Străzile încremenite de frigul iernii tresar ușor, buimăcite de neașteptata lui prezență, deși pașii lui bătrâni aproape că nu se mai aud, de la o vreme. Parcă nici nu mai atinge pământul când trece peste el, atât de ușor i-a devenit umbletul. Însă trecerea lui susură ușor în bătaia reverendei și străzile se trezesc. După o clipă în care își dezgheață scurt amintirile, își dau seama cine este. Îl știu de mult timp. De ani de zile bate același drum, cu reverenda fâlfâind în adierea umbletului lui drept, cu buzele șopotind neîncetat rugăciuni, sau poate frânturi de gânduri, căci gândurile lui au ajuns, fără să-și dea seama, rugăciuni, cu privirea uneori pierdută dincolo de lume, alteori cercetătoare, căutând în jur rosturi lumești și semne ale trecerii timpului care îi bucură inima. (A.M.)
De ani de zile, calcă domol, cu pas măsurat, același drum. Către biserică. Invariabil, către Domnul lui, Căruia Îi slujește din tinerețile sale. Doar că, în fiecare anotimp, trecerea lui este tot mai matinală. De parcă s-ar grăbi, din ce în ce mai nerăbdător, mai plin de dor, la întâlnirea cu Stăpânul său. Pentru că de atât de multă vreme povestesc împreună în rugăciune necazurile fiilor duhovnicești, de atâta timp chibzuiesc amândoi cum să rânduiască drumurile celor care-și caută adăpost sub epitrahilul său, încât nu mai are astâmpăr decât în preajma Lui. Și iarăși se pune pe cale către biserică, cu gândul la întâlnirea cu Stăpânul, purtând cu el, pe drumul lui, toate drumurile celor pentru care avea să dea socoteală la Judecată. Un om, ducând poverile lui și poverile altora, mergând la întâlnirea cu un Om și Dumnezeu, Care putea să le ridice și să le țintuiască pe cruce în trei piroane, sub o cunună de spini…
Ajuns în fața bisericii, se însemnează cu semnul sfintei cruci, larg, peste întreaga lui ființă, cu ochii cercetând Lumina nevăzută din cerurile încă întunecate ale dimineții de iarnă, apoi se ploconește adânc, către pământul care așteaptă răbdător să-l primească. Privindu-i închinăciunea, înțelegi deplin taina vieții noastre întregi: un zbor și o frângere. Un zbor, atunci când te înalță către Lumina nevăzută; o frângere, atunci când te întoarce în lume, când te rupe către pământ. Viață de om… zbor către în sus, chemând numele Domnului: „Cercetează, Stăpâne, pe nevrednicul robul tău, și-l fă vrednic să calce pragul casei Tale!”, și frângere către țărână, cu șoapta: „Rabdă, pământule, rabdă! Ca mâine vin…”.
„Un amestec de tămâie și mir, de gânduri curățite de har…”
Scoate dintre faldurile reverendei, ca din sânul propriei ființe, o cheie veche și mare. O privește gânditor. Când era tânăr și lipsit de experiența de astăzi, dar și de văpaia rugăciunii aprinsă în ore și ore de veghe, își dorea să fi avut o cheie ca asta, doar că potrivită pe măsura inimii fiilor lui duhovnicești. Să o răsucească, uite-așa, ușor, cum o răsucește pe asta și, hop!, să poată intra în tainițele care ascundeau răspunsurile la întrebările lor. Zâmbi, ușor amuzat de nerăbdarea tinereților sale. Voia să-i ajute atunci și acolo, să le dea răspunsuri pe loc.
Dintotdeauna iubise oamenii, iar chinul întrebărilor lor fără răspuns imediat îl secătuia de vlagă. În timp, a înțeles că răspunsurile sunt tot în ei, doar că au nevoie de tumult să iasă la suprafață. Dar, până să priceapă atâta lucru, a petrecut multe ore în rugăciuni și cugetări, a lipsit de somn multe nopți cu propriile tumulturi, în care i se părea că Stăpânul nu-l aude și nu-i dă răspuns. Și mai tare se canonea, crezând că, pentru nevrednicia lui, Stăpânul tace. Târziu, încoace, când tâmplele au început a-i albi, a priceput că avea nevoie de aceste trudiri ca să devină duhovnic și că Stăpânul îl și auzea, îl și iubea și-i dăduse deja răspunsul: îl ajuta să devină duhovnic, lucra împreună cu el la devenirea lui. Făurea, forjând, o călăuză pentru sutele de suflete care orbecăiau în căutarea unui drum către Împărăție și, mai pe urmă, un împreună-lucrător la făurirea altor călăuze, la zidirea sufletească a altor duhovnici.
Intrând în biserică, se lasă o clipă cuprins de mirosul atât de familiar: un amestec de tămâie și mir, de gânduri curățite de har, de crini, de aduceri-aminte ale istoriei sfinte rostită din Scripturi, de deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Așa mirosea chilia duhovnicului lui. A cer. A biserică și-a cer. Câte lacrimi nu vărsase el pe podeaua veche de lemn a Bătrânului! De multe ori uita că se află îngenuncheat pe dușumeaua tocită de metanii mari, la spovadă, în fața duhovnicului său. I se părea că, în sfârșit, a ajuns la picioarele Stăpânului. Și, când cu bucurie, când cu durere, se apuca să povestească încercările lui de doctor de suflete. Și plângea, și râdea, și alteori tăcea ceasuri întregi, părându-i-se că vorbește, ba chiar că primește răspunsuri la vorbele lui nerostite… Iar la sfârșit, se slobozea de toate poverile. Și atât de ușor i se părea trupul după ce-și ridica Bătrânul mâinile cu miros de cer de pe creștetul său, încât se temea să nu zboare, așa, deodată, pe nepusă masă, în sus, spre Stăpânul.
Iar când reintra în timp, de multe ori nu lua seama că afară s-a lăsat întunericul peste lume. Poate și din cauză că mai mereu rămâneau până în zorii următoarei zile toți trei pe băncuța din pridvorul chiliei: el, Bătrânul și Stăpânul cel nevăzut, la o spovadă după spovadă, cum glumea deseori Bătrânul, amestecați cu țârăit subțire de greieri și miros de cimbrișor și cetină. Așa crescuse el și devenise duhovnic: într-un pridvor de chilie a unui Bătrân cu inimă de mamă, care cânta răbdarea și nu se sfia de vecinătatea morții, în afara timpului și spațiului… În veșnicie, biserica timpului. Și de acolo era slobozit în lumea din care plecase, de fiecare dată, fără să-și dea seama, mai duhovnic decât venise, purtând mereu o nouă bucățică din cerul chiliei.
Și, uite-așa, după zeci și sute de drumuri făcute în munte, biserica lui devenise chilia Bătrânului. Mirosea la fel, primea în ea aceleași lacrimi și râsete și vorbe nerostite, și plecări de genunchi, și bateri în piept, și povești despre nevrednicie și neputință, și duhovnici tineri care plecau, fără să știe, mai duhovnici decât veniseră.
„Va lua foc în mâinile lui bătrâne și nu se va arde”
Pornește agale spre altar, cu pas cumpănit, pe ultima bucată a drumului său. Se salută cu închinăciuni smerite, plecate până la pământ, cu sfinții zugrăviți în icoanele de pe pereți, martori fără grai la toate torsionările lui lăuntrice, la căderile și ridicările lui. Se privește ochi în ochi cu ei, adânc, nerostit, și el știe că ei îl așteptau, iar ei știu că el îi purtase în rugăciunile lui și afară din biserică, acolo, în lumea lui. De câte ori nu le încredințase inima lui, nopțile lui, neliniștile lui, viețile fiilor lui duhovnicești? De multe ori, așa, într-o doară, pe la colțul ochiului, i se păruse că sunt vii, că-l privesc cu ochi de oameni, nu cu ochi de icoane. Tovarășii lui de drum, prietenii lui buni, la care-și plânge rătăcirile și-și strigă izbânzile, cu timp și fără timp. „Uite-l pe sfântul cutare, ocrotitorul cutărui fiu duhovnicesc! Oare o fi găsit bani să-și ducă fiul să-l opereze? L-ai ajutat, așa cum mi-ai promis, sfinte cutare? Aaa, uite-l și pe Sfântul Gheorghe! Sfânt militar! Să nu uiți, Sfinte Gheorghe, de săraca sora cutare. Să biruiești pentru ea mâine, la tribunal! Sărut-mâna, măicuță Teodora! Uite cum stai singură în peștera ta! Să-i mângâi, măicuță, singurătatea surorii Maria! Tare mai e singură și fără ajutor!”.
Și, uite-așa, cu gânduri-rugăciuni pe buze și în inimă, poposește în fața Sfântului Altar, locul în care, în taină, se pogoară tot cerul la Epicleză, adăpostul lui și-al celor împreună cu el. În spatele dverei îl așteaptă Hristos cel răstignit, să-L atingă, să-L cuprindă în palmele lui, care au îmbătrânit cuprinzându-L, să-L frângă, așa cum Îl frânsese de atâtea alte ori… Îl știa acolo, mereu acolo. Îi simțea privirea de dincolo de dveră. Privirea aceea care uneori îi topea inima, alteori îi îngheța sângele, adunându-i gândurile risipite aiurea în timpul Liturghiei. Stăpânul și Domnul lui, căruia Îi adusese jertfă viața lui întreagă. Cel care-i fusese Tată atunci când, din prea tinere tinereți, greșise; Duhovnic nevăzut atunci când spovedise nevoi grele, de duhovnic; Frate, atunci când Îl purta în Joia Mare pe umeri; Prunc fără prihană când Îl așeza în ieslea de la proscomidiar; Nădejde, când Îl strângea la piept spre Mormântul de pe Sfânta Masă; Viață, când îngenunchea la picioarele Lui la Epicleză; Biruință, când își chema fiii să ia lumină… El, Cel care reușise să fie tot în toate ale vieții lui, îl aștepta pe el, nevrednicul, să-L atingă, să-L frângă, să-L dăruiască fiilor și fiicelor lui.
E capătul drumului: Hristos cel răstignit. Îndată va păși dicolo de dveră și timpul va ieși din ritmul lumii și va intra în ritmul cerului. Iar spațiul se va sfinți, umplându-se de veșnicia ritmului ceresc. Iar el, duhovnicul, va lua foc în mâinile lui bătrâne și nu se va arde. Iar cu focul acela va spăla toate păcatele fiilor și fiicelor lui. Și va atinge cu buzele cerul, și nu se va topi. Iar buzele acelea pline de cer vor rosti numele acestora, ca să fie scriși în Cartea Vieții. Și va lua în brațe pe Cel răstignit pentru păcatele lumii, și-L va purta la pieptul lui bătrân, ca pe cele mai de preț odoare, spre mormânt. Și, dacă s-ar întâmpa, Doamne ferește!, vreo prigoană, și vreun nesfânt ar cere de la el Sfintele Taine, pe Hristos cel coborât de pe cruce, pe care Îl poartă la inima lui, nu L-ar da. Ci ar oferi inima lui în schimbul sfintelor. Viața lui, pentru discul și potirul pe care le poartă în mâini. Iar în drumul lor spre pristolnic, Îi va povesti, printre lacrimi, iar și iar poveștile lor, ale copiilor lui de suflet, al căror duhovnic l-a învrednicit Dumnezeu să fie. Pentru că viața lui nu mai este a lui ‒ este a lor, a fiilor și fiicelor lui duhovnicești. Și grija lui cea mare nu mai este viața lui, ci viața lor.
Se liniștește adânc, adânc, lepădându-se de toate cele adunate în el din lumea de afară, de parcă acum s-ar naște pentru prima dată. Și așa, fără gânduri vechi, fără amintiri și fără legături lumești, pășește pe ușa din dreapta, în casa cea mai dinlăuntru a Părintelui său. „Cercetează, Stăpâne, pe nevrednicul robul tău, și-l fă vrednic să calce pragul casei Tale, să Te atingă cu mâinile lui cele prea necurate, Doamne, să Te poarte la pieptul lui uscat și neroditor!”. Și, ca un ecou tot mai stins, gândul la lumea de dincolo de uși: „Rabdă, pământule, rabdă! Ca mâine vin…”.
Autor: Prezb. Alina Mirică
