sâmbătă, octombrie 20, 2012

Dragostea nu poate fi instituţionalizată



De vorbă cu Leonard Vancu, coordonatorul proiectului „Pro-Vita” din cadrul Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Constanţa

Ce deosebeşte o societate tradiţională, creştină de lumea zilelor noastre? Înainte, oamenii trăiau şi se simţeau ca într-o mare familie. Fiecăruia îi păsa de toţi ceilalţi, iar necazurile sau bolile fiecăruia erau împărtăşite de întreaga comunitate. Chiar şi căderile unora, păcatele mai grele, se răsfrângeau cumva în conştiinţa întregii colectivităţi în aşa fel încât nu puteai spune:fac ce vreau, pe voi nu vă priveşte.
        Astăzi, dimpotrivă. Până şi milostenia este instituţionalizată. Fiecare face ce vede la televizor şi nimeni nu-i zice nimic, nu se amestecă, căci, chipurile, e treaba lui. Încât, plecând de la această stare de spirit s-a ajuns ca să fie bătuţi până la a fi omorâţi oameni pe stradă, şi nimeni nu intervine. Despre necazurile şi stările de deznădejde ale altora, cine să mai aibă timp şi mărinimie de suflet să se intereseze. Acesta este rodul culturii de consum, al ideologiilor individualismului şi al plăcerilor egoiste. În fond, o lume în care Hristos a ajuns pentru mulţi doar un reper ideologic al unei iubiri abstracte. Una care trebuie să îmbrăţişeze toate ereziile şi perversităţile, dar nu şi pe aproapele care suferă sau rătăceşte alături de tine.
       Desigur că nu s-a ajuns ca toţi oamenii să fie fasonaţi după acelaşi calapod, deşi se fac eforturi în aceste sens. Prezenţa vie a credinţei ortodoxe, glasul conştiinţei îi aduc pe mulţi la o sensibilitate faţă de problemele aproapelui mai mare chiar decât în vremurile de demult. În acest spirit se înscriu membrii Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa, despre a căror grădiniţă şi şcoală am vorbit în numărul trecut. Vom stărui şi în acest număr asupra iniţiativelor lor pentru că probează nu numai marea dragoste faţă de om pe care ar trebui să o împărtăşim cu toţii, dar pot constitui şi model viu de lucrare creştină în vremea noastră.
       În acest număr, l-am rugat pe Leonard Vancu coordonatorul proiectului „Pro-Viaţă” din cadrul Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” să ne spună câteva cuvinte despre modul în care ei au înţeles că trebuie purtată lupta pentru salvarea vieţii pruncilor aflaţi încă în pântecele mamei lor.
       Cauza este cea care trebuie înlăturată în primul rând, pentru că, atunci când se ajunge la efect, este de multe ori prea târziu.
       Odată, într-o seară, într-o discuţie pe care am avut-o la fundaţie, am căutat un răspuns la întrebarea: care este momentul de cădere maximă atunci când se face un avort: în momentul în care fata se hotărăşte să facă chiuretaj, atunci când intră în sala de operaţie sau abia atunci când se face anestezia?
       Din frământarea noastră a reieşit că totul începe în momentul în care cei doi „parteneri” pun plăcerea trupească înaintea vieţii omeneşti, desfrânează, neluând în calcul că, potrivit firii, femeia s-ar putea să rămână însărcinată.
       În urma acestei constatări am conceput un program de educaţie informală în care le vorbim elevilor despre ce înseamnă viaţa care se naşte în pântecele femeii şi despre riscurile desfrânării, despre robia erotismului obsesiv la care aceasta te aduce. Au trecut de atunci trei ani, timp în care am făcut şi patru prezentări pe zi. În total am avut peste 200 de întâlniri cu elevi din toată ţară şi 6 cu profesori, părinţi şi oameni doritori să ni se alăture în acest proiect.
     - Cum reacţionează elevii când le prezentaţi astfel de subiecte, mai ales că, după cum ne arată statisticile, foarte mulţi întreţin relaţii trupeşti fără eu as fi scris: să aibă parte de binecuvântarea Bisericii prin Taina Cununiei
     - La început zâmbesc: „Au venit ăştia să ne vorbească de educaţie sexuală, să ne spună ce să facem!”; ceva de genul: „Noi le ştim pe toate!” Atunci eu le zic: „N-am venit să vă vorbesc despre educaţia sexuală care vă face să chicotiţi, ci am venit să vă prezentăm adevărul în ceea ce priveşte dragostea şi sexualitatea. Pe drumul pe care aţi apucat, veţi deveni în curând robi ai sexului”.
        Le explicăm că toate acţiunile de înfrumuseţare şi modelare trupească ori ideologică: stilist, nutriţionist, tatuaje, piersing, bodybuilding, culturism, modeling, portofolio, feminism, misoginism, diversitate sexuală, toleranţă, designer vestimentar, epilat, solar, masaj, lifting, modelare plastică, silicoane, jogging, tinning, implant estetic, lentile de contact, cure de slăbire, aerobic, fitness şi multe altele sunt mijloace care conduc la curvia trupească, mentală ori la sminteală.
       Aceşti copii – de la 13 la 19 ani – chiar dacă s-au întinat sau au căzut trupeşte într-o proporţie foarte mare, majoritară chiar, nu s-au pervertit şi sufleteşte, au fost manipulaţi, păcăliţi, înşelaţi. Am găsit clase întregi pline de candoare, elevi care plângeau la aceste prezentări, dar şi care dansau cu cafeaua şi ţigara, vorbeau obscenităţi făţiş, chiar profesoare cu cercel în nas, ori care tocmeau notele cu elevii.
      Când le vorbesc despre avort, le fac o simulare a unui avort cu un mulaj de copil şi o chiuretă. Treptat, devin foarte atenţi, pun întrebări, astfel încât la sfârşitul expunerii nu ne mai lasă să plecăm. Ne întreabă dacă putem prelungi discuţiile şi în ora următoare…
      - Aţi mers şi la cabinetele ginecologice?
      - Da. Am vorbit cu multe dintre femeile care nu mai doreau să devină mame, explicându-le că avortul este sinonim cu uciderea. Din discuţiile purtate cu aceste femei, ne-am dat seama că multe dintre ele nu conştientizau faptul că purtau în pântece un copil viu, o viaţă de om. Am reuşit să le convingem pe câteva – şi spun asta pentru că ulterior ne-am întâlnit cu ele pe stradă, plimbându-şi copilul.
       Cred că fiecare dintre noi ar trebui să facem ceva pentru a salva vieţilor pruncilor pe care mamele nu-i mai doresc. Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. În aceste cazuri, aproapele aflat în pântecele mamei – locul cel mai ferit şi nimerit ales de Ziditor – în loc să fie apărat cu preţul vieţii, ajunge să fie mărunţit de aparatele moderne de chiuretaj, aruncat apoi într-o găleată cu resturi umane, la toaletă, ori la crematoriu. Şi câţi dintre noi facem ceva pentru a împiedica acest măcel?
       Ne putem uşor informa despre ceea ce înseamnă avortul, pentru că acum sunt pe net o mulţime de materiale, sau putem găsi materiale la fundaţiile care au proiecte pro-viaţă: cărţi, pliante, CD-uri cu filme. Având o minimă pregătire, putem aborda acest subiect în orice mediu: în mijloacele de transport în comun, în magazine, cu vecinii, la serviciu, şi să încercăm să le arătăm unde greşesc celor pe care îi simţim că merg pe calea acesta a desfrânării sau a avortului – care probabil nu ştiu cât de greu păcătuiesc în faţa lui Dumnezeu. Având credinţă în Dumnezeu, dragoste faţă de ceilalţi şi râvnă putem întoarce multe suflete ce merg pe calea cea rea a păcatului.
      - Povesteşte-ne, te rog, unul din cazurile în care aţi reuşit să o convingeţi pe mamă să ducă până la capăt sarcina.
      - O tânără, Ramona, locuia cu logodnicul ei într-o garsonieră şi avea un copil cu acesta. Era o fată care îşi schimba des prietenii, astfel că a rămas însărcinată cu un alt bărbat. După un timp, s-a certat cu acesta şi a început o altă relaţie – deşi, repet, locuia sub acelaşi acoperiş cu tatăl primului ei copil. Aflată într-o asemenea situaţie, Ramona voia să avorteze.
        După ce am aflat de la un prieten comun despre problemele Ramonei, am încercat de câteva ori să stabilim o întâlnire cu ea, dar de fiecare dată fugea. Nu o găseam acasă, nu o găseam la serviciul unde lucra. Până la urmă i-am trimis nişte materiale informative despre avort şi un prunc de plastic, aşa cum arată la 10 săptămâni în pântecele mamei.
       A rânduit Dumnezeu şi Ramona s-a uitat peste materiale. Ne-a transmis că ar fi vrut să ducă sarcina mai departe, dar pentru că nu era angajată cu carte de muncă se temea că nu va primi indemnizaţia care se acordă mămicilor după naştere. Deşi i-am propus să o angajăm la fundaţie, nu ne-a răspuns foarte rapid, dar, după vreo lună de tatonări, de schimburi de mesaje, a venit la noi.
       A acceptat propunerea de a lucra la fundaţie, dar era foarte labilă din punct de vedere emoţional – ştiu din experienţă că nu întotdeauna fetele aflate în situaţia ei se ţin de promisiune. Într-o primă fază i-am dat să plieze nişte coli imprimate despre avort.
        În acele pliante erau imagini mai dure, cu copiii tăiaţi în bucăţele în urma chiuretajelor. Noi distribuim aceste pliante prin policlinici, la cabinetele de ginecologie. După un timp, am trimis-o chiar pe Ramona să împartă aceste pliante.
        Citind şi recitind aceste pliante, şi-a dat seama cât de grav este păcatul avortului şi până la urmă a păstrat copilul. S-a despărţit, fireşte, de primul logodnic şi s-a mutat cu noul prieten. Chiar dacă nu s-a cununat încă religios cu acesta, important este că un copil a venit pe lume…
        - Văd că te implici cu multă dăruire în activităţi pro-viaţă. De ce?
        - Am ajuns să conduc proiectele pro-viaţă ale Fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni” pentru că îmi doresc să fac bine în jurul meu. Am preluat proiectul „Pro-vita” de la Valea Plopului, de la Părintele Nicolae Tănase, şi am încercat să-l dezvoltăm aici.
         Noi am fi vrut să fie şi medici ginecologi care să ne susţină, dar absolut toţi cei pe care i-am abordat ne-au refuzat efectiv. În demersul nostru am avut şi experienţe neplăcute, dintr-o policlinică de stat ne-au dat afară cu bodyguarzii, strigând că din cauza noastră nu pot să câştige o pâine cinstită! Pâine cinstită?!
        Am văzut, am vorbit şi mi s-a povestit despre tineri şi tinere care făcuseră crime prin avorturi, prin accidente de maşină, care rămăseseră infertili, ori îşi mutilaseră trupurile în sensul hedonismului, cu uterul scos, ori cu cancer, ori HIV, ori cu sâni extirpaţi sau cu BTS pe viață. În mintea lor persistă mereu întrebarea: De ce nu ne-a spus nimeni nimic niciodată? De ce am fost mințiți?
        Având în vedere realitatea cruntă de la noi din ţară, precum şi faptul că vom fi judecaţi şi pentru binele pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut, cred că toţi trebuie să facem ceva pentru a opri crimele care se petrec în chiar trupul femeii; fiecare trebuie să lupte în felul şi cu posibilităţile sale, dar în primul rând cu inima, căci apoi vine şi sprijinul de la Dumnezeu. Să contestăm şi să demascăm această modă, acest stil de viaţă, în care curvia, crima, consumul nebunesc al plăcerii şi indiferenţa au devenit modele de urmat de către copilaşii noştri, smulşi din sânul familiei şi al Bisericii şi jertfiţi pe altarele patimilor.
        Să ştiţi că nici un efort nu e inutil, orice mică jertfă aduce însutit, unul singur din mii dacă se salvează, ori salvează pe altul la un moment dat, peste ani şi e mai mult decât lumea toată precum spune apostolul. Să ştiţi că merită să facem orice pentru această luptă, cu toate că ne aflăm pe contrasensul istoriei, al vremurilor şi al momentului. Trebuie să mergem mai departe, căci cu noi este Dumnezeu.

 A consemnat Raluca Tănăseanu Interviu aparut in nr 19 al revistei Familia Ortodoxa
Sursa: Familia ortodoxă