Pe mal de mare

Flux sau reflux ce-i asta? Când Soarele e rege, iar Luna e regină? Când nivelul mării crește și scade din cauza lor, eu sunt contopit cu ea, sunt mare. Sunt val, sunt liniște, și haos sunt și răsărit. Sunt prima întâlnire a lor, sunt oglindire, reflecție și sunt martorul lor. Sunt cel ce vede primul lor sărut și tot eu sunt acel ceva, acea ceva, esență ucigătoare. Sunt otrăvit de lacrimile lor, când se despart și se sărută acolo pe malul meu ultima dată, pe mal de mare.

Sunt început, dar sunt și un sfârșit. Flux și reflux, ce mai contează, mare sunt. O mare de sunt probabil, sângerat de sufletul rănit. Un lucru știu, atunci când sufletul ar mai vrea puțin să savureze plăcerea lacrimilor interioare, dar fizic nu mai poți, anume atunci e timpul să-ți revii la normal. Nu-i logic, să-i iubești și să-i admiri că oricum pleacă. Și lasă în urma lor doar urme și gunoi. Tu malul meu, eu marea ta albastră, voi fi alături de tine mereu. Și știu că chiar de sunt cum sunt, ești tu cum ești ca să îmi fii mereu, sfârșit și început. Lăsat pe val și dus de vânt spre centrul deznodării.

Te oprești citești, nu înțelegi nimic, nici eu. Sunt doar lăsat, dus, dus de val. Val de cuvinte, litere, silabe. Unul mai mic, mai mare altul. Nu-i chiar neapărat să mă găsești aici. Probabil că mă vei găsi în mare. Puțin sonor, suna probabil mult mai frumos în capul meu. Tu răsărit, iar eu apus. Tu din colo vii, iar eu acolo plec, acolo găsesc scăpare. Sunt om, sunt bine, rău sunt, sunt cu păcate, un păcătos ce vrea un simplu lucru. Vreau s-o revăd și să mă arunc în mare. Sunt rac, sunt cancer sufletesc. Și doar într-o esență văd scăpare, în ceea ce scriu, ceea ce vreau să fiu și ceea ce sunt eu. Sunt asasin și sunt vampir, poveste, sunt vers, catren urât, sunt autor și sunt nimic. Sunt visător, dar nu visez, nu dorm, dar simt că astăzi este. Sfârșit sau început. Flux sau reflux. Sunt totul și nimic nu sunt. Transmit ideea aceasta moartă.

Nu sunt trist, dar nici bucuros nu sunt. Eu sunt amestec. Reacție în lanț. Chimie sunt. Sunt multe sunt-uri. Eu nu exist, exist probabil. Sunt prost, deștept tot sunt. E relativ și nu. Încep de la un val ajung la drum. Sunt zburător, n-am aripi, cad. Tu iar citești ceva urât. E text venin, dacă ai citit te-ai otrăvit. Ajuns aici poți să-ți dai seama. Ai antidot, ești antidot și eu doar nu mai am nimic. Sunt mare și nimic nu sunt. Un martor la tot ce-i veșnic, relativ, că toate au urât morav și mor. Dar care ar fi în general esența? Prin ce anume ar fi așa de atractivă și frumoasă tinerețea? Dacă n-ar exista acel fior deja văzut în ochii lor, atunci când se plimbau încet pe malul meu, atunci când eu eram cu ea, mă reflectam în ea. Cândva eram un tot întreg, cândva eram un soare, iar astăzi din fericire pentru ei și din păcate pentru mine, am apus în mare. Azi gata aici. Cu sens și fără, mai lung mai scurt, azi totul e relativ. Nu căuta un sens aici, el e plecat. Revine mai târziu, el astăzi este gaz, lichid, un corp solid cu suflet dizolvat în apă fiartă. Azi e cafea. Azi nu-i nimic. Azi gata, azi atât. Azi punct.

Autor: Leahu Alexandru

Sursa: Suflet din Boabe de Cafea

Prăpastia

Foto: Simona Andrusca

Când eram copil, mă gândeam cu groază cum ar fi să cazi într-o prăpastie. Locul acela întunecos, stâncos… Și mai era ceva ce mă îngrozea: faptul că nu-i puteam vedea capătul.
Bunicii din partea mamei locuiau între două sate, într-un loc liniștit, zonă deluroasă, cu o pajiște de vis – noi o numeam „imaș” –, ce culmina cu o vale adâncă, Valea Scaiului. Valea aceasta era plină de mărăcini și ni se spusese că e tare adâncă. Bunica ne avertiza să ne ferim, să nu ne jucăm în preajma marginilor prăpastiei, ca să nu ne dezechilibrăm și să cădem.
Ei bine, acum îmi dau seama că nu am fost niciodată tentați să ne apropiem de marginile prăpastiei și să încercăm să privim în jos; era așa de multă veselie, mă jucam toată ziua cu frații și verișorii, alergam pe tot imașul… Cine să se mai gândească la prăpastie? Locul acela era mirific, plin de frumusețe și iubire.
Anii au trecut, m-am maturizat cu voie sau fără de voie, și iată că, într-o zi de septembrie, mama mea avea să ne părăsească, plecând la Domnul. Tatăl meu începuse să fie interesat de noi relații amoroase, iar nu de copiii lui. Nu mai eram la vârsta jocului, eram adult, așa că, încet-încet, m-am depărtat de imașul cel frumos, cu jocuri și veselie, și am început să fiu interesată de prăpastia ce se adâncea tot mai mult în sufletul meu. Drama din mine a culminat cu eșecul personal în dragoste; era prima dată când iubeam pe cineva și aveam să trăiesc o iubire neîmpărtășită. Nu mă mai mulțumea nimic – intrasem la facultate cu o medie bună, aveam prieteni in jurul meu, mergeam la biserică, mă împărtășeam regulat, și totuși golul creștea… Am ajuns să fug noaptea de-acasă, să umblu singură pe străzi, să nu vreau să mai văd zâmbete și să-mi doresc tot mai mult să pier, convinsă fiind că nu am nici un loc pe lume. Nu eram împăcată cu soarta mea tragică, și în minte îmi tot venea chipul mamei, neputând înțelege hotărârea lui Dumnezeu de-a mă lăsa în lume așa, fără iubirea ei. Disperarea și deznădejdea ce se tot adânceau m-au condus până la a fi deranjată de prezența icoanelor din camera mea; când priveam un sfânt cu fața smerită, îl acopeream, nu mai putem privi acele fețe… Și, într-o zi am luat hotărârea să închei totul, să-mi pun capăt zilelor. Dar, de fiecare dată când îmi venea „s-o termin cu mine”, ceva se întâmpla: ori venea o prietenă să mă scoată la plimbare, ori mă suna cineva…
Aveam o mică iconiță, cu Hristos legat, purtând cununa de spini, de care nu mă puteam despărți. Când simțeam că mă doare tare sufletul și cineva îmi șoptea cu ardoare să fac lucruri nebunești, să-mi fac singură rău, strângeam cu toată puterea iconița mea, ajutorul meu. Hristos, cu Care eu mă cuminecam și pe care nu-L lăsam să lucreze în inima mea singură și tristă, Acest Hristos pe care părinții mi L-au arătat ca pe Adevăratul Dumnezeu încă din copilărie, m-a lăsat pe marginea prăpastiei disperării, dar nu m-a lăsat să cad. Când stai pe marginea prăpastiei, iar un gând negru te îndeamnă să sari, simți mult frig, multă singurătate și durere… Teama de necunoscut te face sa te oprești, apoi vin din nou gândurile ce-ți șoptesc și nu te lasă: „Unde ești, Doamne?” „De ce eu?” „De ce?” „De ce?”…
M-am zbătut așa vreme de doi ani, până când am simțit că gândurile rele mă părăsesc. Am simțit din nou mirosul pomilor în floare, m-am bucurat din nou de primul fulg de nea… Astăzi înțeleg că nu eu am dus lupta aceasta pentru viața mea, ci Hristos a făcut-o pentru mine. Greșeala mea a fost că am crezut că eu trebuie să lupt, și nu L-am chemat pe El.
Voi, cei ce nu mai aveți nădejde, când veți ajunge pe marginea prăpastiei iar cineva vă va șopti că nu puteți primi iertare, să știți că vă minte! Hristos ne iubește și ne iartă pe toți, și nu ne lasă, și nu vă va lăsa nici pe voi! Aveți curaj și chemați-L!
După nouă ani de la întâmplarea aceasta, acum, când vă scriu cu inima strânsă, vă pot enumera câteva din micile mele realizări: am trei copilași, sunt profesor și am un soț care mă iubește. Cât de neiertat au putut fi greșelile mele dacă Hristos mi-a dat o familie plină de bucurie? Mai pot eu acum să-mi doresc pieirea, când cei trei copilași îmi spun în fiecare zi: „Te iubesc!”… Prin iubirea lor simt iubirea lui Dumnezeu. El mi-a plinit iubirea care-mi lipsea.
Și pot spune cu toată încredințarea: lipsa iubirii din familie aduce atât de multă durere copiilor! Nu-ți iubești copilul când îi oferi numai lucruri materiale, dar nu petreci și timp cu el; când te mânii foarte repede pe năzbâtiile lui; când te interesează mai mult viața ta decât a lui. Dacă noi, părinții, am conștientiza că în mâinile noastre stă fericirea sau blestemul vieții lui!… Dragi părinți, iubiți-vă copiii, jucați-vă cu ei, trăiți alături de ei copilăria! Veți primi drept răsplată sufletul lor devotat și iubirea lor necondiționată.

N.

Locul al II-lea la concursul de eseuri

al lunii octombrie 2015

Sursa: Familia Ortodoxă

Un părinte bun și un părinte rău

Un părinte bun te iubește mai presus de a îți îndeplini toate plăcerile, te iubește dincolo de sacrificiul orb pe care îl face un părinte rău pentru tine ca tu să nu te dezvolți, nici măcar să încerci să crești, ci să urli că ți se cuvine. Ce vei face atunci când nu vei mai avea de la cine să primești? Dacă înțelegi la ce am făcut referire articolul e pentru tine!
Părinții tăi te iubesc fără îndoială și vor ce este mai bun pentru tine. Totuși dacă părinții tăi iubesc muzica populară și o consideră cea mai bună muzică, nu înseamnă că și pentru tine este plăcută ori că, are valoare, înseamnă că ei o preferă deoarece le amintește de tinerețe. Sigur că, nu muzica este subiectul pe care îl voi dezbate aici, respectarea preferințelor este.
Diferența între un părinte bun și un părinte rău, pe care mai bine l-aș numi un părinte inconștient, este următoarea. Dacă părinții tăi sunt avocați și își iubesc meseria, considerând-o totodată o carieră în loc de meserie, de parcă ar fi artiști în loc de zidari și din acest motiv ei te presează să calci pe urmele lor, aceia nu sunt părinți buni, sunt părinți egoiști și iresponsabili.
Un părinte bun, realist ori conștiincios, te va sfătui ca în viață să iubești ceea ce iubești, tot așa cum iubește el ceea ce iubește. Descoperă-ți vocația și mergi până la capăt în direcția către care pasiunea te trimite. Fie că ești atras de pictură, de cântat la vioară, de rețelistică sau de actorie, urmează-te.
Căci, un părinte bun știe că un avocat e ca un zidar, deoarece avocatura este o meserie. Un artist este o poveste. Un actor bun este acela despre care nu știi atunci când plânge. El și-a jucat rolul atât de bine de atâtea ori încât nu știi dacă suferă sau dacă joacă teatru în momentul când îi vezi rimelul întins pe obraji.
Un părinte bun te învață că atunci când ești descurajat din cauză că nimic nu merge bine, totul se desfășoară în cel mai potrivit mod. Totul e atât de perfect încât pare că nimic nu are sens. Dar totul are sens, căci Universul se mișcă cu viteze amețitoare, dar noi mergem mai încet. Așadar, cum ar putea o minte limitată să înțeleagă funcționalitatea macrocosmosului pe deplin?
Cu câteva clipe înainte să închidă ochii, o tânără în vârstă de douăzeci de ani, a declarat că dacă i s-ar mai acorda o șansă, măcar o zi, ar petrece-o împreună cu mama ei și cu câinele în parc ca să privească iarba și cerul. Uau, e de la sine înțeles că mama ei este un părinte bun și iubitor.
Un părinte bun te învață că nu este nevoie să rostești Doamne ferește ori Doamne miluiește, de ori de câte ori treci pe lângă un om amărât, ca să îi convingi pe alții că ești un om bun. Este de ajuns să te convingi pe tine oferindu-i o mână de ajutor.
Un părinte bun îți spune că fericirea nu acuză, liniștea nu se mânie, înțelepciunea nu cade pradă corupției, adevărul nu poate fi îndepărtat, viața nu poate fi oprită, dragostea nu pune condiții, condamnarea nu îndreaptă pe nimeni iar Dumnezeu nu este o religie.
O îmbrățișare face cât o mie de cuvinte, dar un sentiment este mai valoros decât o mie de gânduri. Pe primul loc în viață stă fericirea ta, nu banii, lucrurile și funcția, nu ceea ce cred alții despre tine, contează starea ta. Mulți oameni inteligenți au renunțat cu ușurință la fericire doar ca să impresioneze ori să mulțumească pe cineva. Poziția și banii contează în proporție de 10%, ceea ce faci cu viața care ți s-a dat îți completează golul cu care te-ai nascut în ea.
Generații de oameni școliți au trăit fără să lase în urma lor ceva. Doar corporații din ce în ce mai flămânde. Preoți și politicieni mai lacomi, și încă o generație nouă de inepți care va repeta ceea ce a văzut la cei dinaintea ei, cum ar fi școală, muncă, biserică, discotecă, televizor și politică. Voi la voi nu vă gândiți?
Vezi tu, un părinte bun te învață toate aceste lucruri chiar dacă îl urăști, chiar dacă nu îl înțelegi. Articolul de astăzi este un mesaj dur care când te lovește răscolește totul în tine. Dar aceasta e bine, fiindcă ai nevoie să îți revizuiești valorile și deciziile sau pe tine.

Un părinte bun nu rezolvă tot cu bani

Un părinte bun nu este acela care își susține copilul financiar, în orice circumstanță, iar în felul acesta copilul să nu învețe să prețuiască nimic. El nu este un părinte bun care își iubește copilul ci este unul egoist care vrea să îi arate cine e șeful, șeful care deține banul. În lumea sănătoșilor nu banul are autoritate, fericirea are prioritate iar iubirea se bucură de onestitate. Fiindcă un părinte care cerșește autoritate cu ajutorul banului nu va fi vreodată un părinte respectat, ci unul demn de milă.
Copilul meu, tu să nu te supui nimănui și să nu rănești pe nimeni. Nu te răzbuna pe nimeni, ca să fii un om liber. La prima senzație ura pare a îți ține partea, oferindu-ți un strop de plăcere, însă ea lucrează împotriva ta iar în final te omoară la fel ca tutunul, la fel ca drogurile.
În viață, nu ai nevoie de maeștri orientali, de preoți sau de psihologi, ca să îți rezolve problemele. Dorința de suicid nu este o boală. Lumea așa cum ți-a fost prezentată este o boală. Dorința de suicid este tentația care te cheamă să te eliberezi de presiunile pe care oamenii inconștienți le-au aruncat asupra ta. Și totuși, renunțarea la viață nu este o soluție, cei puternici rămân până la sfârșit.
Dacă mergi în direcția preotului și a psihologului, care să îi rezolve copilului tău problemele, în loc să îl îndemni să caute soluțiile, s-ar putea ca el să aibă nevoie și de un nutriționist, și de un hair stylist, de un mistic guru sau de un sexolog, de orice șef pe care să îl lingușească, care să îi devină stăpân. Dacă recomanzi cărțile și articolele mele nu mă ajuți pe mine, nu te ajuți pe tine, îi ajuți pe cei care au nevoie de ajutor și nu știu unde să îl caute.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

Vreau să ânvăț să trăiesc fericit și liber

Ți-ai pus vreodată întrebarea, cum să învăț să trăiesc fericit? Cum să scap de necazuri și de problemele zilnice și să trăiesc altfel? Cum să mă detașez de oamenii care mă trag în jos și de conducerea acestei țări care calcă în picioare tot ceea ce este frumos și bun, moral și pur, și drept și sfânt? Ai obosit. Trage aer în piept și răsuflă ușurat, căutările tale au dat roade, dorința de a evada din lumea ta te-a adus aici. Începem!
Când încerci să îţi rezolvi micile probleme folosindu-te de soluţiile fricii dai naştere adevăratelor probleme. Prieten îți este cel care te iartă dacă l-ai trădat. Dar dacă continui să îl minţi de teamă că nu vei căpăta iertarea i-ai pierdut prietenia.
Cunoști proverbul după râs vine plâns? Când refuzi să te bucuri de o împrejurare, din teama că fericirea va pleca de la tine, dai pasărea din mână pe cioara de pe gard. Cumva, fără vreo intenție diabolică cred, unii oameni au convins alți oameni că fericirea este trecătoare și că răul îi va necăji până la sfârșit. În realitate este exact invers, căci răul e timpuriu iar fericirea este veșnică.
Orice colț al lumii sau orice situație, pot fi transformate într-o oază a fericirii atunci când ești împăcat cu tine însuți. Învață să trăiești fericit îmbrățișând simplitatea și adevărul. Nu renunța la ceea ce vrei, întâi realizează ce vrei și nu uita să fii recunoscător pentru ceea ce ai.
Mulți ani nu am putut să privesc tineri care se sărută sau se țin de mână, mergând pe stradă, simțeam că dragostea ce și-o declară unii altora în văzul lumii mă dezgustă. Căutam să trăiesc fericit însă mă înecam. După ce am depășit suferința care a venit odată cu despărțirea am înțeles că frica m-a oprit să îmi manifest iubirea și că gelozia față de cei care și-o manifestau în voie m-a lăsat singur.
E adevărat că toți dăm nas în nas cu descurajarea la un moment dat, dar important e să ajungem la capăt. Oamenii intră și ies din viețile noastre, noi nu putem introduce pe nimeni cu forța, nici nu putem păstra acolo pe cine dorim ci pe cine iubim. Căci confuzi sunt toți, descurajați sunt toți, mincinoși sunt toți, mândri, la fel. Tu trage aer în piept și mergi înainte.
Apogeul unui ego lăsat să se manifeste în voie, asupra căruia nu se intervine, are loc în tinerețe. La bătrânețe omul se îndreaptă cu pași înceți și calzi spre sfințenie. Mulți dintre noi am fi câștigat ani dacă îmbătrâneam mai devreme la minte.
Oamenii care prețuiesc frumusețea și sănătatea trupului sunt oameni conștienți. Însă oamenii care sunt preocupați doar de frumusețea și sănătatea trupului nu cunosc faptul că omul este mai mult decât trupul care i s-a dat.
Există oameni care studiază întreaga viață și care citesc o carte de trei sute de pagini într-o noapte, dar nu reușesc să găsească o soluție la problemele lor. Secretul eliberării, așa zisa tradițională mântuire, este să ieși din mintea ta, nu să te cufunzi și mai tare în ea, respectând cu strictețe jocul de-a sclavul și stăpânul. În acest joc cu întreprinderi bolnăvicioase tu ai devenit sclavul iar mintea ta este stăpânul, care s-a transformat astăzi într-un monstru.
Nu te lăsa manipulat de oamenii informați, care încearcă să te sfătuiască despre viață. Cei mai citiți analiști istorici nu știu absolut nimic real, umanitatea își dă cu presupusul și percepe prezumția drept certitudine. Nu e prima dată când această civilizație, cu tot cu cunoștințele ei, dă nas în nas cu extincția, dar învățătorii care dau definiții exacte lucrurilor și evenimentelor vor cădea primii.
Mândria nu merge nicăieri, inteligența este limitată, doar spiritul ghidează ființa, ca să scoată rasa umană la liman! Încrede-te în forța intuitivă care ți se relevă în interiorul tău. Dragostea este răspunsul la tot.
Am văzut și eu clipurile cu inundațiile care au distrus gospodăriile acelor oameni simpli și m-am întrebat care este logica divină. Natura, se dezlănțuie tot peste trăitorii care sunt deja batjocoriți de autoritățile Pământului, în loc să fie pedepsite autoritățile care fac abuz de putere și înșeală și bagă mâna și nedreptățesc. După doisprezece ore am primit răspunsul.
Nu autoritățile Pământului urmează să părăsească Pământul, ca să vină în sânul dragostei, oamenii simpli urmează să o facă. Ei au nevoie să se dezlipească de înrădăcinările dogmatice locale și de cele materiale, chiar prin forță, ca să poată păși curați în lumea desăvârșiților, a drepților și uniților. Autoritățile vor rămâne aici cu tot cu iluziile și cu bogățiile lor, care nu sunt de mâncare, ele sunt doar de afișare. Totodată, acei oameni ne oferă șansa să îi susținem. Tu cum ai crește dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de ajutor?

Vreau să trăiesc fericit cu ce am

Eu nu dețin mai mult decât hainele cu care mă vezi îmbrăcat atunci când mă întâlnești în metrou și când mă plimb în Parcul Herăstrău din capitală. Am câteva lucruri frumoase și utile, majoritatea dintre ele primite cadou, însă, știu să trăiesc fericit și liber, am învățat să trăiesc fericit și mă bucur de frumusețile vieții. Privesc cerul, miros florile ori iubesc animalele, prețuiesc prieteniile și dăruiesc cu toată inima câte un compliment femeilor frumoase.
Încă din copilărie ni se vâră în subconștient ideea că avem nevoie de tot felul de lucruri ca să trăim fericiți, chiar și de lucrurile care nu ne sunt de trebuință. Am fost formați sub ideea că avem nevoie de cât mai mult material, care, să ne umple golul spiritual despre care nu am fost învățați nimic. Cei care au inițiat acest program mental sunt cei care au pus stăpânire pe bunurile materiale cu ceva timp înainte să realizăm. Cu timpul dorința ni s-a dezvoltat iar astfel, prin faptul că tânjim după ceea ce ei dețin ne pot controla.
Totuși, dragostea a intervenit pentru noi. Ea ne-a învățat să nu ne lipim inimile de averile lumii, nu ca să rămânem săraci și autoritățile să se îmbogățească, fiindcă autoritățile oricum aveau să cucerească totul prin sabie mai târziu. Dragostea ne-a învățat să ne eliberăm de nevoile materiale ca să nu fim controlați. Aici se ascunde înțelepciunea.
Expierea înseamnă să pleci din lume, nu să câștigi lumea. Căci lumea nu aparține nimănui. Eliberarea înseamnă să ieși din stăpânirea minții nu să îți murdărești fericirea încercând să rezolvi problemele minții. Fiindcă îndată ce vei rezolva unele dintre probleme, mintea ta va crea altele, ca să te țină la statutul de rob, o victimă a circumstanțelor care din Dumnezeu s-a identificat cu trupul și a devenit un prizonier al propriei minți.

Autor: Alberto Bacoi

Urmează-ți fericirea și Universul îți va deschide uși acolo unde erau doar ziduri.

Joseph Campbell

Sursa: vorbindcudumnezeu.com