Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Autor: Savatie Baştovoi (n. 4 august 1976, Chişinău) este călugăr, eseist, poet, romancier, teolog şi scriitor român, vieţuitor la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia

Sursa: Calauza Ortodoxa

Iubeste-ti viitorul si traieste magia prezentului!

Omule, renunţă la statutul de victimă al întâmplării sau al neşansei şi participă activ la realizarea idealurilor tale.
Schimbarea ta este posibilă şi are început în renunţarea la a mai aştepta să ţi se întâmple lucruri şi evenimente. Aştepţi de când erai mic să te faci mare şi te-ai facut, apoi ai aşteptat să termini o şcoală şi ai terminat, apoi ai aşteptat să ai un loc de muncă şi îl ai, iar aşteptarea ta încă continuă cu altele.
Conştientizează că trăieşti de pe o aşteptare pe alta şi că, în tot acest timp al aşteptării tale ai uitat să te bucuri de viaţă. În această aşteptare viitorul nu are cum să-ţi mai placă aşa că, nu te mai mira de zilele depresive prin care treci.
Petreci enorm de mult timp privindu-i pe alţii cum îşi trăiesc viaţa magnific şi crezi că asta se datorează şansei lor, sau iubirii Lui Dumnezeu de care ei au parte – nimic mai departe de adevăr. Trăiesc magnific pentru că temelia vieţii lor se bazează pe implicare în lucrarea Lui Dumnezeu.
Să nu crezi că Dumnezeu vrea doar lăcaşe de cult şi fapte caritabile, ci Dumnezeu vrea viaţă trăită în bucurie, vrea gloria deplină a vieţii exprimată prin orice.
Ar fi timpul să te trezeşti, să te implici în atingerea idealurilor tale cu toată fiinţa ta şi cum poţi face asta?
Principiul este simplu:
    – pune gând bun de început la tot ce faci,
    – contruieşte-ţi în minte idealul şi găseşte mijloacele de a-l realiza,
    – dar mai ales ai bucuria realizării lor mereu în tine, căci aşa vei atrage din oceanul energetic cele mai diafane energii, ce vor coagula în jurul idealului tău,
    – şi arată mereu recunoştinţă Lui Dumnezeu pentru viaţa ce se exprimă prin tine.
Acum implică-te şi fă să se manifeste idealul tău în lumea aceasta, căci pe mulţi ai să bucuri cu realizările tale. Mai simplu spus: iubeşte-ţi viitorul şi trăieşte magia prezentului!

Asp. IO Dragoş Scîntei

SURSA: GlasulIubirii

Dependenta de jocurile pe calculator

Acum cateva saptamani am iesit la un ceai pe o terasa care mi-e tare draga (da, de Green Tea e vorba, si de trandafirii, ciresul si Mana-Maicii-Domnului de pe gard). Ar fi fost o iesire foarte linistita daca la masa de langa mine unul dintre cei doi ocupanti nu ar fi povestit cu cel mai mare entuziasm despre un joc pe calculator. A nu se intelege ca povestea era ceva de genul "ce tare e jocul ala, m-am jucat aseara in retea cu unii si i-am batut". Nu, omul descria in mod detaliat fiecare click, cam cum as povesti eu o piesa de teatru in care eventual am si jucat. Si asta timp de 2 ore.
Trec peste faptul ca avea (estimativ) 25 de ani, vreo suta de kile si ca interlocutor o domnisoara draguta care probabil ca incerca sa evalueze cam cat de proasta a fost ideea sa iasa cu el la ceai (in gand, oricum n-ar fi avut timp sa vorbeasca printre spelluri, doomuri si serafimi). Ma gandeam sa-i sugerez omului sa-si faca rost de o viata, dar probabil ar fi necesitat si un manual de instructiuni.

Lasand gluma la o parte, un om care traieste intr-o masura atat de mare in lumea virtuala nu poate fi decat o poveste trista. Si, din pacate, foarte raspandita. Ne preocupa foarte mult dependenta de tigari, alcool, droguri, si mai nou sex (se poarta la vedete), si mai putin tipul acesta de dependenta pentru care avem la indemana toate mijloacele s-o dezvoltam si care, pana la urma, nici macar nu e ilegala.

Dependenta de jocurile pe calculator este clasificata de medici la probleme psihice, desi clasificarea nu s-a facut inca oficial. Procentul celor care utilizeaza jocuri de acest gen si devin dependenti este undeva in jur de 15%, ceea ce depaseste cu mult procentul celor care consuma alcool si devin alcoolici, ceea ce inseamna ca acest obicei aparent inofensiv se poate transforma in ceva extrem de nociv.
Problema este ca in general sunt afectati copiii si adolescentii, adica cei pentru care dependenta poate avea efectele cele mai nocive, de aceea parintii trebuie sa fie foarte atenti la timpul si modul in care copilul lor utilizeaza calculatorul si la activitatile lui in general.

Dependenta de jocuri are cateva simptome foarte clare: preocuparea excesiva fata de joc (exact ce va povesteam mai sus), foarte mult timp petrecut in fata calculatorului, pierderea notiunii timpului, atitudine defensiva atunci cand e vorba de joc. Cel dependent incepe sa ignore orice alt aspect al vietii sale, scoala, prieteni, alte activitati, si manifesta un comportament usor bipolar, cu treceri bruste de la o stare la exact opusul ei.

Si adultii pot deveni dependenti de jocuri, ceea ce le poate afecta viata de familie, viata sociala sau chiar jobul. La adulti insa dependenta este mai usor de controlat. Se pare insa ca jumatate din adultii dependenti care sunt casatoriti au probleme cu partenerul din aceasta cauza.

Consecintele fizice ale acestei dependente sunt: sindromul tunelului carpian, migrene, probleme cu somnul, dureri de spate, regim alimentar dezordonat si, in unele cazuri, o igiena personala deficitara (ceea ce imi aduce aminte de colegii mei de facultate dependenti de Heroes).

Jocurile pe calculator produc endorfina, de aceea dau dependenta la fel ca cele de noroc sau ca drogurile (smoking included, sa nu uitam). Asadar, este necesar un tratament similar celorlalte dependente, tratament care in tarile (mai) civilizate implica terapeuti specializati si activitati create special pentru dependentii de jocuri video.
Dar cum e mai usor sa previi decat sa tratezi, e de preferat ca adolescentul/copilul sa aiba o viata sociala normala si sa aiba activitati care implica miscare si socializare. O data ce copilul a ajuns dependent de jocuri, este foarte posibil ca viata lui sociala sa se reduca la prietenii online, sa nu mai stie sa comunice sau sa se integreze. Copiii timizi si necomunicativi sunt mai predispusi la dependenta de jocuri, de aceea cu ei trebuie avuta mai multa grija. Simtul aventurii si adrenalina data de jocuri poate fi inlocuita cu excursii si activitati in natura, sau sporturi gen hipism, tir cu arcul, mountain biking. Si grupul de prieteni are un rol esential, daca acestia sunt pasionati de jocuri, cel mai probabil si copilul va ajunge sa fie. Inca un lucru important, copilul nu ar trebui sa aiba calculator la el in camera, ci intr-o camera comuna (livingul de exemplu), unde nu se va simti in largul lui jucandu-se si unde poate fi supravegheat.

Povestea de mai sus nu e o gluma. Stiu ca multi dintre cititorii blogului meu au copii inca suficient de mici cat sa nu isi puna problema jocurilor pe calculator, insa aceasta potentiala dependenta trebuie prevenita de la o varsta frageda. Copiii sunt in general fascinati de calculatoare si e greu sa-i tii departe de ele, mai ales ca e necesar sa le si utilizeze destul de devreme. Cred ca daca un copil e obisnuit sa aiba multe activitati, mai ales fizice, si sa socializeze, dependenta de calculator poate fi evitata. O influenta mare o are si comportamentul parintilor, intr-o casa unde prin relaxare se intelege televizor si calculator sansele ca un copil sa fie foarte activ sunt mai mici.

In afara de baiatul de la ceainarie care mi-a provocat un sentiment asemanator celui fata de un drogat, mai am un motiv pentru care am scris postul asta. Nu stiu daca ati incercat vreodata Heroes. E un joc de strategie, ceva cu castele, armate, cavaleri si batalii, pe care mai demult il jucam intre 10 si 18 ore pe zi. Nu mancam, nu beam apa, nu dormeam (e adevarat si ca eram in facultate si ad litteram nu prea aveam dupa ce sa beau apa), ma durea spatele ingrozitor, dar nu ma opream pana nu terminam cate o harta. Dupa care, dupa ce m-am angajat, imi petreceam toate weekendurile jucand Caesar (alt joc de strategie, faci orase romane si le administrezi), cred ca mi-am petrecut vreun an asa, ocazie cu care am luat si vreo 4 kile (e adevarat ca si prietenul meu de atunci gatea foarte bine). Acum nu mai instalez nici un joc pe laptop pentru ca stiu ce urmeaza, si la cat timp am acum probabil as ajunge sa nu mai dorm deloc. Iar eu cred ca sunt din categoria oamenilor care isi controleaza bine dependentele (chiar asa, de 3 zile am renuntat si la cafea), ma gandesc cam cum reactioneaza un copil. Asa ca, dragii mei, mare grija.

Dependenţa de calculator ucide!

* lecţii sau proiecte, joacă sau socializare – toate se pot petrece la calculator * menit să ne uşureze viaţa, unealta minune are un dublu tăiş * dacă nu e folosită cu cap, aceasta se transformă în propriul nostru duşman

Viaţa şi munca noastră de zi cu zi depind, tot mai mult, de noile tehnologii. 24 de ore fără calculator sau fără acces la internet au început să ni se pară aproape de neimaginat. Pentru noi, cei mai mari, calculatorul a însemnat o a doua alfabetizare. Pentru copiii noştri, calculatorul este parte firească din existenţă. Şi, în acest context, urmează întrebarea – avantaj sau dezavantaj? Copilăria petrecută în faţa blocului mai are vreo valoare în ochii tinerei generaţii, care îşi poate crea copilăria şi adolescenţa în virtual? Până la ce limită putem permite petrecerea timpului în faţa calculatorului – fără să ne pierdem copiii în acel spaţiu – nemărginit şi, totuşi, atât de limitat?
Genii la Calculator, codaşi la Viaţă
În principiu, ar trebui să acceptăm cu seninătate schimbările ce se petrec în jurul nostru, ca parte firească din evoluţie. În acelaşi timp, e greu de crezut că evoluţia poate implica atâţia copii irascibili şi dependenţi de noile tehnologii, care îşi dau viaţa peste cap cu acordul tacit al părinţilor şi al societăţii. Vizitele la psiholog, dar şi în spitalele de psihiatrie se înmulţesc. Se înmulţesc şi discuţiile în contradictoriu cu familia sau zilele fără nicio discuţie în familie... Din păcate, devin tot mai la modă conflictele ce pot ajunge până la crimă – pentru simpla îndrăzneală a unor adulţi de a încerca limitarea unui viciu. „La trei ani, cam toţi copiii de la grupă se pricep să umble la calculator. Unii, sub supravegherea părinţilor, alţii sub maxima lor încurajare. Vin mame şi taţi foarte încântaţi, că au în dotare nişte genii. Că micuţii ştiu să joace nu ştiu câte jocuri şi că sunt nedezlipiţi din faţa ecranului. Surprinzător, părinţii aceştia uită să-şi mai facă griji de faptul că aceeaşi copii nu vorbesc prea mult şi nici corect, că încă se mai scapă pe ei şi nu cer la baie sau că nu ştiu să ţină bine linguriţa în mână”, atrage atenţia o educatoare de la o grupă mică, dintr-o grădiniţă cu ştaif.
Problemele ce se crează în faţa calculatorului – o completare de efect a televizorului! – nu trebuie exagerate. Însă, ele nu trebuie nici ascunse sub preş, în încercarea de a crede că nu există.

Semne ale dependenţei de calculator la copii şi adolescenţi:
*rezultate proaste la şcoală şi multe absenţe
*minciuni, retragere din viaţa de familie
*micşorarea duratei somnului şi a frecvenţei meselor
*izolare, pierderea dorinţei de socializare în lumea reală
*extaz în faţa calculatorului şi socializare peste măsură în lumea virtuală
*probleme de atenţie şi hiperactivitate
*vorbirea dificilă, exprimarea incoerentă

Minune, dacă-i folosit cu cap
Calculatorul este foarte bun şi poate naşte minuni, atâta timp cât este folosit cu cap. Nu degeaba liceele de informatică şi facultăţile de profil sunt atât de râvnite. Nu degeaba un informatician bun nu moare de foame. „Viitorul pe asta se va baza, pe calculatoare şi tehnologie. Eu lucrez mult în programare şi încerc tot ce se poate. Dacă nu reuşesc, încerc în continuare”, ne-a spus Răzvan Călinescu, elev în clasa a XI-a la Liceul de Informatică „Grigore Moisil”. „Noi creăm algoritmi care înlocuiesc rutina de zi de zi. Totul se asimilează într-un program, iar programul îl poţi repeta de câte ori vrei, făcându-ţi munca mai uşoară. Statul în faţa calculatorului nu e doar o pierdere de vreme, ci poate folosit fi în folosul omenirii”, a completat Alexandru Iordan, un coleg mai mic, din clasa a IX-a. Ambii băieţi văd, aşadar, latura constructivă a noilor tehnologii şi profită de ea. Cunosc, însă, cazuri în care prieteni de-ai lor petrec chiar şi mai mult timp decât ei în faţa ecranului, fără a avea nicio tangenţă cu binele omenirii. Nici măcar cu binele lor. „Noi avem o problemă cu orientarea copiilor, în general. Părinţii, în primul rând, trebuie să vadă efectiv ce fac copiii lor la calculator. Iar copilul trebuie să conştientizeze rolul calculatorului şi cât îl ajută acesta în formarea lui. Pericolele cu jocurile sau cu socializarea numai în virtual trebuie înlăturate. Dar, oprirea de la ele nu e o soluţie. Şi părinţii şi consilierii şcolari şi profesorii trebuie să discute mereu cu cei mici. Să-i informeze şi să le explice. Lupta este una comună”, a punctat Ionel Maftei, profesor de informatică la „Grigore Moisil”.
Dependenţa de calculator se explică, în principal, prin dependenţa de jocuri. Direct de calculator ţine şi dependenţa de internet, caracterizată prin implicarea cu tot sufletul în lumea virtuală – în principal, prin reţelele de socializare.
Părinţii – factori decisivi
Fără respectarea acestor norme, copiii pentru care calculatorul le devine prieten şi confident riscă să se închidă în propria lor carapace. „Ca părinte, am făcut o greşeală uriaşă. Mi-am lăsat fetiţa, încă de mică, singură la calculator. Era cuminte şi puteam să-mi fac şi eu liniştită treburile. Apoi, n-o puteam lua din faţa ecranului nici când terminam eu. Ştiau toţi vecinii că am închis calculatorul... Mi-am dat seama de greşeală şi am hotărât că e cazul să schimb placa. Am implicat-o din ce în ce mai mult în treburile casnice şi în activităţi educative, am ieşit la plimbări lungi şi am făcut ore de sport şi de pictură”, povesteşte cu emoţie Adela, o mamă singură. Fetiţa acesteia foloseşte în continuare calculatorul, are prieteni în reţelele de socializare, dar a învăţat să facă diferenţa dintre real şi virtual. „Utilizarea eficientă a calculatorului sau dependenţa sunt rezultatul unor combinaţii fericite sau nefericite între cele două categorii de factori care acţionează asupra unui tânăr. Factorii de protecţie sunt cei care ţin de maturizarea intelectuală şi socio-emoţională, responsabilitate, familie implicată, abilităţi crescute de utilizare a resurselor calculatorului, iar factorii de risc sunt imaturitatea intelectuală şi socio-emoţională, lipsa de implicare a familiei, lipsa unei abilitări în utilizarea resurselor puse la dispoziţie de spaţiul virtual. Calculatorul poate fi un mijloc foarte bun de comunicare, dar în ceea ce priveşte socializarea nu trebuie să uităm că relaţiile directe, faţă în faţă, sunt cele care caracterizează devenirea umană”, a explicat Manuela Vlasie, psiholog şi director al Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională.
La o simplă căutare pe Google aflăm că... dependenţa de calculator poate ucide!
* În acest an, un elev de 17 ani din Dubăsari, Republica Moldova şi-a ucis mama pentru că aceasta i-a interzis accesul la calculator.
* În 2012, un tânăr din Taiwan a murit după ce, timp de 40 de ore nu s-a dezlipit de calculator şi de jocul lui preferat.
* În 2010, un copil de 13 ani din Timiş s-a sinucis, iar un altul, de 15 ani, din Dâmboviţa şi-a omorât mama – după ce părinţii nu le-au mai oferit acces la internet.
Utilizarea excesivă a calculatorului sărăceşte copilăria
Iar copiii, fără ajutor, nu au cum să aibă formate nişte abilităţi. „Dacă n-ar trebui să merg la şcoală, cred că n-aş ieşi niciodată din casă. Nu-mi place să întâlnesc prea mulţi oameni. În acelaşi timp, sunt cel mai cel pe Facebook şi pe Twitter. Am mulţi prieteni şi lumea mă admiră”, ne mărturiseşte Andrei, elev în clasa a VII-a. Cele spune de doamna psiholog parcă erau special pentru el. Din păcate, cazul lui Andrei se poate înmulţi la infinit. De la copilul antepreşcolar, până la cel de grădiniţă şi de şcoală, până la noi... „Dincolo de pericolele obişnuite, spaţiul virtual favorizează o serie de vulnerabilităţi care, la o primă vedere, sunt mai puţin vizibile – timiditatea, dificultăţi în exprimarea emoţională, abilităţi sociale reduse, dificultăţi în asumarea responsabilităţii şi multe altele. Putem spune că utilizarea excesivă a calculatorului sărăceşte copilăria şi adolescenţa de multe experienţe care sunt esenţiale în evoluţia şi dezvoltarea unui tânăr, determinând o mai slabă dezvoltarea a abilităţilor de viaţă”, a atenţionat Manuela Vlasie.
Toate vin în contextul – cine are urechi de auzit, să audă. Cine are ochi de văzut, să citească – măcar în mediul online. Să înveţe să fie în toate ponderat şi cugetat. Să folosească un calculator drept cea mai de preţ unealtă, dar să nu devină el însuşi o unealtă a falsei tehnologii şi a timpului irosit. (Anda Pintilie)
Rezultatele unui studiu recent al celor de la „Salvaţi Copiii” spun că 86 la sută dintre copiii români alocă trei ore în fiecare zi navigării pe internet. Faţă de 2010, s-a triplat accesarea internetului de către copii prin intermediul telefoanelor mobile, iar vârsta medie la care începe utilizarea acestuia a scăzut la 9 ani. Aproape jumătate dintre copii admit că au văzut imagini cu caracter sexual, dar nu se arată deranjaţi de acest lucru. Tot jumătate dintre ei au mers la întâlniri cu necunoscuţi din online.

Sursa: ZIARUL EVENIMENTUL

MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ

"Dragi viitori profesori de limba şi literatura română,
Este de admirat că alegeţi o profesie într-un sistem de învăţământ ce seamănă foarte bine cu o cursă cu obstacole, atât pentru noi, cât şi pentru elevii noştri. Aceasta dovedeşte multă dragoste, dar şi abilităţi de luptător. Sistemul de învăţământ se află într-un moment dificil în care se desfiinţează clase, se închid şcoli, se desfiinţează posturi, iar în locul eminenţilor colegi pensionaţi, din şcolile de prestigiu, ajung, fără concursul cuvenit care ar dovedi performanţa, colegii profesori cărora li s-au desfiinţat şcolile. Examenele de titularizare oferă, de cele mai multe ori doar un post de suplinitor, iar, în cazul fericit în care ai o notă foarte mare, un post de titular într-un sat. Nu e de dispreţuit, chiar dacă drumul până acolo e obositor.
Omul sfinţeşte locul şi s-ar putea să găseşti acolo elevi motivaţi, colegi primitori, respect, precum şi stabilitatea necesară formării tale profesionale, dar şi ca om.
Noi cei din generaţia mai veche, am văzut, în ultimii ani, cum dispar şcolile profesionale, iar specialiştii din toate meseriile au ajuns bodyguarzi la bănci, în cazul în care n-au plecat din ţară. Am asistat neputincioşi la eliminarea examenului de admitere la liceu sau la facultate, la modificarea programului universitar al unui student, la scoaterea gramaticii din programele de liceu, a literaturii de la proba orală bacalaureatul la limba şi literatura română, a culturii generale şi a cronologiei din manuale. Programele disciplinei pe care o predăm propun pe prima lor pagină atitudini şi valori ce nu se regăsesc deloc în paginile următoare. Am văzut, de asemenea, cum criteriile de performanţă se relativizează, iar noi suntem expuşi furiei părinţilor avizi de note mari ce oferă posibilitatea de admitere în licee bune sau locuri bugetate la facultate. Dezastrul pe care îl trăim noi în şcoli este mai grav decât ceea ce se întâmplă la Roşia Montana sau la Pungeşti. Totuşi, nu va ieşi nimeni în stradă, pur şi simplu pentru că doar noi, cei din sistem, înţelegem cu adevărat ce se întâmplă; ceilalţi doar observă efectele dezastruoase asupra copiilor lor.
Corupţia e rară în şcolile româneşti, dar de-o vei întâlni, părăseşte dacă poţi, acel loc. Nu-i vei putea schimba pe oameni, dar ai dreptul la propria ta opţiune. Refuză să colaborezi şi ia atitudine contra atunci când gesturile simbolice de recunoştinţă ale părinţilor către noi sunt transformate în profit, dar nu-i judeca pe colegii ce au ajuns să-şi necinstească profesia, deoarece sărăcia e greu de suportat. Ai încredere: o conştiinţă curată e cel mai de preţ lucru, iar acolo unde nu vei găsi ceea ce aştepţi aminteşte-ţi că şi tu faci lucrurile să meargă, pentru că vrei şi pentru că te pricepi în profesia pentru care te-ai pregătit. Nu-ţi va ieşi din prima, dar îndrăzneşte, dă voinţă şi vei primi de la Dumnezeu, puterea de-a reuşi.
Dacă nu putem schimba nimic deoarece Ministerul îşi ia hotărârile făcând abstracţie de noi, cei implicaţi în sistem, să continuăm să facem ceea ce ne stă nouă în putinţă. Avem privilegiul de a lucra cu copii; ei au încă o conştiinţă curată, al căror glas îl vor auzi, mai devreme sau mai târziu, când vor vedea că avem ceva de dăruit pentru ei, cu dragoste, dar şi cu fermitate.  Deşi acelaşi glas al conştiinţei le spune şi ce e bine şi ce e rău, ei au, totuşi, nevoie ca noi, adulţii, să le confirmăm limitele. Elevii noştri au, de multe ori, părinţii obosiţi, stresaţi, în divorţ sau divorţaţi.  Aceşti copii sunt hărţuiţi de marketingul agresiv al industriei divertismentului, de cel al jocurilor pe calculator, lor li se vinde ţigări, alcool şi droguri fără ca, de multe ori, poliţia să sancţioneze pe cineva.
Elevii noştri au nevoie de noi, profesorii lor, cei care petrecem cu ei, de multe ori, mai mult timp decât o fac părinţii lor. Haideţi să-i învăţăm să citească, chiar dacă sistemul le-a permis să ajungă la liceu în situaţia aceasta, iar societatea nu le-a oferit alternativa unei şcoli performante. Noi, profesorii lor, suntem conştienţi că fenomenele culturale se află în strânsă legătură cu cele istorice şi dacă uneori manualele  ignoră acest lucru, să le împărtăşim şi elevilor noştri ceea ce noi am avut privilegiu de a afla de la profesorii noştri. Să-i învăţăm folclor şi mitologie românească, chiar dacă aceste lucruri nu se mai găsesc în cărţile lor şi să nu uităm că în literatură găsim măcar o nostalgie a eticului, aşa cum credea Liviu Rebreanu.
Mulţi dintre eleviii noştri nu mai citesc cărţi, ci ecrane. Trebuie acceptat faptul că aceasta este lumea în care trăiesc ei, diferită de ceea a părinţilor lor. Copiii nu vor refuza însă, niciodată, să li se citească, vor asculta bucuroşi o poveste clasică, un fragment din Noul Testament sau o ghicitoare în versuri citite de mama, tata, bunica sau bunicul. Ecranul nu va înlocui niciodată relaţia specială dintre părinţi şi copii sau dintre bunici şi copii. Îndemnaţi părinţii să citească împreună cu copiii lor şi să discute despre situaţiile şi personajele întâlnite în texte deoarece îşi vor spune bucuroşi părerea despre un personaj sau despre o situaţie, iar ei vor avea ocazia să discute cu copiii lor despre valori, despre bine şi rău, despre iubire sau despre alte lucruri importante.
Să le propunem elevilor lecturile timpului lor: autori români contemporani de literatură pentru copiii. Le va face o reală plăcere să o citească, deoarece vor găsi lumea lor în ea şi le va fi de folos. Deşi aproape ignoraţi de marile edituri care, în mod firesc fac afaceri cu titlurile ce sunt succese sigure de casă, autorii români continuă să scrie o literatură pentru copii de calitate, publicată la edituri mai mici. Pe mulţi dintre ei nu o să-i găsiţi în librării, veţi întreba zadarnic de numele lor, dar îi puteţi căuta în librăriile on line: Spiridon Vangheli, Ioana Nicolaie, Victoria Pătraşcu, Alina Miron, Adina Popescu, Sânziana Popescu, Laura Grunberg, Florin Bican şi mulţi alţii.
Să ne bucurăm de copilăria elevilor noştri ca de un teritoriu al sufletelor curate în care noi avem responsabilitatea să scriem o colindă, un psalm sau o poveste ce nu se vor şterge niciodată şi care vor reprezenta, peste timp, cele mai preţioase comori".
Mirela Miron: "Este vorba despre un sistem de valori pe care îl are fiecare dintre noi"
Am întâlnit-o pe profesoara Mirela Miron în şcoala ei din Mărişel, într-o pauză. Ea este corporatista care a renunţat la maşină şi la un salariu bun într-o multinaţională pentru a preda română într-un sat din Apuseni. Gestul său pare de neînţeles pentru mulţi dintre românii care trăiesc la oraş şi jinduiesc la un job bine plătit într-o corporaţie, dar Mirela Miron vorbeşte despre el cu liniştea omului convins că a ales bine.

Foto: Raul Ştef
"Este vorba despre un sistem de valori, pe care îl are fiecare dintre noi. Sigur, am vrea în fiecare zi să avem ceva nou: îţi cumperi nu ştiu ce, te duci în nu ştiu ce excursie. Toate astea îţi oferă bucurii, dar acestea se pot sfârşi la un moment dat, ca tot ce ţine de verbul A AVEA. Dar bucuriile care ţin de verbul A FI, pe acestea nu ţi le ia nimeni", spune Mirela Miron, care recunoaşte că este greu să îţi cobori nivelul de trai şi care ştie că articolul apărut în gândul i-a intrigat pe unii dintre corporatişti.
Coleg: "Să ştii că în învăţământ te vei pensiona cu hainele pe care le ai deja"
Ea însăşi a trecut printr-un proces anevoios de adaptare când a decis să-şi schimbe viaţa şi să intre învăţământ. "Este dificil să alegi. Mult timp am făcut gafe financiare: puneam în coş mai mult decât îmi permiteam. Eram obişnuită... Dar nu a fost o suferinţă asta. Pentru că schimbarea vine din interior", spune profesoara.
Îşi aminteşte acum ce i-a spus un coleg când a auzit ce vrea să facă. "M-a întrebat De ce? Eu nu ştiu cât de puţin se câştigă în învăţământ. Şi eu i-am spus, aşa, un pic inconştientă: Şi ce să fac dacă câştig mai mult? Să-mi cumpăr haine mai multe? Pentru că aşa făceam. Şi a spus: No, bine. Să ştii că în învăţământ te vei pensiona cu cele pe care le ai deja. Mi-a spus foarte clar, dar asta e ultima pagubă. Este ca o îndrăgostire şi în momentul în care eşti îndrăgostit nu te mai interesează alte lucruri", e hotărâtă să meargă mai departe Mirela Miron, chiar dacă ştie că va mai avea greutăţi de întâlnit în cale.
"Există o limită şi, din păcate, în învăţământ, limita asta e coborâtă mult, mult prea jos. Eu am avut ajutorul mamei mele, al soacrei mele în privinţa copiilor. Sigur, cel mai afectat a fost băiatul meu cel mare, care s-a obişnuit ca eu să-i cumpăr anumite lucruri, ca noi să avem maşină, dar a înţeles totuşi, pentru că e şi o chestiune care ţine de valori. Te poţi limita la puţin, la strictul necesar, problema e că în învăţământ nici strictul necesar nu ţi-l mai poţi asigura, dar eu nu am ajuns încă acolo", mărturiseşte profesoara.
Cum a decis să devină profesoară de română
Cu doar câţiva ani în urmă, pe când lucra într-o multinaţională, Mirela Miron şi-a dat seama că îşi doreşte altceva de la viaţă.
"Cred că noi cei care eram adolescenţi în 1989 am fost un pic naivi. Am admirat maşinile străine, hainele din Occident, tot ce aveau ei, ciocolata, ouăle Kinder. Eu, de exemplu, când am avut prima oară bani mi-am cumpărat 20 de ouă Kinder. Eram ahtiaţi după ce aveau ceilalţi. Acum ne-am maturizat, avem 40 de ani, şi începem să preţuim ceea ce avem noi. Toţi am fost un pic naivi, după ce am ieşit din comunism, iar acum începem să ne aşezăm şi să ne căutăm valorile, să ne întoarcem la ceea ce avem noi mai bun. Eu asta am găsit în mine, ca punct de sprijin, literatura română. De asta am început a doua facultate, tot de Litere, am început să citesc, a fost ca o îndrăgostire", povesteşte Mirela Miron.

Foto: Raul Ştef
Şi a început să îşi dorească să îi înveţe şi pe alţii ceea ce a ajuns ea să îndrăgească. Astfel a ajuns să predea în cele mai bune licee din Cluj, unde nu erau scoase la concurs însă decât posturi de suplinitori şi după ce reuşea să-şi facă elevii să progreseze, era nevoită să-i părăsească în anul următor, când se întorcea la catedră titularul de drept.

Foto: Raul Ştef
"Satul ăsta este o răsplată pentru toată strădania mea din ultimii ani"
La examenul de titularizare din 2012, Mirela Miron a luat a două notă pe centru de concurs, dar nu a reuşit nici aşa să primească un post în oraş, ci la 51 de kilometri de Cluj, la Mărişel. "Mi-am zis: Ce să fac? Iar să mă duc într-un loc nou, să clădesc ceva cu copiii şi să plec peste un an? Mă duc acolo unde sunt titulară, vreau să am continuitate. Cu ideea asta am venit în Mărişel, să-i cunosc pe ei, să pot să lucrez pe termen lung", spune profesoara, care nu ştia mai nimic despre locul în care urma să ajungă.

Foto: Raul Ştef
Ştiam doar că este un loc frumos, dar ce am găsit aici mi-a întrecut toate aşteptările", afirmă Mirela Miron care a rămas impresionată de şcoala, de profesorii, de elevii şi comunitatea de aici. "Îmi place totul, căldura oamenilor, peisajul frumos, modul în care am fost primită, faptul că este un sat de munteni, de oameni hotărâţi, totul m-a impresionat. Mie mi se pare că satul ăsta este o răsplată pentru toată strădania mea din ultimii ani", crede profesoara, care-şi vede renunţarea drept un câştig.

Foto: Raul Ştef

Diana Marcu este editor al ziarului Gândul

Raluca Ion este editor al ziarului Gândul

 

 

Sursa: Gândul.info