Familia creştină pe drumul mântuirii

Foto: Anca Stanciu

Tot mai mulţi credincioşi trec pragul bisericii din curtea Facultăţii de Teologie, a Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, unde părintele Ştefan Negreanu oficiază slujbele, atât pentru a-l asculta cât şi pentru a-i cere sfaturi legate de diverse probleme cu care se confruntă. Curtea Bisericii se umple duminica de copii, lucru care i-a determinat pe credincioşi să-l numească „părintele copiilor”.

Ce stă la baza unei familii creştin-ortodoxe?

Sfinţii părinţi ai Bisericii Ortodoxe, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, ne învaţă că biserica cea mică este chiar familia, lucru întru totul adevărat, având în vedere că Mântuitorul spune aşa: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Mica Biserică pune baza Marii Biserici. Dacă o căsnicie se întemeiază pe credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, atunci ea constituie o biserică. La început sunt doi în numele lui Hristos, după aceea vor fi trei, patru, cinci, şase, şapte, după câţi copii va rândui Dumnezeu. De multe ori însă, unii oameni înţeleg prin câţi copii va rândui Dumnezeu, câţi copii vor rândui ei. Aceştia nu pot forma o familie creştină. Se cred creştini, dar se feresc de a avea copii, ceea ce este un păcat foarte mare. Mă refer aici la ferirea propriu-zisă, prin tot felul de mijloace, până la avortul chirurgical sau medicamentos (anticoncepţionalele).

Totuşi, din cauza vremurilor dificile, unele familii se opresc la unul sau doi copii. Inclusiv relaţiile trupeşti din perioada de nefertilitate este păcat înaintea lui Dumnezeu?

Problema este delicată, deoarece priveşte intimitatea familiei. Singura modalitate acceptată de Biserică, de oprire de a avea copii, rămâne înfrânarea soţilor. Însă această abstinenţă între soţi poate fi până la un timp, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel. Este important de subliniat faptul că numai duhovnicul îşi dă seama dacă soţii sunt în stare să se înfrâneze. Abstinenţa, fără încuviinţarea duhovnicului, poate să ducă la alte păcate. Eu văd folosirea perioadei de nefertilitate ca un fel de ascundere după deget şi încercare de a vicleni natura, care este făcută tot de Dumnezeu, o fugă de responsabilitate, căutând doar plăcerea. Familiile care nu se întemeiază pe credinţă vor accepta greu regulile Bisericii.

De cele mai multe ori doar unul dintre soţi se întoarce la credinţă, şi atunci începe o întreagă dramă pentru că aceluia îi este foarte greu. Soţul credincios îi va reproşa mereu celuilalt că nu l-a ştiut aşa, că îşi vrea partenerul înapoi, că este fanatic. Va fi o luptă teribilă, copiii vor balansa între cei doi părinţi, cel credincios încercând să le deschidă sufletul spre tainele credinţei, iar celălalt spre cele ale lumii.

Din fericire, ca duhovnic, cunosc multe familii care au plecat încă de la începutul prieteniei pe principii curat creştine, reuşind să le păstreze şi în căsnicie. Nu recomand căsătoria imaturilor duhovniceşti, care pentru a păstra aşa-zisa armonie în casă, sunt în stare să facă curvii şi crime. Cui foloseşte o astfel de pace? Este un război cu Dumnezeu şi o pace mincinoasă cu lumea. Până nu demult aproape toate familiile îşi îndeplineau îndatoririle creştine, iar acum ne mirăm că mai există astfel de familii.

Prin urmare duhovnicul are un rol destul de important în familie…

Duhovnicul este omul rânduit de Dumnezeu, ca iconom al tainelor Lui, să ajute la mântuirea familiei. În numele lui Hristos dezleagă de păcate, vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti, împărtăşind membrii familiei cu merinda Împărăţiei Cerurilor, care este Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Este cel care te învaţă cum trebuie să împlineşti poruncile, particularizând şi învăţându-te să aplici poruncile lui Dumnezeu la viaţa ta. Este foarte bine ca soţii să aibă acelaşi duhovnic, pentru că majoritatea problemelor lor sunt comune, atât sufleteşti cât şi materiale. Este de mare folos ca duhovnicul să cunoască situaţia întregii familii.

Duhovnicul nu ar trebui schimbat; este foarte nesănătoasă o astfel de atitudine. Nu e bine să fugi din preot în preot ca să primeşti dezlegări. În acest caz nu se poate vorbi de duhovnicie. În ceea ce priveşte distanţa, trebuie totuşi să ai un duhovnic cât se poate mai aproape. O duhovnicie la sute de kilometri nu se poate ţine şi nu te ţine, oricât de mult îţi preţuieşti duhovnicul. Poţi să primeşti sfaturi, să te întâlneşti din când în când cu el, dar nu-ţi va mai putea fi duhovnic.

De ce se nasc copii cu infirmităţi fizice sau psihice?

Nici cei ce au copii bolnavi nu trebuie să deznădăjduiască, Dumnezeu nu este iresponsabil. Dacă primim cu credinţă tot ce ne dă, vom avea şi putere să purtăm această cruce. De ce moare omul atâta timp cât Hristos a înviat? Noi ştim că cel ce crede în Hristos nu va muri în veac, ci se va muta de la moarte la viaţă, de la pământ la cer. Dumnezeu a rânduit ca aceste roade ale Învierii să nu fie pe deplin arătate şi împlinite în lumea aceasta. Dacă s-ar arăta, nu ar mai fi o credinţă liberă, am crede din interes, nu am mai avea necazuri sau infirmităţi.

Urmarea firească a păcatelor părinteşti sau strămoşeşti sunt şi aceşti copii care se nasc cu infirmităţi. „Căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” Se poate şi ca părinţii să trăiască o viaţă creştină şi să ducă o astfel de cruce a suferinţei prin copilul lor.

Totuşi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, şederea în Biserica lui Hristos care este locul tămăduirilor, al iertării, al dezlegării şi ajută la împuţinarea unor astfel de suferinţe: „Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” Dumnezeu trimite încercări mai ales aleşilor lui (vezi Iov). Nu înseamnă că noi credem într-o „Evanghelie a prosperităţii”, conform căreia dacă eşti om de treabă, împlineşti poruncile, înseamnă că nu vei mai avea nici un necaz, iar dacă totuşi ai, înseamnă că nu ai împlinit poruncile lui Dumnezeu.

Nu este întotdeauna aşa. Dumnezeu ne căleşte prin necazurile pe care ni le dă. Îmi amintesc de un preot de la Sibiu care avea 11 copii. Unul s-a născut bolnav, într-o neputinţă trupească totală. A trăit aşa până la vârsta de 40 de ani, iar când a murit, Părintele a plâns foarte mult pentru că el vedea această trecere ca pe o mare pierdere. Spunea că a plecat Hristos din casa sa. Iată un exemplu de suferinţă întru Hristos şi pentru Hristos.

Ce să facem când se îmbolnăvesc copiii? La ce tip de medicină trebuie să apelăm?

Nu suntem şi nici nu vom fi adepţii renunţării la medicina clasică, aceasta fiind rânduită de Dumnezeu spre vindecarea oamenilor. Bunii creştini trebuie să caute leacuri pentru vindecare când sunt bolnavi, pentru a-şi putea îndeplini datoria lor în viaţa aceasta cât mai bine. Cunoscând părerea mai multor duhovnici mari, precum Preacuviosul Paisie sau Preacuviosul Porfirie din Grecia, sunt încă sub semnul întrebării homeopatia şi acupunctura şi alte practici medicale alternative. Nu trebuie să folosim chiar orice mijloc ca să ne vindecăm trupeşte, dacă acesta ne afectează sufleteşte. De exemplu, bioenergia, magia albă sau neagră, „deschisul Pravilei” te înfrăţesc cu diavolul, nu cu Dumnezeu. Una este vederea duhovnicească, prin care lucrează Dumnezeu, şi alta „deschiderea Pravilei” prin care lucrează diavolul. Ca să ne vindecăm trebuie să căutam medici credincioşi, deoarece Dumnezeu lucrează în mod deosebit prin ei. Dar să nu uităm nici de Sfinţii ocrotitori ai copiilor bolnavi – Simon Zilotul, Stelian, Chir şi Ioan, Damian, Pantelimon – şi de rugăciunile către Maica Domnului.

Cum să educăm copilul?

Educaţia începe cu douăzeci de ani înainte de a se naşte copilul, spune părintele Arsenie Boca. În copil se vor aduna toate bunele şi relele pe care le-au făcut părinţii în toată viaţa lor. Acestea vor face parte din bagajul lui ereditar şi educaţional pe care va trebui să-l poarte. Când devin neascultători, avem cuvântul Sfintei Scripturi: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.” Prin aceasta nu trebuie neapărat înţeleasă numai pedeapsa corporală, există şi alte modalităţi de a-l face pe copil să înţeleagă că greşeşte, de a-l face responsabil, de a-l face să aibă frică sfântă de părinţi, dacă învăţăturile lor sunt poruncile lui Dumnezeu, particularizate la viaţa lui. Copiii nu mai ascultă de părinţi, pentru că nici părinţii nu mai ascultă de Marele Părinte, Tatăl Ceresc. În copil se reflectă într-un anumit fel proprii săi părinţi şi relaţia lor cu Dumnezeu.

Cine are grijă de copiii, dacă părinţii lucrează?

Cel mai bine pentru copil este să fie îngrijit de mama lui. Rostul mamei este de a-şi creşte şi educa copiii. Femeia se mântuieşte prin naştere de copii, dar asta nu înseamnă că datoria mamei se termină imediat după naştere. Naştere în sensul biblic înseamnă a aduce un om la măsura de om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a-I aduce Domnului odrasle sfinte. Sistemul economic foarte constrângător pretinde ambilor părinţi să lucreze pentru a-şi putea întreţine familia. Prin urmare, mama nu mai poate sta cu copilul, iar o bonă niciodată nu poate să înlocuiască ceea ce Dumnezeu lucrează printr-o mamă. O alternativă pentru cei mai mici este grădiniţa cu program prelungit. Sigur că toţi copiii trebuie să intre în sistemul educaţional, dar ce frumos ar fi ca după orele de grădiniţă să-l aştepte pe copil mama. Grădina sfântă şi binecuvântată să fie casa, iar floarea cea mai frumoasă de care are grijă mama să fie chiar copilul. Dacă şi mama şi tata lucrează opt ore sau chiar mai mult, trebuie compensată cumva această lipsă a părinţilor prin credinţă şi dragoste. Dar de obicei, când copilul se întoarce acasă, găseşte nişte părinţi sfârşiţi din cauza oboselii şi a stresului la care sunt supuşi la serviciu.

Această încărcătură negativă se repercutează şi asupra lui şi el va înmagazina toate tensiunile acelea. Numai credinţa poate să detensioneze – o credinţă viabilă, neînfruntată, o nădejde tare şi o dragoste nefăţarnică. Copilul reuşeşte astfel să se odihnească şi să se zidească sufleteşte şi trupeşte prin părinţii săi.

Bunicii mai au vreo obligaţie creştină faţă de nepoţi?

Mai demult, bunicii erau „bonele”. Sigur că trebuie să-şi iubească nepoţii, dar ei nu pot înlocui părinţii, oricât de mult s-ar implica în creşterea lor. Iubirea lor este mare, dar fiecare trebuie să-şi păstreze locul hărăzit de Dumnezeu. Părinţii s-au îndepărtat de locul şi datoria lor din cauza cerinţelor noii societăţi. De multe ori bunicii nu sunt buni creştini, iar dacă părinţii sunt credincioşi, apar tensiuni, deoarece copiii primesc o altă educaţie şi ceea ce într-un fel se câştigă pe o parte, se pierde pe alta. Din păcate, în acest caz se pierde ceea ce este mai important, şi anume credinţa.

Televizorul şi jocurile pe calculator ocupă tot mai mult timpul copilului preşcolar. Ce efecte pot avea asupra minţii sale?

Şederea copilului nesupravegheată şi nelimitată în faţa televizorului şi a calculatorului este extrem de nocivă. Televizorul şi calculatorul îl izolează, îl desocializează, îl rup de biserică, de părinţi şi de fraţi. Mai mult, îl introduc într-un univers virtual, îl obişnuiesc să fie lipsit de iniţiativă şi să dorească să primească totul de-a gata. Descoperirea anumitor site-uri, jocuri, emisiuni, îl încarcă pe copil cu porniri, tentaţii, ispite şi păcate. Pot să afirm cu toată responsabilitatea că moartea sufletească poate veni cu uşurinţă prin intermediul internetului şi al televizorului.

Copiii trebuie supravegheaţi în acest sens, altfel pot pieri sufleteşte. Iar în ceea ce priveşte desenele animate, trebuie făcută o selecţie, deoarece unele sunt cu adevărat nocive, pline de violenţă, hidoase. Ei nu trebuie să stea în faţa televizorului sau a calculatorului ca în faţa unui şuvoi care curge. Când punem mâncarea pe masă, avem grijă să nu fie alterată şi să fie gustoasă; tot aşa să avem grijă şi de ceea ce primeşte copilul vizual sau auditiv.

Un alt exemplu de ispită vizuală este ştrandul, şi chiar şi bulevardul, cetatea. Am putea supăra pe mulţi, dar trebuie să spunem că a expune copilul nudismului parţial sau total, la ştrand, la televizor sau aiurea este un lucru nociv pentru sufletul său, deoarece acesta este ca o ceară moale, pe care se pot imprima cu uşurinţă păcatele, încă din fragedă copilărie.

Având în vedere ispitele lumii contemporane şi păcatele în care cad părinţii şi copiii, mai poate aspira familia la mântuire?

Nu numai că poate, dar trebuie să aspire la mântuire – acesta este rostul vieţii omului. Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă. Biserica Ortodoxă ne dă în acest sens toate mijloacele de a depăşi obstacolele din calea mântuirii. „Extra Ecclesiam nulla salus” („În afara Bisericii nu există mântuire”). Cei care nu ştiu de Biserică nu se pot numi creştini. A şti de Biserică înseamnă a o frecventa, a te spovedi cel puţin o dată pe lună, a te împărtăşi.

Copiii trebuie să meargă cu părinţii la biserică pentru că şi ei au în aceeaşi măsură nevoie de Dumnezeu, de ajutorul şi de harul său. Dacă nu-i duci de mici, nu vor veni mai târziu. Ei trebuie să fie împărtăşiţi din prima copilărie. Cei care au copii mici ajung mai greu la biserică, dar Dumnezeu primeşte şi aşa osteneala lor. Dacă cei mici se plictisesc, părinţii trebuie să mai stea cu ei în curtea Bisericii, ca să nu-i distragă de la slujbă pe credincioşi.

În ceea ce priveşte împărtăşirea celor mici, trebuie spus că nu poţi să le ceri să nu mănânce de la miezul nopţii până la ora 11; pot să bea puţină apă, să mănânce dimineaţa ca să poată sta liniştiţi la slujbă. Se mai aplică varianta să aduci copilul dimineaţa, să fie împărtăşit cu împărtăşania de la bolnavi. Nu este bine aşa. Copiii trebuie să aibă bucuria împărtăşirii solemne, care îi va motiva să vină la biserică, va suda între membrii bisericii o relaţie de nezdruncinat.

O împărtăşire fugară, rece, nu este benefică pentru suflet. Ea trebuie să fie caldă, aceea primită în timpul liturghiei zilei respective. Ne lovim de lucrurile acestea pentru că am pierdut cultura împărtăşirii poporului lui Dumnezeu, inclusiv a copiilor şi aceasta este o mare dramă şi ameninţă să se transforme într-o mare tragedie.

Interviul cu părintele Ştefan Negreanu a fost realizat de profesoara Manuela Codrean

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

Iubire si imbratisare...

În timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”

Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea. Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã.

Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.

Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã. Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.

Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.

Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice. Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.

Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã. Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.

De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat. Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. 

 Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“ Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie. Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa mai departe – este greşitã. Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare. 

Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente. Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.

Un nou nivel tehnologic: soldaților li se implantează microcipuri! Urmăm noi toți?

        Toti stiam ca va urma si acest moment, nu stiam cand. Iata ca de acum se vor folosi implanturi cu microcipuri in randul soldatilor pentru a le creste performanta.
        Defense Advanced Research Projects Agency a anuntat ca va produce nano-chipuri pe care sa le foloseasca pentru a monitoriza sanatatea soldatilor pe front.
           Aceste nano-chipuri se vor implanta in corpul lor si scopul principal declarat este de a preveni imbolnavirile, prima problema cu care se confrunta pe front trupele medicale de interventie si un cost important al Armatei americane.
           Dar ceea ce pare un mod de a economsi cheltuielile si de a creste eficienta speria insa si prin faptul ca acesta ar putea fi primul pas in crearea ‘chipurilor pentru fiecare om’ care in viitor ar conduce la monitorizarea fiecarui individ.

România nu va ratifica ACTA

        Premierul României a declarat în cadrul conferinţei RoNewMedia 6.0, care se desfăşoară între 16 şi 18 mai la Biblioteca Naţională, că ţara noastră nu va ratifica controversatul tratat anti-piraterie ACTA.

        Ponta s-a declarat un împătimit al noilor tehnologii: "Dacă într-o dimineaţă cineva mi-ar fura tableta nu mi-aş putea îndeplini toate sarcinile de premier".

     Tratatul Comercial împotriva Produselor Contrafăcute (ACTA) a fost semnat de statele Uniunii Europene, printre care şi România, la începutul anului, în cadrul unui eveniment desfăşurat în Japonia.

          Anterior el fusese semnat, pe 1 octombrie 2011, de Australia, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Maroc, Noua Zeelandă şi Statele Unite.

          În urmă cu o săptămână, premierul a afirmat de asemenea că Tratatul ACTA nu va fi ratificat de România la acest moment.

          "Nu-l ratificăm până când nu vor fi aduse în Parlamentul European modificări care să asigure, aşa cum este corect, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, dar nici să nu atingă drepturile la viaţa privată. În momentul în care laşi furnizorii de internet să îmi intre în adresa de e-mail, să îmi citească mesajele, aşa ceva eu unul nu vreau să mi se întâmple mie personal şi atunci cu atât mai puţin să i se întâmple oricărui cetăţean român", a spus Ponta.

Cum să vă distrugeţi practic copilul

De mic, să nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.
Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.
Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.
Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.
Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.
Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.
Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.
Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.
Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.
Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.
Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.

***

Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…

Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007)

Despre rivalitate şi spiritul de competiţie dintre fraţi

Doamna Roxana, mamă a doi băieţi în vârstă de 6 şi 9 ani ne povesteşte că în permanenţă cei doi copii parcă au ceva de împărţit şi că trebuie periodic să intervină între ei ca să-i liniştească.

Domnul Ioan are deja doi copii mari – fiica de 28 de ani, fiul de 24. De curând şi băiatul a ajuns să aibă serviciul lui, iar la primul său salariu, mai în glumă, mai în serios i-a spus surorii lui că, uite, a reuşit mai bine decât ea în viaţă. L-a uimit această remarcă, cu atât mai mult cu cât cei doi fraţi se înţeleg bine.

Felul în care copiii unei familii se înţeleg între ei este o problemă care-i interesează pe aproape toţi părinţii. Gelozia fraternă este un amestec de mânie şi teamă, rezultate din dorinţa unuia dintre copii de-a fi iubit cel mai mult de către părinţi şi de-a nu pierde iubirea lor la venirea unui nou frate. În rivalitatea fraternă însă, copilul se confruntă cu un simţământ de mânie, rezultat de data aceasta din dorinţa de a fi cel mai bun, de a câştiga în întrecerea cu fraţii sau cu ceilalţi, una dintre mizele acestei dorinţe fiind şi obţinerea iubirii părinţilor săi.

Studiile arată că dacă între copii este o diferenţă de doi ani sau mai puţin, şi sunt şi de acelaşi gen, există mai multe şanse să intre în competiţie. Psihologul Nancy L. Van Pelt precizează că aceasta poate da naştere la lupte intense şi rivalităţi între fraţi. Copiii care au între ei o diferenţă mai mare de patru ani vor avea mai puţine lucruri în comun, observă aceeaşi autoare, şi poate că nu se vor angaja într-o rivalitate atât de mare.
Atunci când vorbim despre rivalitate, despre competiţia dintre fraţi, trebuie să înţelegem că până la un anumit punct acest aspect al dezvoltării copiilor reprezintă o componentă normală a drumului către maturizare (ne raportam, desigur, la condiţia firii omeneşti căzute).
Pentru specialiştii americani în pediatrie T. Berry Brazelton şi Joshua D. Sparrow, rivalitatea este o comunicare previzibilă între fraţi. Fraţii sunt de multe ori în competiţie, de parcă ar fi făcuţi să se lupte unul cu altul. De fapt, „să-ţi pese şi să fii în competiţie unul cu celălalt sunt două faţete ale aceleiaşi monede”, spun aceştia.
Fraţii se întrec şi se luptă între ei nu numai pentru a obţine iubirea părinţilor, ci şi pentru că în felul acesta fiecare învaţă despre sine, se „măsoară” pe sine şi se deosebeşte pe sine de celălalt. În procesul devenirii ca persoane unice, fiecare copil are nevoie să se delimiteze pe sine, are nevoie să ştie cine este şi unde îi este locul.
Când doi fraţi de vârste apropiate se ceartă ori se luptă între ei, niciodată nu vor ajunge până acolo încât să se veteme grav unul pe celalalt. De aceea, pentru a nu perturba acest proces de creştere, cea mai bună atitudine pentru părinţi este să rămână în afara acestei rivalităţi.
De multe ori, rivalitatea dintre fraţi se amplifică în scopul de a-i implica pe părinţi. Prin implicarea sa, părintele creează un triunghi ce va permite fiecărui copil să-l manipuleze pe adult şi să-l atragă de partea sa. Cei doi specialişti sus-amintiţi consideră că cel mai bine este să li se spună fraţilor cam aşa: „Ştiţi ceva, nu ştiu cine are dreptate şi cine nu. Va trebui să vă lămuriţi şi singuri”, după care părintele să se îndepărteze. Lăsaţi să se descurce singuri, copiii vor învăţa să se respecte şi să-şi poarte de grijă unul celuilalt, ştiut fiind că simţămintele de rivalitate sunt acompaniate şi de o reală afecţiune.
De cele mai multe ori, rivalitatea şi competiţia, ca faţete negative ale dezvoltării trăsăturilor de personalitate la copil, sunt accentuate şi fixate de către adulţi. Rivalitatea poate fi generată de multe lucruri, cum ar fi acela de a-i îngădui unuia dintre copii să fie „şef” peste ceilalţi, de a favoriza un copil în detrimentul altuia, de a face comparaţii între copii (fraţi, dar şi vecini, colegi mai apoi), de a permite şi încuraja competiţiile, de a nu organiza suficiente activităţi menite să ocupe timpul copiilor.
Psihologul Kay Kuzma ne oferă în acest sens o serie de sugestii de prevenire, pe cât posibil, a rivalităţii dintre fraţi:

Părintele să petreacă un timp anume cu fiecare copil în parte; o planificare săptămânală a timpului alocat fiecărui copil îi va oferi acestuia sentimentul că este unic şi că are valoare.
Părintele să spună ceva pozitiv şi adevărat despre fiecare dintre copii, şi să evite comparaţiile dintre ei. De multe ori, părinţii cad în capcana comparării copiilor lor din dorinţa de a-i stimula pe cei mai leneşi ori mai puţin înzestraţi.
Părintele să le spună copiilor că Dumnezeu i-a creat diferiţi, pentru că are o lucrare diferită pentru fiecare dintre ei, că ei pot avea roluri diferite, dar la fel de importante.
Părintele să-l încurajeze pe fiecare copil să-şi descopere propriul talent şi să aprecieze capacităţile deosebite ale celorlalţi membri ai familiei. Fiecare copil din familie să ajungă astfel să fie priceput la ceva anume în familia sa.
Părintele să fie conştient că ar putea să se simtă atras către un copil mai mult decât către altul. Spre exemplu, înfăţişarea fizică şi inteligenţa, două caracteristici asupra cărora copilul are doar un foarte mic control, sunt tocmai acele lucruri care îl fac să fie, sau nu, atractiv la prima vedere. De aceea, când un părinte are dificultăţi în a-l accepta pe unul dintre copii, se cuvine să petreacă mai mult timp cu acel copil, să realizeze mai multe activităţi împreună cu el, pentru a-i putea descoperi calităţi neobservate până atunci.
Părintele să-i încurajeze pe copii să devină prietenoşi şi cu copiii din afara cercului lor de fraţi, verişori, prieteni, pentru a se evita căderile în coaliţii de genul: „Tu nu eşti din grupul nostru”.
Realizând o analiză a interacţiunilor umane care guvernează lumea anilor ’90, psihologul organizaţional Stephen R. Covey, autorul cărţii „Eficienţa în 7 trepte”, subliniază importanţa decisivă a familiei ca forţă activă şi modelatoare a atitudinii de viaţă la copil.
Stephen R. Covey evidenţiază că cei mai mulţi dintre oameni sunt structuraţi din fragedă copilărie în spiritul rivalităţii şi competiţiei, într-o mentalitate câştig/pierdere („dacă eu câştig, tu pierzi”). Când un copil e comparat cu un altul – când răbdarea, înţelegerea sau iubirea părintească fluctuează în funcţie de aceste comparaţii – lucrurile, spune Covey, se petrec în cadrul atitudinii câştig/pierdere. Copilul învaţă, se formează şi se programează cu gândul că „dacă sunt mai bun decât fratele meu, părinţii o să mă iubească mai mult”.
Copilul învaţă totodată că trebuie să fie mai bun decât celălalt la şcoală, că trebuie să fie primul în toate, de nota 10. Familia sa, apoi şcoala, apoi societatea, îi arată că trebuie să se axeze pe spiritul de competiţie şi nicicum pe cel de cooperare, că viaţa este un meci în care „a câştiga” înseamnă „a bate”.
În fapt, spune Covey, această atitudine este o poziţie slabă, generată de un sentiment puternic de insecuritate interioară. Pe termen scurt, stilul câştig/pierdere poate da rezultate, mai ales în cazul personalităţilor puternice, însă în arii limitate şi cu un preţ pe care fiecare îl plăteşte la un moment dat. Căci cine poate trăi în competiţie la nesfârşit, cine poate trăi în competiţie cu soţul, soţia, copiii, colaboratorii, prietenii?
Mulţi directori, manageri şi părinţi oscilează cu multă nelinişte şi durere, mai spune Covey, de la poziţia câştig/pierdere la poziţia pierdere/câştig („dacă eu pierd, tu câştigi”). Iar atunci când se întâlnesc două persoane axate pe câştig/pierdere, adică două persoane hotărâte, puternice şi egoiste, rezultatul clar va fi poziţia pierdere/pierdere, cu toate consecinţele de rigoare, duse până la conflict, răzbunare, război, omor in extremis.
De aceea, pentru Stephen R. Covey, o societate bazată pe astfel de relaţii nu poate fi nici matură şi nici viabilă, cu atât mai puţin creştină.
Ţinând cont de acestea, am putea crede că în familiile cu un singur copil nu se va dezvolta o atitudine de competiţie, acesta neavând cu cine rivaliza. Nimic mai fals. La mulţi dintre aceşti copii, care de obicei beneficiază de multe oportunităţi, spiritul de competiţie se manifestă la şcoală, unde le este foarte greu să piardă, să accepte că pot fi şi alţii cel puţin la fel de buni ca ei.
Într-o familie cu mai mulţi copii însă, aceştia pot învăţa rapid să coopereze, tocmai pentru că fraţii se joacă împreună, negociază, împart, rezolvă conflicte, se coalizează chiar împotriva părinţilor când se antrenează în năzdrăvănii. Totul este ca părinţii să înţeleagă riscurile pe care le implică înclinarea balanţei în favoarea unuia dintre copii şi educarea acestora în spirit competiţional.
Un părinte duhovnic spunea o dată că rivalitatea se vindeca aşa: explicându-i fiecărui copil că noi toţi suntem în competiţie numai cu noi înşine, fiind chemaţi să creştem laolaltă până la măsura lui Hristos, avându-i ca modele particulare pe sfinţii noştri ocrotitori ori al căror nume îl purtăm.

Timpul nu mai are răbdare cu noi

Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. 

Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. 

Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un alt fel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

  

        Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp să citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe drumul acestei vieţi.

          Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţii din pustia Sfântului Munte, pustnici ai zilelor noastre, spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

        Viteza tuturor proceselor a crescut şi totuşi timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Deci ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ne promiteau ei în secolul trecut că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel timpul va prisosi?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta este mult mai stresată de lipsa timpului decât atunci când spăla rufele la râu…

       Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, în toate zilele vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-I zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar.

La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu.
Sfântul Iustin Popovici

         Însă acum totul este făcut pe fugă, astfel încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi atunci când îţi faci rugăciunea de dimineaţă – pentru cei care au această râvnă – mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul Crucii, că deja te şi gândeşti la altceva, şi până la urmă nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să Se dea după lume, să Se asemene cu ea, iar nu invers…

          Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi semeni – prieteni, fraţi, copii, soţ sau soţie – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine. Vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înainte de atât de doritul răgaz de liniştire şi aşezare între ai tăi, întru ale tale.

          Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară a lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, la fel ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.

          Şi pentru că ritmul zilei şi al anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a unui suflet care poate adăposti atâtea frumuseţi şi taine. Şi astfel, ne pierdem printre necuraţii străini, adică între aceia care s-au despărţit din mândrie de Dumnezeu şi cele ale Sale, ucigaşi de oameni fiind dintru început. Şi cât de mult se aseamănă astăzi acest fel de înstrăinare cu aceea trăită de săracii români, care mor neştiuţi de nimeni, printre străini, la care robesc aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Că aşa a lăsat Dumnezeu, doar-doar o înţelege omul, văzând în cele trupeşti, simbolic, pe cele care se petrec în ordinea duhului.

Nu-i nimic mai scump, de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul.
Arhim. Arsenie Papacioc

         Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii, au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa.

         Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii unei alergări după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să „vindece” această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne „ajuta” să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

       Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Dumnezeiasca Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa.

         Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem.

         Câştigaţi timp oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune un Doamne miluieşte!

         Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea de „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3,7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e oare mai uşor să renunţi la televizor decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce înseamnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…

          Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată, ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.

         Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea, căci nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.

Cuvinte pentru suflet - Părintele Arsenie Boca

 Rugăciune

Un oraş cât Bucureştiul zace sub Sarmizegetusa

În Munţii Orăştiei există o adevărată metropolă, întinsă pe 200 de kilometri pătraţi, care aşteaptă să fie scoasă la lumină de arheologi din anii ’90.

Templele dacice din Munţii Orăştiei se numără printre cele mai importante vestigii ale istoriei noastre. Acum, sunt mai atractive însă pentru căutătorii de comori sau pentru yoghini decât pentru turiştii obişnuiţi. Sub apăsarea timpului, din sanctuarele înălţate de strămoşii poporului român au rămas doar câteva ruine din piatră.

Asemenea oraşului interzis Machu Picchu, aşezarea cunoscută sub numele de Sarmizegetusa este încă învăluită în legendă. Cea mai recentă ipoteză este că acest loc, despre care am învăţat la şcoală că a fost capitala statului dac, este doar o mică parte dintr-un oraş uriaş, de aproape 200 de kilometri pătraţi.

O aşezare cât Bucureştiul de astăzi

Povestea începe în 1993 când în România era demarată o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea şi de verificare a informaţiilor vehiculate de istorici, potrivit cărora aici ar fi existat o metropolă comparabilă cu marile oraşe ale lumii antice. Aceste cercetări, lansate de Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Culturii şi Ministerul Cercetării, aveau drept scop delimitarea fizică a complexului de fortificaţii prin alte metode decât săpăturile arheologice.

Rezultatele, care nu au fost niciodată date publicităţii în mod oficial, sunt uluitoare. Astfel, fortificaţiile nu reprezintă doar cetăţi disparate, aşezate pe culmile munţilor, ci un ansamblu compact, o vastă aşezare militaro-civilă, cu mai multe nuclee, întinsă pe o suprafaţă aproape cât Bucureştiul de astăzi.

Fiecare terasă avea zid de apărare

Majoritatea vestigiilor sunt încă acoperite de pământ. Primele declaraţii ale persoanelor implicate în aceste studii au fost făcute de generalul de divizie Vasile Dragomir, într-o serie de articole apărute în presa vremii. Acesta spunea că descoperirea a fost făcută de armată, care căuta în zonele montane locuri unde puteau fi amenajate unităţi militare. Aşa au fost descoperite construcţiile scufundate în pământ, dar şi incintele subterane care i-au uluit pe cercetători.

Conform datelor din studiu, reşedinţa regilor daci era situată pe masivul Şureanu, care coboară către est, nord şi vest în Podişul Transilvaniei, între râurile Sebeş şi Strei. „Fiecare înălţime a acestui munte a fost terasată de jos în sus. Fiecare terasă, care era locuită, era apărată de ziduri proprii. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetăţi fortificate. S-a mers până acolo încât fiecare cvartal al unei aglomeraţii urbane mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu", a scris Dragomir.

Doar 5% este scos la lumină

Faptul că aşezarea dacică pe care o ştim nu reprezintă decât o mică parte a metropolei vechi de peste 2.000 de ani este confirmat şi de şeful sitului arheologic, profesorul dr. Ioan Piso. „Mai puţin de cinci la sută din ceea ce reprezintă Sarmizegetusa Regia a fost decopertat. E nevoie de un proiect amplu pentru dezvăluirea a ceea ce există aici", a spus Piso. Cea mai incitantă ipoteză este însă că metropola din Munţii Orăştiei cuprinde şi o reţea de incinte subterane. În zona numită Vârtoape, pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi, există 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de până la 70 de metri.

Aparatele au detectat multe incinte paralelipipedice care comunică între ele precum camerele unei locuinţe. Acestea ar fi spaţii naturale modificate de mâna omului. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri către munţii din apropiere, unele parţial prăbuşite.

Unii cercetători sunt sceptici

Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Daco-Romane, se arată sceptic în privinţa acestei ipoteze. „Cu siguranţă la Sarmizegetusa Regia există fortificaţii terasate din vremea dacilor. Ele aveau rol de apărare şi erau construite din lemn. Am fost şi în acele incinte subterane despre care vorbea generalul Dragomir, dar ele nu sunt altceva decât peşteri care nu au nicio legătură cu tunelurile construite de mâna omului. Unele dintre ele sunt prăbuşite, într-adevăr", spune omul de ştiinţă. El adaugă că Sarmizegetusa este cea mai importantă pagină din istoria noastră, dar istoria nu înseamnă teorii conspiraţioniste.
"Cu siguranţă la Sarmizegetusa Regia există fortificaţii terasate din vremea dacilor.''
Iosif Ferencz cercetător ştiinţific

Dacii, yoghinii şi braconierii

Până la rezolvarea enigmei, adepţii Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut, fondată de controversatul Gregorian Bivolaru, consideră templul dacic din Munţii Orăştiei un loc ideal pentru meditaţie. Yoghinii cred că aici se află o poartă de comunicare cu o lume paralelă.

„În complexul de la Sarmizegetusa, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu tărâmul Shambala este chiar «Soarele de ­andez­it» sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic", se arată pe pagina oficială de internet a MISA.

O brăţară dacică, 250.000 de euro

Un lucru cert care se petrece în zona Sarmizegetusa este braconajul arheologic. Ecourile celebrului dosar al „brăţărilor dacice" din Munţii Orăştiei, recuperate în parte de statul român, nu s-au stins încă. Peste patru milioane de euro au plătit colecţionari din SUA şi din Europa de Vest pentru 15 brăţări dacice din aur masiv. Dar Iulian Ceia, considerat pionul principal al afacerii, este de negăsit. Motiv pentru care recursul procesului în care acesta a fost condamnat de Tribunalul Hunedoara la 12 ani de închisoare se amână la nesfârşit.

Dosar penal pentru preşedintele CJ

În urmă cu aproape un an, toată suflarea arheologilor a fost pusă pe jar de muncitorii unei firme, care intraseră cu buldozerul în zidurile Porţii de Vest a cetăţii Sarmizegetusa Regia. Lucrarea s-a făcut în baza unui proiect aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ, proiect care prevedea amenajarea unei parcări pentru turişti.

Întreaga poveste a fost dată în vileag de Adriana Pescariu, vicepreşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie. „Accesul în cetate este distrus pe o lungime de 30 de metri. Este posibil, după materialele ceramice găsite acolo, să se fi intrat şi în zona unor locuinţe dacice identificate în anii '80", a spus Pescariu. În urma acestui incident, procurorii au întocmit un dosar penal pe numele şefului administraţiei judeţului, dosar care nu a fost încă finalizat.