O fetiţă autistă de trei ani pictează minunate tablouri impresioniste

Iris Grace Halmshaw, o fetiţă de trei ani, adoră apa, copacii, vântul şi îi place să danseze pe vârfuri. Atinsă de autism, ea nu poate vorbi pentru a-şi exprima sentimentele. A găsit totuşi un mijloc să se exprime: pictând tablouri minunate, scrie huffingtonpost.fr.
 Autismul cu care a fost diagnosticată în 2011 face dificilă interacţiunea fetiţei cu ceilalţi sau menţinerea contactului vizual, se arată în site-ul creat de părinţii ei. În cadrul terapiei pe care o urmează Iris, părinţilor li s-a recomandat să o facă să picteze. Pictura i-a plăcut atât de mult copilului, încât acum petrece şi două ore ca să termine o pânză.
‘Autismul a creat la ea un stil de pictură pe care nu l-am văzut niciodată la copiii de vârsta ei. Înţelege culorile şi felul în care interacţionează. Se bucură foarte mult când mă vede că scot tuburile de vopsea’, spune pe site mama fetiţei, Arabella Carter-Johnson.
Acum părinţii sunt mândri, dar şi surprinşi de numărul mare de reacţii pozitive la tablourile copilului lor.

Tabloul pictat de Iris Halmshaw, intitulat Dansul apei
Pictura i-a permis lui Iris să se liniştească şi să se concentreze, scrie Daily Mail, care a mers acasă la copil, în localitatea engleză Market Harborough, să o vadă la lucru. Site-ul scrie că fetiţa pictează liniştit, scoţând din când în când exclamaţii de bucurie.
Potrivit site-ului The Stir, micuţa este dovada că părinţii nu trebuie niciodată să subestimeze capacităţile copiilor: ‘Ar trebui să îi lăsăm să încerce activităţi noi, care ar putea să le dezvăluie talentele. Daţi-le o chitară, o minge sau o pensulă copilului vostru şi vedeţi ce iese. Nu ar trebui să ne definească un handicap, pe noi sau pe copiii noştri.’
Familia a vândut până acum – prin intermediul site-ului internet – reproduceri ale tablourilor lui Iris Grace, cu preţuri cuprinse între 38 şi 295 lire sterline (45 – 345 euro). Părinţii ei caută un sponsor pentru a expune picturile originale în luna noiembrie, înainte să le vândă la licitaţie. Fondurile astfel câştigate vor folosi la continuarea terapiei fetiţei, încheie huffingtonpost.fr. 

(Agenţia Naţională de Presă AGERPRES)

Moare Pământul !

Puţin câte puţin,
Pământul moare.
La moartea lui contribuim din plin.
O facem conştienţi şi nu ne doare.
Îl dezbrăcăm… şi, pârjolit de soare,
Pământul moare,
Puţin câte puţin.
Puţin câte puţin,
Îl otrăvim.
Îl otrăvim cu nepăsarea noastră
Şi ne-amăgim că noi trăim din plin.
Împrăştiind în aer moarte-albastră,
Îl otrăvim,
Puţin câte puţin.
Puţin câte puţin,
Pământul moare.
Dispreţuirea lui înseamnă moarte.
Pledăm… cu închipuitele nevoi
Şi nu vedem cum totul ne desparte.
Puţin câte puţin,
Murim şi noi.

Sursa: Blackjack's Blog

Era ceva cu zâmbetul lui…

Şi cu cât aruncau mai multe pietre în el, cu atât îl iubeam mai mult. Cu cât încercau cu mai multă ciudă, cu mai multă furie, cu mai multă ură să îl arunce în întuneric, cu atât mai mult pătrundea lumina lui lină, blândă, cuminte şi plină de iubire în inimile noastre.
Cu cât încercau să ni-l îndeparteze, cu atât mai tare se apropia el de sufletele noastre. Iar unde ei aruncau cu noroi, mai răsărea un crin – căci sufletul lui fusese numai iubire. Iar iubirea transforma până şi pietrele în crini.
Era ceva cu iubirea asta a lui -căci prea încercau disperaţi s-o îngroape, după atâtea zeci de ani. Iar ea… Prea nu voia să moară…
Era ceva cu zâmbetul lui, cu ochii lui plini de iubire, cu sufletul lui cald ce părea că ne înveleşte în iubire, că ne învaluie în rugăciuni, că ne mângâie blând şi ne şopteşte să fim mai buni… Era ceva cu el… Căci prea încercau şi acum, după atăţia ani, să îl ucidă… Iar el prea devenea parcă din ce în ce mai viu…
Era ceva cu el…ceva ce ne facea să îl iubim din ce în ce mai mult. Cu fiecare piatră pe care o zvârleau in el.
Era ceva cu el… Avea acel ceva ce lipsea astăzi din jurul nostru parcă mai mult decât oricând… Ceva ce le era mai urât şi mai nesuferit decât orice… Era ceva cu el…picătură cu picătură, stropi de apă vie picurau rugăciune în inimile noastre, reamintindu-ne încet cine eram. Şi ce era acel ceva ce nu ne putea fi luat, ucis, distrus niciodată.
Picătură cu picătură, piatră cu piatră, ne reaminteam. Şi tăceam.
Ne reaminteam. Şi ne rugam.
Ne reaminteam. Şi iubeam.
Ne reaminteam. Şi credeam.
Ne reaminteam. Şi tăceam….
(“Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.
Un zgomot bubuie departe,
Se dărmau parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.…”)

Alexandra Svet

Sursa: Financiarul.ro

Importanţa Cuvântului

“….. fiţi foarte atenţi cu cuvintele pe care le pronunţaţi, pentru că, chiar dacă nu gândiţi cu adevărat la ceea ce spuneţi, cuvântul pleacă în univers şi acţionează conform comenzii pe care i-aţi dat-o.
În multe ţări oamenii au obiceiul să pronunţe blesteme; pentru te miri ce îşi blestemă părinţii, copiii, vecinii, prietenii… Este un obicei foarte urât, deoarece cuvintele creează condiţiile pentru ca nenorocirile să sosească.
Trebuie deci să fim foarte vigilenţi şi niciodată să nu mai sfârşim o conversaţie folosind cuvinte negative la adresa cuiva, pentru că este o lege care vrea ca aceste cuvinte distructive să continue să lucreze. Chiar dacă sunteţi obligat să faceţi critici la adresa cuiva, nu sfârşiţi cu defectele sale. Sfârşiţi conversaţia folosind cuvinte constructive, spunând: ” Are totuşi şi câteva calităţi”, menţionaţi-le şi opriţi-vă.
Ce este un cuvânt? Este o rachetă care parcurge spaţiul şi care, în trecerea sa, declansează forţe, stimulează entităţi şi provoacă efecte ireparabile. Da, în realitate efectele sunt ireparabile. Evident, dacă am putea remedia imediat cuvintele urâte, nu s-ar produce stricăciuni: dar cu cât lăsăm să treacă timpul, cu atât cuvintele capătă efect distructiv. Timpul este deci un factor formidabil. Presupuneţi că a-ţi da ordin să se taie capul cuiva şi cei care trebuie să execute ordinul sunt deja plecaţi…
Ce aţi putea repara odată ce capul ar cade? L-aţi putea lipi? Când un ordin a fost dat deja, ce s-ar mai putea face? Să se dea un contra ordin, deci să se trimită alţi mesageri, alţi servitori, pentru a-l contramanda. Dar dacă a trecut prea mult timp, nu mai puteţi repara nimic.
De aceea s-a spus: “Înainte să apună soarele, împacă-te cu fratele tău”. Aceasta înseamnă că trebuie să reparăm cât putem de repede răul pe care l-am făcut altora. Majoritatea oamenilor se lasă rascoliţi de sentimente, spun orice, dar într-o zi Legile universului bat la uşă şi spun: şi-acum primiţi ce aţi creat!
Trebuie deci să reparăm imediat, fără măcar să aşteptăm ziua de mâine pentru că vorba zboară; este o forţă, o putere care parcurge spaţiul şi acţionează. Dar trebuie să ştiţi totodată că mai există o putere încă şi mai eficace şi mai rapidă decât cuvântul; este gândul; şi dacă vă puneţi la lucru imediat prin gând, puteţi ajunge din urmă cuvântul.

Este dificil, bineînţeles, pentru că gândul aparţine unei regiuni mult mai subtile decât cuvântul; dar dacă vreţi să remediaţi consecinţele cuvintelor voastre puteţi totuşi să vă concentraţi şi să vă răzgândiţi şi să transmiteţi un gând constructiv. În acel moment nu reparaţi complet, dar evitaţi ce-i mai rău. Trebuie să fiţi foarte rapizi şi gândul vostru să fie foarte intens, dacă nu, ordinul de execuţie va fi dat, victima va fi decapitată (simbolic vorbind) şi într-o zi veţi  trăi tot ce aţi creat prin acele cuvinte.”  (O.M.Aivanhov)

Sursa: Financiarul.ro