Cyber-utopismul – încă un mod de a vrăji lumea?

În articolul precedent am descris rolul pe care îl joacă mai recent Internetul: un instrument de mare putere, prin care se pot genera schimbări sociale şi chiar revoluţionare, exemplul cel mai cunoscut fiind recentele revolte din ţările arabe. Evidenţierea acestui rol în forma sa pozitivă pare a fi, de altfel, parte din propaganda puternicilor acestei lumi, ce au tot interesul să promoveze încă o utopie oamenilor dezorientaţi, care caută să îşi pună „speranţele de mai bine” în ceva din această lume. Cyber-utopismul, denumit astfel în literatura de specialitate, este curentul mainstream pe care îl regăsim şi în discursurile preşedintelui american Barack Obama, în comunicatele oficiale ale Uniunii Europene, în mesajele mass-media şi ale reprezentanţilor societăţii civile, precum şi în mesajele de marketing ale giganţilor internetului (Google, Facebook etc.). Conform acestui curent, noile tehnologii (adică Internetul, reţelele sociale, platformele de bloguri) sunt locurile ideale în care informaţia circulă necenzurată, în care discuţia este liberă şi interactivă, în care tinerii se emancipează de regimurile autoritar-dictatoriale, în care se generează curente ale activismului civic, ale luării de atitudine etc.
Pe scurt, cyber-utopismul ne spune că prin Internet şi noile tehnologii are loc un dublu proces: 1. conştientizarea prin informaţia necenzurată şi 2. generarea activismului civic, ce duce la forţarea emancipării, a dobândirii progresului şi a schimbării sociale.
Cât din această propagandă rezistă la o analiză obiectivă? Cât este adevăr şi cât este fals?
Conştientizarea
Recursul la Internet pentru a sparge blocajul informaţional al presei mainstream sau al informaţiilor strict oficiale, deseori interesate şi unilaterale, este un adevăr. Pentru a testa adevărul acestei afirmaţii vom folosi un exemplu mai apropiat de noi decât „revoluţiile” din ţările arabe –  campania de vaccinare contra „gripei porcine”. Ne amintim cu toţii că, pentru un timp îndeajuns de lung, a existat un adevărat blocaj din partea mass-mediei, care dădea doar informaţiile oficiale, făcând propagandă vaccinărilor. Primele informaţii despre riscurile acelor vaccinuri şi condiţia practică de experiment a acestora au apărut pe bloguri. La fel, şi în cazul ţărilor arabe, cu vechi regimuri dictatoriale (susţinute adesea tocmai de cei ce astăzi aplaudă prăbuşirea acestora!), e de presupus că a existat o cenzură informaţională asemănătoare.
Care este însă cealaltă faţă a monedei? Tocmai credibilitatea uriaşă pe care a căpătat-o Internetul, ca mediu al informaţiei necenzurate, duce la supralicitarea rolului pe care acesta îl poate juca şi la o falsă virtute atribuită – conştientizarea. Internetul, astfel credibilizat, a devenit mediul de informare prin excelenţă pentru cei ce au acces la el (există un întreg curent de digitalizare a presei scrise, care apare tot mai puţin în ediţii tipărite şi tot mai mult în ediţii electronice). Se zice că cititul pe Internet îţi „deschide mintea” şi te ajută să te limpezeşti, ba, eventual, chiar te învaţă cum şi ce să gândeşti. S-a ajuns chiar la ideea că, accesând informaţiile din acest mediu, te deosebeşti în mod radical de ceilalţi oameni – tu fiind „trezit la realitate”, iar ceilalţi fiind „iremediabil pierduţi” datorită indiferenţei şi pasivităţii lor în faţa mainstream-ului şi a oficialului. Însă tocmai aici este pericolul şi efectul „pervers” (în sens de efect ascuns, „secundar”, ca la medicamente) al Internetului: transformarea sa din mediu strict instrumental, care dă posibilitatea unei circulaţii ceva mai libere a informaţiei, într-un mediu fetişizat, de tip gnostic, care acordă celor „iniţiaţi” o cunoaştere superioară.
Studiile pe care cercetătorii în neurologie le-au efectuat ne arată însă că efectul concret pe care îl are Internetul este, mai degrabă, păgubitor – tocmai pentru capacitatea noastră de gândire şi de analiză! Deşi, faţă de televizor, Internetul încurajează gândirea analitică, instrumentală, el defavorizează organic capacitatea de gândire profundă, raţionamentele complexe, memoria şi capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză (cf. American Journal of Geriatric Psychiatry, Your Brain on Google: Patterns of Cerebral Activation during Internet Searching).
Practic, Internetul – în mod organic, neuronal – este o mare provocare la adresa discernământului, deoarece, pe de o parte, dă senzaţia unei gândiri active, în timp ce, în realitate, această gândire este superficială şi lipsită de capacitatea de a sesiza realitatea mai profundă, aflată dincolo de aparenţe. Drept exemplu clar, Internetul s-a dovedit un mediu ideal pentru răspândirea informaţiilor false, a „viralelor”, a hoax-urilor e-mail-uri care circulă între sute de adrese şi conţin înşelătorii sau date eronate) şi a materialelor contrafăcute. Nici un alt mediu nu cunoaşte o aşa capacitate de diseminare a falsurilor, prin credulitatea utilizatorilor şi contribuţia lor voluntară! În plus, în cazul „viralelor” avem de-a face cu lucruri ce pot fi relativ uşor identificate ca falsuri; ce ne facem însă cu acele strategii de manipulare a oamenilor prin intermediul reţelelor sociale şi al Internetului, în general?
Generarea activismului şi a emancipării
Cercetătorul belarus Evgheni Morozov s-a aplecat în mod special asupra acestui mit, al activismului generat de Internet, în lucrarea sa The Net Delusion. Observaţiile sale sunt următoarele: nu doar că reţelele sociale şi Internetul nu ajută la formarea unei adevărate conştiinţe civice şi-a unei atitudini de angajament personal şi concret, ci sunt folosite de regimurile dictatoriale pentru a infiltra agenţi în cadrul grupurilor dizidente, pentru a spiona şi pentru a-şi împrăştia propria propagandă. Internetul este o acoperire perfectă pentru astfel de agenţi. Mai mult decât atât: Morozov arată că, de fapt, activiştii generaţi de internet sunt „falşi activişti” (slackactivists), susţinători pasivi ai cauzelor „de pe net”, care trăiesc un surogat de angajament şi de militantism dând clic, semnând o petiţie on-line, scriind un articol sau un comentariu pe-un blog şi lipsind complet, de fapt, din realitatea vieţii sociale.
Un alt observator al fenomenului, Bruce Sterling, descria într-un interviu publicat de Think Outside the Box rolul hacktivismului (mişcarea acelor anonimi care, precum Wikileaks, şi-au asumat rolul de figuri eroice şi eliberatoare ale lumii digitale) ca fiind eficient în „scandalurile media, afacerile politice murdare, revoluţiile şi războaiele de gherilă”. Mai departe, el afirmă că „tinerii nu disting între activităţile lor «virtuale» şi activităţile lor «reale», astfel încât această distincţie îşi pierde sensul. Uneori hacktivismul este eficient, însă de multe ori este doar zgomotul de fond asigurat de cei alienaţi şi deconectaţi”. În final, Bruce Sterling citează din Marshall McLuhan, care considera că ne aflăm în plin „război informaţional”, adăugând că „distincţia dintre populaţia civilă şi serviciile secrete devine din ce în ce mai ştearsă”.
Internetul este prin excelenţă un mediu de tip surogat, dând senzaţia unui proces de conştientizare, de emancipare şi de activism care îl face pe utilizator să se simtă special, să aibă impresia unei participări la lucruri fundamentale şi decisive pentru viaţa ţării sale sau chiar a întregii planete. În realitate, folosirea Internetului mai mult decât un simplu mediu instrumental duce la grave probleme de discernământ, generate chiar neurologic, şi la un fals activism, al alienării şi însingurării, al închipuirii. Un tânăr câştigat de mitul Internetului mai uşor va face o revoluţie (căci acolo beţia răzvrătirii este accesibilă tuturor!) decât o simplă schimbare în viaţa sa…

Cyber-utopism în Biserică?
Dacă aceste realităţi descrise în ultimele articole dedicate fenomenului Internet ar fi făcut parte doar din sfera preocupărilor lumeşti ale oamenilor, neafectându-ne pe noi, credincioşii, poate ar fi fost neîntemeiată stăruinţa noastră asupra temei. Trebuie însă să recunoaştem că Internetul face parte din viaţa multora dintre noi şi este folosit nu doar pentru corespondenţă, informare sau accesarea alternativă a unor texte indisponibile în format tipărit, ci mai mult decât atât. Un mai mult care face ca efectele „perverse” ale Internetului descrise mai sus – falsa conştientizare şi falsul activism – să afecteze din plin şi viaţa noastră duhovnicească.
Problemele grave încep în momentul în care acest mediu este ridicat de la un nivel instrumental (adică de mijloc spre atingerea unui scop duhovnicesc) la unul normativ, în care înţelegem lumea strict în funcţie de ce aflăm de pe Internet, de pe bloguri sau de pe YouTube, fără a mai încerca să „verificăm” această cunoaştere cu duhovnicul sau cu cei ce au mai multă experienţă duhovnicească, ori nici măcar fără a ne mai gândi serios la seriozitatea şi coerenţa informaţiei. În acest caz, Internetul devine un scop în sine şi înlocuieşte chiar viaţa noastră duhovnicească, care se transferă cu totul în virtual (adică în surogat). Astfel, Internetul ajunge principalul rezervor de influenţe care ne călăuzeşte în modul în care percepem realitatea, reacţionăm la evenimente şi înţelegem mersul lumii.
Astfel, derapajul duhovnicesc dat de alunecarea în această atitudine fetişizantă faţă de Internet se reduce, în esenţă, la un proces antihristic: înlocuirea contactului viu cu Hristos, cu Biserica şi cu aproapele printr-unul întreţinut cu un surogat, cu o fantasmă virtuală. Acest lucru este valabil atât pentru credinciosul ce alege să urmărească Liturghia pe un ecran, cât şi pentru cel ce a devenit un captiv al caruselului de informaţii „virale”, al hoax-urilor ridicate la rang de ştiri sau al scandalurilor mai mult sau mai puţin gratuite care se propagă în mediul internautic sub eticheta „Ortodoxiei”. Pentru cel afectat de această captivitate, relaţia cu realitatea, cu Biserica, cu propriul duhovnic este intermediată de ceea ce îi spune Internetul…
În aceste din urmă rânduri am atins doar la suprafaţă modul în care Internetul a început să fie folosit de oamenii credincioşi. Problema e mai extinsă şi nu poate fi epuizată prin acest articol. Internetul a avut rolul său pozitiv, dar a şi generat, mai ales în ultimul timp, fenomene nocive pentru viaţa duhovnicească. Asupra acestora ne vom apleca mai îndeaproape în numerele viitoare ale revistei.

Europa şi valorile ei

Trăim o vreme a războiului: între culturi, între valori, între credinţe. Trăim o vreme a războiului: nevăzut, nedeclarat şi, cu toate acestea, prezent. Trăim, iarăşi, în plină contradicţie: pare că, pe măsură ce ne străduim să unim într-o singură „Odă a Bucuriei” culturi, valori şi credinţe, în curgerea tăcută a vieţii lor, dincolo de parada unionistă de la suprafaţă, acestea îşi înteţesc diferenţele. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce primul lucru pe care îl dăm la o parte când începem o discuţie este tocmai adevărul? În dezbaterea publică, mai ales, dar şi în societate, politică şi chiar filosofie, suntem îndemnaţi să punem adevărul la o parte pentru a ne putea, chipurile, înţelege; pentru a nu accentua diferenţele; pentru a nu supăra pe nimeni, pentru… pentru… pentru… De aici, noua corectitudine politică – neo-limba minciunii; de aici, această societate multiculturală europeană, în care orice cultură poate intra – cu condiţia de a nu intra cu adevărat. Ea nu se poate construi decât pe permanenta excludere a adevărului din sânul ei: pentru că simpla adiere a acestuia ar duce la prăbuşirea principiului ei de funcţionare – minciuna.
Aceasta este esenţa construcţiei multiculturale, aceasta este şi esenţa construcţiei politice europene: putem accepta şi spune orice, numai nu adevărul! Oare putem spune că toate religiile sunt adevărate şi că toate conduc la adevăr? Putem, şi suntem chiar invitaţi să o facem! Oare putem batjocori orice lucru sfânt, în numele libertăţii? Putem, şi ni se recomandă chiar! Oare putem spune că avortul este un drept al femeii, un simbol al demnităţii şi libertăţii ei? Cu atât mai mult! Oare putem spune că homosexualitatea este un stil obişnuit de viaţă, la fel de obişnuit precum oricare altul? Putem, şi trebuie să o facem – riscăm chiar sancţiuni, dacă nu! Oare putem spune că singura adevărată valoare e umanismul? O, dar suntem lăudaţi dacă o facem – abia aşa intrăm în clubul european!
Oare putem însă spune că homosexualitatea e un păcat, că avortul e o crimă strigătoare la cer, că multiculturalismul e o fanfaronadă, că fundamentul civilizaţiei europene e creştinismul? Nu, nu şi iarăşi nu! Putem îmbrăţişa orice sărbătoare, orice religie – numai pe cea autentic creştină nu! Putem îmbrăţişa orice sistem moral sau imoral şi orice stil de viaţă, numai pe acela care spune „păcatul bate la uşă, ci tu biruieşte-l” sau „fereşte-te de rău şi fă binele” – nu!
Fundamentul construcţiei europene: anticreştinismul tacit sau făţiş
Iată, ca exemplu, noua agendă europeană lansată în septembrie anul trecut pentru anul 2011-2012, editată de Comisia Europeană pentru elevii europeni şi distribuită gratuit în şcolile din întreg spaţiul U.E., în aproximativ trei milioane de exemplare. Bogat ilustrată, agenda trece în revistă sărbătorile mai multor religii – mozaică, musulmană, hindusă etc. – împreună cu câteva date informative despre ele; e trecută chiar şi ziua U.E. – 9 mai. Dar se „uită” să se amintească ceva despre sau să se treacă în calendar creştinismul ori vreo sărbătoare creştină – ca şi cum nici n-ar exista! Ca şi cum Europa s-ar fi născut acum 200 de ani! Reacţia Poloniei, a Italiei şi a câtorva deputaţi francezi a fost imediată, condamnând „ateismul agresiv” al birocraţilor unionali. În treacăt fie spus, din partea eurodeputaţilor noştri nu s-a auzit nimic, ca şi cum şi noi am exista de la 1859 încoace, iar nu de mai devreme…
Deşi Comisia Europeană şi-a cerut silit scuze prin comisarul responsabil, John Dalli, ea a refuzat totuşi să retragă agendele din şcoli. ^{Cf. Europadiary.fr} Atitudinea aceasta nu ar trebui să ne mire, ţinând cont de războiul purtat împotriva menţionării moştenirii creştine în textele fondatoare ale U.E.: această Uniune a fost gândită, s-a construit şi se impune împotriva gândirii şi moralei creştine. Acesta e adevărul pe care orice europarlamentar, eurobirocrat şi comisar european trebuie să-l cunoască pentru a putea urca scara devenirii europene şi a face parte din clubul european. Însuşi cuvântul „european” – obsesiv repetat, pentru a ne intra bine în cap! – a devenit sinonim cu anticreştinismul, fie prin omisiune tacită (cum e cazul agendelor U.E.), fie prin opoziţie făţişă.
Oare cum altfel am putea cataloga opoziţia majorităţii europarlamentarilor faţă de un proiect lituanian de lege care încerca să-i pună pe copii şi tineri la adăpost de discursul licenţios şi, implicit, faţă de propaganda homosexuală? Mai exact, pe data de 19 ianuarie a.c., Parlamentul European a emis o rezoluţie propusă de grupurile socialist, ecologist, liberal şi comunist din Parlament (ceea ce s-a numit „Europa roz”), prin care Lituania era pusă la zid pentru încercarea de a condamna „promovarea publică a homosexualităţii” în intenţia de a-i proteja pe cei mici. Acestei îngrijorări a elitelor politice lituaniene, „Europa roz” i-a răspuns cu o altă îngrijorare – cea a încălcării „libertăţii de expresie şi de manifestare” a paradelor şi publicităţii homosexuale. În viziunea europarlamentarilor, „în viitor, paradele homosexuale ar trebui permise peste tot, iar minorii ar trebui să poată accesa în mod liber informaţii despre homosexualitate”. ^{Cf. Brusselsjournal.com, 22 ianuarie 2011}
Noile valori europene
„Toleranţa”, lupta pentru promovarea „identităţii de gen” şi împotriva discriminării pe motive de orientare sexuală, a „transfobiei” şi a „homofobiei” – toate acestea fac parte din pantheonul noilor valori ale Europei, valori impuse prin instituţiile europene şi enunţate în textele fondatoare ale Uniunii. Modul în care se impun aceste valori este însă grăitor pentru tipul de regim totalitar care se întrevede. E o luptă dusă pe toate planurile împotriva înţelesurilor, instituţiilor, educaţiei şi moralei tradiţionale.
Să luăm, ca exemplu, termenul „homofobie”. Prin confuzia intenţionată între homo (om) şi homosexual, propaganda homosexuală a reuşit să impună în societate o implicaţie sofistă: de acum înainte, orice critică la adresa homosexualităţii şi a propagandei sale va fi tratată ca un atac implicit la adresa umanităţii. Are loc astfel o redefinire a termenilor şi a identităţii lor – mai ales a termenilor cu puternică încărcătură identitară, pentru a opera mutaţii de mentalitate şi a revoluţiona astfel codurile sociale. Grupurile minoritare şi, mai ales, cele cu un discurs ideologic revoluţionar devin acum – prin această basculare a înţelesurilor identitare şi comunitare – reprezentantele recunoscute ale umanităţii. Excluderea celor ce se opun acestor mutaţii, îndeosebi a creştinilor, din posturile publice, apoi din societate şi în cele din urmă din umanitate, este implicită şi devine tot mai evidentă.
Restructurarea societăţii trece prin revoluţia sexuală
Această mutaţie trebuie să fie însă infiltrată şi impusă în mentalul colectiv prin educaţie. Educaţia e arma privilegiată a oricărei ideologii – implicit, şi a acestei noi ideologii a revoluţionării naturii umane prin sexualitate, în general, şi printr-o sexualitate aberantă, în special. De la Marchizul de Sade şi Revoluţia Franceză, apoi într-un mod mai sistematic de la Freud (în Europa) şi Alfred Kinsey (în S.U.A.) şi, în sfârşit, de la revoluţia sexuală din mai 1968, natura umană a fost redefinită în funcţie de sexualitatea sa aberantă. Omul e organul său sexual şi modul în care se raportează la el – dincolo de plasa de vorbe care ni se întinde prin sloganuri ca „libertate şi toleranţă”, aceasta e viziunea asupra omului pe care U.E. a adoptat-o şi vrea să o impună.
Este grăitor faptul că cei ce până mai ieri purtau steagul revoluţiei sexuale sunt astăzi politicieni de vază ai Uniunii. E celebru cazul conducătorului ecologiştilor europeni, Daniel Cohn-Bendit, care a fost acuzat în 2001 de pedofilie, pe baza unor mărturii făcute de acesta în cartea sa din 1975, Marele Bazar. Cohn-Bendit descrie aici jocurile sale pseudosexuale cu copii, fără să nege că ar fi mers şi mai departe. În urma revoluţiei sexuale, anii ’70 ai secolului trecut au fost peste tot în Europa, dar mai ales în Franţa şi Germania, teatrul unor experimente sexuale de neînchipuit până atunci. Discursul public era mult mai făţiş decât acum: de pildă, publicaţia franceză Le Monde făcea loc în paginile sale unor scriitori pedofili sau care încercau să facă pedofilia acceptabilă. În Germania s-a încercat o revoluţionare a sexualităţii, prin lanţuri de grădiniţe în care copiilor nu numai că li se predau ore de educaţie sexuală explicite, dar acestea erau puse şi în practică – fie între copii, fie între copii şi adulţi! S-a încercat chiar distrugerea tabuurilor sexuale prin practicarea incestului între părinţi şi copii, lucru care a întâmpinat o rezistenţă instinctivă tocmai din partea părinţilor care-şi aduseseră copii la aceste grădiniţe. ^{Cf. Der Spiegel, 2 iulie 2010}
Restricţiile morale pe care tradiţia le impunea asupra sexualităţii erau văzute ca arme inhibitorii în vederea controlului social, aşa că eliberarea de tradiţie şi de constrângerile ei – şi, implicit, eliberarea societăţii de vechea lume – trebuia să se facă printr-o eliberare sexuală. Ceea ce s-a încercat în anii ’70 ai secolului trecut într-un mod mai brutal şi mai făţiş, se face acum mult mai insidios, dar mai sistematic şi mai general, prin cursurile de educaţie sexuală şi prin retorica libertăţii şi toleranţei.
Revoluţia sexuală …
Ca de obicei, Marea Britanie este în avangarda acestei mişcări. Aici, un nou plan de învăţământ va încerca să infiltreze teme homosexuale în întreaga programă şcolară. Iată proiectul, aşa cum ni-l înfăţişează cei de la Lifesitenews.com: „Programul va include referinţe la homosexualitate şi transsexuali în cadrul lecţiilor de matematică, design şi tehnologie, limbi, geografie şi ştiinţe. Lecţiile de limbi vor încuraja elevii să folosească un vocabular dezvoltat de către lobby-ul politic homosexual. În cadrul lecţiilor de ştiinţe, elevii vor putea studia speciile de animale în care masculul are rolul predominant în creşterea puilor, precum pinguinii regali şi căluţii de mare, iar dezbaterile se vor putea concentra pe «structuri de familie diferite». La geografie, elevii vor putea examina transformarea cartierului San Francisco Castro dintr-unul populat de muncitori irlandezi în primul «cartier al homosexualilor» din lume”. În cadrul lecţiilor de matematică, unul dintre promotorii noii curricule, David Watkins, recomandă ca atunci „când ai o problemă de matematică, de ce trebuie să fie implicată o familie heterosexuală, sau o fată şi un băiat? De ce nu doi băieţi şi două fete?” În continuare, el susţine: „Nu se pune problema predării sexualităţii homosexuale, ci e vorba despre imagini şi despre expunerea copiilor la ideea că există şi alte tipuri de oameni în lume”.
Sofismul acestei ultime remarci şochează raţionamentul oricărui om de bun simţ: expunerea copiilor la astfel de imagini şi idei e implicit o încurajare a sexualităţii homosexuale, iar deprinderea copiilor cu această nouă viziune asupra lumii are rolul fie de a câştiga adepţi, fie de a omorî sau a stinge din faşă orice gând sau atitudine antihomosexuală! Aceasta e metoda tipică a oricărei ideologii totalitare, fie ea comunistă, nazistă sau, iată!, sexuală şi homosexuală…