şi mi-a spus zâmbind: «Dacă vei mai posti aşa îţi trage clopotul, ai noroc să eşti tânăr»“, ne-a povestit părintele Paisie.
„Citea“ oamenii după trăsăturile ochilor
Părintele Paisie confirmă miile de oameni care veneau la Arsenie Boca pentru spovedanie şi pentru un sfat. „Foarte multă lume venea la el. Ţinea predicile la altarul din pădure. În special, părintele Arsenie le spunea oamenilor trecutul lor. Am găsit în bibliotecă un caiet cu schiţele părintelui. Erau desenaţi ochi ai oamenilor. Şi apoi scria că trăsătura cutare arată ceva din viaţa omului respectiv. Veneau mulţi oameni bolnavi care, după ce discutau cu el, se simţeau mai bine. A fost un om foarte muncitor. Până să vină el, mănăstirea a fost 100 de ani în ruină. El a ridicat-o, cu oamenii din sat. Pe toţi îi punea la muncă. Era dur cu cei care erau aşa, mai încrezuţi, dar şi cu cei care vroiau să rămână la mănăstire şi nu călcau precum un călugăr, după cum spunea chiar el“, adaugă părintele Paisie.
“Studiul e una – îl pot face toţi. Acoperirea cu viaţa însă o pot face din când în când abia câte unii, unde şi unde, câte unul într-o sută de ani.” Arsenie Boca, duhovnic.
Anii vieţii nu mai au răbdare: plecarea din Braşov
Aurica Tinca, sora părintelui Paisie, a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu pe când avea doar 25 de ani. A plecat special de la Braşov pentru a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, stareţul aşezământului.
Au trecut de atunci  aproape 70 de ani, iar sora Aurica este tot la mănăstire. A rămas aici pentru că aşa i-a cerut părintele Arsenie Boca. „Eu atunci locuiam la Braşov, la o familie germană. Am auzit că multă lume mergea la Sâmbăta să îl cunoască pe părinte. Am zis să merg şi eu.“
Sora Aurica îşi aduce aminte cu drag de întâlnirea cu părintele Arsenie Boca. „Era foarte muncitor şi mereu ocupat. El a ridicat mănăstirea. Toată piatra care este aici el a adus-o de la râu. Lua oamenii din sat şi munceau tot timpul. M-am dus şi eu să ajut şi de fiecare dată mă trimitea la bucătărie. Nu înţelegeam de ce. Odată mi-a spus «Eu vreau să te cruţ». Probabil că mă văzuse cât eram de slabă. Venea multă lume la părinte. Era foarte iubit. Un an am stat cu el la Sâmbăta. Apoi, în 1948, când l-au trimis la Prislop, le-a spus măicuţelor să se ducă la Bistriţa. M-am dus şi eu la el şi i-am spus să mă trimită şi pe mine. Mi-a spus: «Pe tine nu te trimit. Rămâi să stai aici, să rabzi anii vieţii». Şi am rămas, dacă aşa a spus părintele“, ne-a spus sora Aurica, ajunsă acum la 93 de ani.
Izvorul, loc de pelerinaj
Nu departe de mănăstire, la vreo 500 de metri, se află izvorul denumit după părinte. Sute de oameni vin aici în fiecare zi şi iau apă. Se spune că părintele a lovit cu toiagul în pământ şi aşa a izvorât apa, care are proprietăţi vindecătoare. Unii istorici spun însă că izvorul a existat mereu acolo şi că părintele l-a curăţat şi a sfinţit apa.
„Mereu venim să luăm apă de aici. Cam o dată pe lună. Se spune că te vindeci de boli, dar trebuie să crezi cu adevărat ca minunea să se înfăptuiască“, spune Filofteia Corbu, 47 de ani, venită din Agnita. „Am auzit şi am citit multe despre părinte. Am venit aici să ne rugăm în linişte, să luăm apă de la izvor şi să ne tămăduim“, a spus Maria Bălan, 51 de ani, venită tocmai din Vaslui.
Încep anchetele
În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape vertical, părintele Arsenie Boca terasează stânca. În interiorul masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. Plănuia să se retragă acolo, să lase mănăstirea pe mâna altcuiva, să-şi dedice restul vieţii rugăciunii.
N-a mai apucat. Chilia există şi astăzi, ba chiar a devenit loc de pelerinaj, când vremea o permite, însă, pe lângă mulţimile de oameni care-l trăgeau înapoi, către spovedanii, sfaturi sau slujbe, Boca mai avea o problemă.  Mult discutată şi niciodată pe deplin elucidată, această problemă se lega de modul în care două regimuri politice diferite, cel monarhist şi cel comunist, vedeau în el o ameninţare, prin prisma presupuselor relaţii legionare.
Arsenie Boca s-a apărat întotdeauna cu acelaşi argument: lipsa distincţiilor între orientarea politică a oamenilor care îi solicitau sfatul, însă, când la Bucureşti a ajuns informaţia potrivit căreia la Sâmbăta de Sus ar fi fost ascunşi legionari urmăriţi de autorităţi, Boca a intrat în dizgraţia celor care, până atunci, îi călcaseră pragul ca invitaţi de marcă.
Dacă regimul monarhist s-a rezumat la atenţionări, când comuniştii au preluat puterea, Boca a devenit automat „persona non grata“. Atitudinea comuniştilor a fost susţinută şi de o serie de predici ale lui Arsenie Boca, în care noii deţinători ai puterii politice vedeau potenţial pericol: „Lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate. Credincioşii, deşi mai puţini ca număr, nu vor putea fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor sta strânşi în jurul Bisericii“.
Este anchetat de mai multe ori, între 1945 şi 1948, la Râmnicu Vâlcea, Braşov şi Făgăraş. În final, pentru a-l salva, Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce, pe 25 noiembrie 1948, la Prislop, în judeţul Hunedoara. Credea că îl poate proteja, însă adevăratele probleme ale lui Boca abia urmau să înceapă.
“Mă priveau doi ochi albaştri, incontestabil doi ochi albaştri de om, dar privirea aceea nu avea final, nu avea fund, un fundal.” Aspazia Oţel Petrescu, scriitoare.
Anchetele Securităţii, detenţia şi umilirea

Arsenie Boca, la Prislop, în judeţul Hunedoara
Pe 25 noiembrie 1948, Arsenie Boca ajungea la Mănăstirea Prislop, din Ţara Haţegului. Călugării greco-catolici, prigoniţi de regimul comunist, lăsaseră locul în paragină. Iniţial, mănăstirea trebuia să fie una de călugări, însă, până la urmă, este transformată într-un aşezământ pentru măicuţe, sub conducerea stareţei Julieta Constantinescu, numită Zamfira, după călugărire. Arsenie Boca îşi reia titulatura de preot duhovnic.
Mulţimile ce-l urmau orbeşte la Sâmbăta de Sus încep să-şi facă apariţia şi în Hunedoara, iar Securitatea se pune în mişcare. Pe numele lui Boca este închegat un dosar de urmărire, numărul 564, pe a cărui copertă, colonelul Gheorghe Crăciun scria: „A se strânge material compromiţător contra lui Arsenie Boca“, adăugând apoi, într-un raport separat: „Arsenie Boca este un element ostil şi duşmănos regimului, care caută să deruteze oamenii de la muncă, infiltrându-le în suflet misticismul şi fanatismul, speculându-le în acelaşi timp ignoranţa. Faţă de cele de mai sus s-au luat măsuri pentru a se face o reţea informativă serioasă în mediul acestuia, în sensul de a trimite la el elemente bine instruite, eventual travestite, care să caute a-l compromite (…) Mutarea lui Arsenie Boca în altă parte nu rezolvă problema, atâta vreme cât nu e compromis“.
Din rapoarte rezultă că Arsenie Boca era urmărit pas cu pas, zi şi noapte, prin prieteni sau simpli observatori, în biserică sau pe stradă, în atelier sau în intimitate. Întreaga sa viaţă era recompusă: la ce oră a ieşit din casă, cum era îmbrăcat, în ce tramvai s-a suit, ce loc a ocupat, cine a trecut pe lângă el. La dosar există delaţiuni de la apropiaţi ai părintelui, de tipul: „Fachiristul Arsenie Boca“ sau „Paranoic, voia şi el să aibă aureola de mare duhovnic“. Când materialul informativ a fost suficient, Securitatea s-a pus în mişcare.
Privind spre cer, nemişcat
Pe 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineaţa, 10 securişti spărgeau uşa chiliei în care dormea Arsenie Boca. Părintele este trimis, fără judecată, la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru mai bine de un an.
Eliberat în aprilie 1952, Boca revine la Prislop, însă pentru scurt timp: este din nou arestat şi anchetat la Timişoara, Jilava şi Oradea. Două mărturii datează din această perioadă, ambele reproduse în documentarul „Părintele Arsenie Boca, Omul lui Dumnezeu“, în regia lui Nicolae Mărgineanu.
Prima îi aparţine părintelui Nicolae Bordaşiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, din Bucureşti. „Eram închis la Timişoara. Într-o dimineaţă, un gardian m-a trimis cu tineta spre spălător. Am trecut pe culoarul lung, iar la capăt am văzut geamurile deschise. În general, în timpul programului, geamurile erau închise, însă acum probabil că cineva le uitase aşa, sau lăsase să se aerisească. Iar peisagiul pe care l-am văzut de acolo… Orice deţinut visează să vadă cerul liber de la fereastră. Şi l-am văzut, într-adevăr. Iar în peisajul oribil de jos, în curtea închisorii, stătea Arsenie Boca, privind şi el spre cer, nemişcat.“
Un alt preot, Viorel Trifa, redă spusele unui fost gardian, angajat la una dintre închisorile la care fusese deţinut Boca. „I-au spus părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca să-i facă să creadă. Şi părintele le-a spus că la al doilea rând de porţi ale închisorii, se află două femei. Le-a descris, cu lux de amănunte, ce avea fiecare în desagă. Cei doi gardieni au fugit şi le-au scotocit femeilor în saci. La întoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deţinuţi se află un părinte care vede prin ziduri.“
Singur pe drum
Arsenie Boca este eliberat după alte şase luni. Se întoarce, din nou, la Prislop. În luna mai 1959, printr-o decizie a Episcopiei Aradului, i se interzice să mai poarte haina monahală şi să slujească la altar ca preot, pedepse aplicate, în mod normal, celor vicioşi sau cu grave abateri disciplinare.
Scena este descrisă de măicuţa Celestina, cea care a adunat zicerile lui Arsenie Boca din cartea „Seminţe duhovniceşti“: „Părintele a ieşit din altar şi, în faţa iconostasului, ne-a citit hârtia pe care o primise cu o zi înainte: trebuia să părăsească mănăstirea în 48 de ore, fiindcă era un element dăunător vieţii monahale de la Prislop! Să nu poată face nici măcar Paştile cu noi! Ce câini! Însă Dumnezeu şi părintele n-au voit aceasta şi, pe când ne tânguiam noi, a venit în grabă o maică să ne spună că avva (n.r. – duhovnicul) a căzut de pe o scară şi şi-a rupt câteva coaste! Voia Domnului, voia părintelui! A mai rămas astfel cu noi avva încă două săptămâni, până când au venit câţiva indivizi îmbrăcaţi la costum, cu o căruţă, să-l ia“.
Mănăstirea de la Prislop este închisă, iar măicuţele, obligate să se întoarcă în lume. Aşezământul devine azil de bătrâni. Iar Arsenie Boca este din nou pe drumuri, de data aceasta fără haina monahală.“
“Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască. Nu vă jucaţi cu focul, câlţi fiind. Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu, ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.” Arsenie Boca, duhovnic.  
În vizită la Prislop, la mormântul duhovnicului

An de an, mii de pelerini vin la mormântul lui Arsenie Boca, la Mănăstirea Prislop
Mănăstirea Prislop pare izolată într-o vale răcoroasă, departe de civilizaţia cu care ne-am obişnuit, de forfota din oraşe şi de atmosfera încărcată a acestora. Şi totuşi, în ciuda locului retras în care a fost ridicată, mănăstirea a devenit, după moartea lui Arsenie Boca, un adevărat centru de întâlnire al pelerinilor.
În fiecare duminică din apropierea Sărbătorilor de Paşte, mii de oameni trec pragul mănăstirii. Autocarele cu pelerini încep să sosească odată cu răsăritul soarelui, iar până la orele prânzului, cei trei kilometri ai drumului care leagă Silvaşul de Sus de mănăstire sunt ocupaţi de maşini şi de autocare parcate.
În zilele de sărbătoare, vizitatorii întârziaţi trebuie să îşi lase autoturismele la o distanţă considerabilă de poarta mănăstirii, pentru a porni pe jos spre locul de pelerinaj.
Locul de rugăciune
Chiar dacă drumul pare istovitor, răsplata pe care o primesc pelerinii e pe măsură. „Mănăstirea îi atrage pe creştini datorită lui Arsenie Boca, părintele care a slujit la mănăstire şi a fost înmormântat aici. La Prislop vin pelerini din întreaga ţară pentru a se ruga la mormântul părintelui şi pentru că ştiu de minunile acestuia, şi au credinţa că vor fi ajutaţi dacă ajung aici“, explică preotul Gabriel Miricescu.
În curtea mănăstirii, fiecare dimineaţă de duminică e o sărbătoare trăită la intensitate maximă. Florile aduse de pelerini şi candelele purtate de aceştia dau această senzaţie. Oamenii aşteaptă zeci de minute la rând, pentru a depune flori şi a se ruga la mormântul părintelui Arsenie Boca.
E o linişte deplină în gesturile lor, e o sobrietate întâlnită în puţine locuri de pelerinaj. Nimeni nu se calcă în picioare, nimeni nu se grăbeşte să ajungă în faţa celorlalţi la mormântul acoperit de flori al celui considerat „sfântul Ardealului“.
Răbdarea este cuvântul de ordine al pelerinilor. „Pare destul de greu să ajungi la mormântul părintelui. Urci până la el şi pare o povară pentru oamenii bătrâni şi bolnavi, dar ştim că la întoarcere suntem mai uşuraţi şi pentru că poteca pe care mergem coboară, dar şi fiindcă am apucat să ne rugăm la părintele Arsenie Boca“, spune Maria, una dintre vârstnicele obişnuite cu pelerinajele la Prislop.
Mulţi dintre cei care ajung aici păstrează credinţa că suferinţele lor vor dispărea sau îşi vor găsi liniştea datorită preotului Arsenie Boca, de numele căruia este legată istoria Mănăstirii Prislop.
Unicul duhovnic
Preoteasa Anişoara Crăciun are 83 de ani şi a fost soţia preotului Oprea Crăciun din Cinciş (decedat în urmă cu un an), unul dintre colegii de suferinţă din închisorile comuniste ai părintelui Arsenie Boca.
Anişoara l-a cunoscut pe preotul Arsenie Boca în anii 1950, când părintele era stareţ al Mănăstirii Prislop, iar calvarul persecuţiilor din regimul comunist începea să se răsfrângă asupra lui. De atunci, preotul Arsenie Boca i-a fost duhovnic femeii, iar ceea ce a marcat-o cel mai mult pe aceasta a fost harul părintelui.
„Pe atunci, oamenii păreau mult mai apropiaţi de credinţă. Îmi amintesc că veneau la părintele Arsenie Boca să îşi mărturisească păcatele şi, înainte de a vorbi, el le spunea unora: «Cu care pumn ai dat în tatăl tău?».Aceia cărora le spunea aşa, recunoşteau şi să căiau“, povesteşte preoteasa.
Anişoara Crăciun a rămas cu o amintire impresionantă despre părintele Arsenie Boca. L-a întâlnit pentru ultima dată la Prislop, în vremea postului Paştelui din 1989, în anul în care preotul a decedat. Femeia venise să se spovedească şi nu ştia că părintele se află acolo. Maicile din Prislop au înştiinţat-o de prezenţa duhovnicului, care însă nu mai purta hainele preoţeşti şi avea barba rasă. Era urmărit şi hărţuit permanent de Securitate.
„Maicile mi-au spus ca, atunci când o să îl văd, să aplec capul, iar dacă el va ridica mâna dreaptă, înseamnă că poate sta cu mine pentru a îmi asculta spovedania. L-am întâlnit şi mi-a făcut semnul. Câteva minute mai târziu ne-am aşezat pe una din băncile din faţa bisericii şi am vorbit. Era ora douăsprezece, mă uitasem la ceas. De emoţii, nici nu mai ştiam ce să vorbesc. Apoi, mi-a spus că el se va retrage în chilie şi ne-am luat rămas bun, dar mi s-a părut totul ciudat. Parcă trecuseră doar câteva minute în care am vorbit şi mă miram că a stat atât de puţin cu mine, deşi nu îl mai văzusem de ani buni. Însă când m-am uitat la ceas, am văzut că trecuseră aproape trei ore, pe nesimţite“, îşi aminteşte Anişoara.
Hunedoreanca este unul dintre pelerinii obişnuiţi ai Mănăstirii Prislop, iar pentru ea, ca şi pentru mulţi dintre ceilalţi creştini care ajung aici, mănăstirea se identifică cu imaginea de sfânt a părintelui.
“Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.” Arsenie Boca, duhovnic.
Mărturia unui pelerin: „Locul în care timpul îşi pierde valoarea“
„Se spune că românii sunt oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu, iar numărul mare de enoriaşi întâlniţi la mănăstirile din ţara noastră mi-a întărit această convingere. Deşi mereu mi-am planificat călătoriile, ceva sau cineva m-a determinat să plec din senin, singură, cu trenul de la miezul nopţii, spre judeţul Hunedoara. Nu ştiam foarte multe lucruri despre locul unde aveam să ajung, dar intuiam că sunt pe cale să pătrund într-o altfel de lume.
În prezent, Prislopul este o mănăstire de maici, care îngrijesc cu multă dăruire împrejurimile. Interiorul bisericii este pictat de părintele Arsenie Boca, fiind foarte diferit de al altor lăcaşe de cult ortodox. Picturile sunt zugrăvite în culori foarte deschise, iar chipul Mântuitorului, extrem de luminos, îţi induce o stare de înălţare. În faţa micuţei biserici se deschide un drum spre un deal ce urcă la cimitir. Clipocitul unui pârâu te însoţeşte până în vârful dealului, unde te aşteaptă imaginea unui Colţ de Rai. Uimirea mea venea din faptul că, deşi în faţa ochilor aveam o mărturie a faptului că toţi suntem trecători pe pământ, mi se părea ca intrasem pe un tărâm de vis.
Şi, într-un astfel de decor mirific, nu am putut decât să îmi doresc să tac, să ascult şi să mă rog. Poveştile pelerinilor care veneau la mormânt erau multe, unii dintre ei aducând doar mulţumiri, alţii plângând şi cerând ajutor. Dar mărturisirea unei tinere mămici, care ţinea de mână un băieţel de 2 ani, cu faţa rumenă şi atitudine cuminte, mi-a atras atenţia. Chipul femeii radia de fericire în timp ce spunea celor prezenţi că ani de zile încercase să rămână însărcinată prin multe metode şi tratamente, până când a venit la Prislop şi s-a rugat. La scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un băieţel, iar acum vine să îi mulţumească părintelui.
Când am revenit în Bucureşti m-am simţit un alt om. Un om mai calm, împăcat cu soarta sa şi dornic să le vorbească tuturor de părintele Arsenie Boca. Am mers pentru prima dată la Prislop în urmă cu patru ani, iar de atunci am încercat să ajung cât mai des. Acolo intri parcă într-o altă dimensiune, în care timpul îşi pierde valoarea.“
Ultimii ani: „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată“

Celebra pictură „Iisus în zeghe“, de la Biserica „Sfântul Elefterie Nou“, din Bucureşti
Arsenie Boca revine în Bucureşti, în iarna lui 1959. Poartă haine civile, transformându-se, peste noapte, într-un domn elegant, cu ochelari de soare. Este surprins de angajaţii Securităţii mergând la cinematograf, la cofetărie, pentru o îngheţată, sau în excursii în Munţii Bucegi şi la mare.
Pe urmele sale sunt, constant, peste 10 informatori, unii aduşi din provincie, câţiva dintre ei chiar feţe bisericeşti. Lui Boca îi este cenzurată corespondenţa, îi sunt refuzate sute de scrisori şi acatiste şi i se cercetează periodic locuinţa, în lipsa sa.
Este angajat, la Bucureşti, să picteze altarul Bisericii „Sfântul Elefterie“. Simptomatic pentru situaţia sa din acea perioadă, pe tot parcursul muncii, Boca poartă un ecuson pe care scrie: „Nu răspund la întrebări“.
Este angajat la atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti, iar în 1968 iese la pensie. În acelaşi an, începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, Giurgiu, nu departe de Bucureşti. Avea să fie ultima urmă majoră a trecerii sale prin viaţă. Astăzi, biserica de la Drăgănescu este supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti“.
„E icoana lui!“
Părintele Lucian Petcu, preot la Mănăstirea Drăgănescu, ne-a povestit că Arsenie Boca a lucrat, vreme de 15 ani, noapte de noapte. Cumva tipic pentru modul în care modelele culturale din România sunt răspândite, a trebuit să ajungem în 2007, pentru ca picturile lui Boca să fie cunoscute.
Cel implicat în aceste descoperiri se numeşte Alexandru-Valentin Crăciun şi avea, la acel moment, 29 de ani. Crăciun a descoperit, din întâmplare, într-o carte, o pictură făcută de Boca la Drăgănescu: „Învierea“. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vieţii. „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată. E o imagine halucinantă. O reprezentare unică a lui Hristos“, povesteşte tânărul.
Crăciun îşi neagă orice merit în descoperirea picturilor lui Arsenie Boca şi pune totul pe seama „miracolului“, a revelaţiilor care permit, din când în când, ca anumite lucruri „să-ţi fie date“. Aşa s-a întâmplat şi cu o banală vizită la Biserica „Sfântul Anton“, din Bucureşti.
„Era o icoană acolo, ce fusese donată bisericii acum câteva zeci de ani buni. Mai mult nu ştia nimeni. Şi nici cine era pictorul. Cum trebuia să-l mai aştept pe părintele paroh, m-am dus să mă închin. Uitându-mă în jur, mi-au căzut ochii pe icoana Sfintei Parascheva. Deşi fusesem de atâtea ori la biserica «Sfântul Anton», niciodată până atunci nu observasem icoana. M-am apropiat, m-am închinat… Şi când mi-am ridicat ochii, am întâlnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea stă tot timpul în penumbra bisericii. Neluminată, pictura ei pare un pic ştearsă, învăluită, stinsă. Dar, în după-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii şi bătea din plin pe chipul sfintei. Scăldată în razele soarelui, icoana parcă mustea de aur şi de lumină! Şi Sfânta Parascheva avea un chip strălucitor, întărită de soare. Lumina sfintei se adunase pe chip şi-n privire. «E părintele Arsenie, e icoana lui!» – mi-am zis deodată, ca într-o transă! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei îmi amintise de chipul lui Hristos din scena Învierii, pe care o descoperisem mai demult, într-o carte.“
Boca este redescoperit
Câteva zile mai târziu, Alexandru-Valentin Crăciun mergea cu câteva fotografii ale icoanei Sfintei Parascheva la Biserica Drăgănescu, la părintele Lucian Petcu, să îi arate imaginile.Voia o primă confirmare: era icoana pictată de părintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cercetează icoana, după care o compară cu alta, tot a sfintei Parascheva, din biserica lui. Era aceeaşi imagine.
Peste câteva luni, Alexandru-Valentin Crăciun publica un mic articol despre pictura părintelui Arsenie Boca. La Biserica „Sfântul Anton“ încep să vină valuri de oameni, lumea se închină îndelung la icoana Sfintei Parascheva şi o fotografiază. A fost declanşatorul unei noi descoperiri a lui Boca: o nouă generaţie intra în contact cu învăţămintele sale, de data aceasta prin picturi.
Convins că o nouă menire i s-a deschis înainte, Crăciun ajunge la catedrala „Sfântul Elefterie Nou“. Exista bănuiala că acolo pictase Boca, în 1959, fresca din absida altarului, cea reprezentând „Maica Domnului cu Pruncul“.
„Când am intrat eu la Elefterie, era slujbă. Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriaşă şi impunătoare. Am privit-o şi m-am cutremurat! Ce m-a frapat pentru prima oară a fost Pruncul! Pruncul care priveşte cu braţele deschise ca o cruce, chemând: «Veniţi la Mine!». Veşmântul Lui mă contraria în chip deosebit. Simţeam că e ceva acolo, nu înţelegeam prea clar, ceva ce-mi scăpa. Pe urmă, într-o noapte, s-a mai întâmplat un miracol. Era foarte târziu şi eu eram într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe! O haină de puşcărie!“
Nimeni nu observase asta până atunci: nici preotii care s-au succedat, nici enoriaşii, nici măcar comuniştii şi securiştii. Sau, spune Alexandru-Valentin Crăciun, „au văzut şi n-au înţeles“. Ar putea părea o excentricitate, dar reprezentarea lui Iisus în zeghe şi tuns ca un deţinut are justificare teologică. Este foarte probabil ca Arsenie Boca să se fi ghidat după cuvintele din Evanghelia după Matei: „În temniţă am fost şi aţi venit la Mine“.
Pe de altă parte, fresca respectivă fusese pictată în 1959, atunci când teroarea comunistă se înteţise, ba chiar însuşi Arsenie Boca fusese închis. Singura explicaţie „oficială“ a picturii, oferită chiar de către autor, i-a fost dată mitropolitului Ardealului, Laurenţiu Streza: „Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa L-am văzut pe Mântuitorul şi eu Îi pictez aşa cum I-am văzut eu“.
Picturile şocante

Scena „Învierii“ poate fi văzută la Biserica Drăgănescu
Un alt exemplu al unicităţii raportării lui Boca la pictura bisericească sunt frescele de la Drăgănescu. Fără a aparţine vreunui stil de pictură, imaginile expuse sunt profetice. La Drăgănescu, pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii am regăsit câteva imagini neobişnuite prin actualitatea lor, mai ales având în vedere că fuseseră pictate în 1968: Turnurile Gemene incendiate pe 11 septembrie 2001 sau naveta „Discovery“.
Cu litere de un roşu sângeriu, stă scris: „Fărădelegile atrag pedeapsa pe pământ“. Alături, într-o completare şocantă, par să se prefigureze toate evenimentele care vor cutremura iremediabil lumea modernă: terorism, modificare genetică, globalizare.
În centru este scena Învierii, cu un alt mesaj, cel puţin neobişnuit pentru un astfel de context: „Să nu credeţi că veţi intra după moarte în Împărăţia în care nu aţi trăit pe pământ“.

Omul modern şi izolarea sa faţă de lumea spirituală, în viziunea lui Boca
Deasupra, apare pictată Apocalipsa, reprezentată prin câţiva zgârie-nori arzând. O altă scenă inspirată din viaţa modernă ilustrează celebra chemare la cină: îngerul Domnului îl cheamă pe om la Cina de Sus, dar el, aşezat confortabil în fotoliu, înconjurat de lux şi descoperirile tehnicii, îi spune acestuia, prin telefon, că are de „rotunjit ţarina“, de stăpânit Pământul, de încercat milioanele de cai-putere ai rachetelor, de populat alte planete. „Avem alte preocupări“, apare altundeva pe perete.
70
este locul pe care a fost plasat Arsenie Boca, în 2006, în topul „100 mari români“, realizat de Televiziunea Română.
“Era foarte târziu şi eu eram într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe!” Alexandru-Valentin Crăciun, student la Facultatea de Teologie Bucureşti.
„Caracterul picturilor este unic în lume“ Pictura de la Drăgănescu îţi ia cu siguranţă ochii, însă valoarea ei artistică este neclară. Mulţi spun că ar fi opera unui geniu, alţii, precum, criticul de artă ortodoxă Richard Barrett, o consideră „întortocheată şi  neclară“.
Criticul de artă Sorin Albu, din Cluj-Napoca, ne-a explicat care sunt elementele definitorii ale picturii duhovnicului. „Arsenie Boca are, cel puţin aparent, un stil de pictură neo-bizantină. Spun aparent, pentru că stilul său este unic în pictura românească. O astfel de pictură nu se mai găseşte nicăieri în lume, nu neapărat datorită stilului de pictură, ci, mai degrabă, prin caracterul profetic. Din punct de vedere tehnic, Boca foloseşte pasteluri, uneori în culori vii, alteori estompate, în funcţie de tematică, dar şi stilul pointilist, adică pictura prin puncte, în vârful penelului. Spre exemplu, „Învierea Domnului“ este realizată în această tehnică. Sunt mai multe planuri, prin care îl putem vedea pe Iisus ieşind din mormânt, dar fiind, în acelaşi timp, înăutru. Mormântul în sine este transparent, iar asta este o altă tehnică des utilizată de Boca. Priviţi, de exemplu, aureola dimprejurul lui Iisus: nu este niciodată opacă“, spune Albu.
Criticul îşi exprimă şi incertitudinile legate de anumite aspecte ale operei lui Boca. „Ce aş avea de reproşat este nerespectarea canoanelor iconografiei. Însă nu în sens dogmatic, ci, mai degrabă, înlocuirea acestora cu o latură de imaterial-spiritism, ceva de tip new-age. Asta se întâmplă şi în scrierile sale, de exemplu în „Cărarea Împărăţiei“, unde se pot găsi citate din spiritişti şi ocultişti luate ca bune, dar şi teme precum preexistenţa sufletului sau determinismul spiritual“, încheie Albu.
Ce rămâne dintr-un om după zeci de ani de anchete ale Securităţii

În 1969, obştea de maici de la Prislop se reorganizează la Sinaia, unde Arsenie îşi organizează o chilie şi un atelier de pictură, în care se retrăgea la răstimpuri. Face plimbări prin zonă şi, o dată pe lună, se duce la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia derizorie. Securitatea nu renunţă să-l urmărească în mod constant, până la 7 octombrie 1989, cînd este scos oficial de sub „supravegherea informativă“. În 1988, Boca suferă un preinfarct şi face o paralizie parţială (faţă şi piciorul stâng), fiind internat în mai multe rînduri la spital, la Bucureşti. Pe 28 noiembrie 1989, la vârsta de 79 de ani, Arsenie Boca moare la Sinaia, fiind înmormântat pe 4 decembrie, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în prezenţa unei impresionante mulţimi de credincioşi.
Dan Lucinescu, în cartea sa „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre“, descrie efectul nenumăratelor ore de anchete şi ani de temniţă, vizibile la momentul înmormântării: „Degetele mâinilor i-au fost distruse. Arătătorul de la mâna dreaptă a fost singurul scos din patrafir, în sicriul Părintelui, pentru a fi sărutat. Pe figura Părintelui, al cărui corp era aşezat în sicriu, se vedeau pe pomeţii obrazului arsuri circulare, în diametru de circa doi centimetri, iar pielea feţei avea urmele unor traumatisme“.
Cel care ar putea deveni un sfânt

Arsenie Boca, în ultimii ani de călugărie, la Prislop
Ce rămâne însă în urma lui Arsenie Boca şi, mai ales, cum se va raporta Patriarhia Română la persoana celui considerat deja, de mulţi credincioşi, un sfânt? În fapt, în prezent, există mai multe campanii, declanşate deopotrivă de admiratori şi organizaţii non-guvernamentale, de canonizare. Care sunt însă şansele reale pentru ca un astfel de demers să se transforme în realitate?
Mici, s-ar părea, cel puţin pentru moment. În prezent, la Patriarhia Română nu există o astfel de intenţie de canonizare, cel puţin una declanşată temeinic.
Radu Preda, teolog, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, explică ce ar presupune o astfel de iniţiativă: „Din câte ştiu şi eu, nu există «pe rol» niciun demers vizând canonizarea părintelui Arsenie Boca. Există însă un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut. De fapt, printre criteriile care trebuie «bifate» în cazul canonizărilor, cultul local este important. Se adaugă minunile, verificate din mai multe surse, viaţa exemplară, alte mărturii. Ortodoxia este mai lentă – şi face bine! – atunci când este cazul să proclame sfinţi. Cu toate că, aşa cum este cazul celor care au murit sau au suferit în puşcării mărturisindu-L pe Hristos, indiferent de cauza politică pentru care au fost condamnaţi de regimul comunist abuziv, poate că o mai mare prezenţă de spirit nu ar strica. Oamenii au nevoie de modele“.
“Există un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut, pentru canonizarea lui Arsenie Boca.” Radu Preda, teolog.
Sursa: adevarul.ro