 |
| Sursa: fotofocus.ro |
Am copilarit la tara.
Cand eram mic, muream de ciuda ca bunicii plecau la sapa, la camp si pe
mine ma lasau acasa. Voiam si eu. Uneori ma luau, dar cand ma palea
soarele de pranz, picam lovit de caldura la umbra vreunui nuc (mereu era
un nuc salvator, prin preajma). Ma tranteam pe un sac de rafie si
dormeam lemn fie pana cand ma trezeau bunicii, sa plecam, fie pana cand
ma trezeam plin de furnici sau alte insecte pe sub hainele subtiri, de
vara. Amu, cand vad mania asta cu capusele, imi vine sa rad. Si ciuda-mi
e ca tinde sa ma prinda si pe mine panica asta.
Ulterior am crescut. As fi voit sa fiu uitat acasa, dar nu se mai
intampla asta. Eram om de baza la sapat, la cosit, la cules, la toate
cele. Ma uitam pe cer, melancoolic, citind norii de la cornu caprii...
Asa am invatat sa prevestesc vremea, dupa forma norilor si dupa cum
apune soarele, tot uitandu-ma in fiecare seara, sperand ca noaptea sau
ziua urmatoare va ploua.
...........................................................
De-a lungul timpului, am spus povesti.
Am povestit lucruri traite de mine, lucruri auzite. Am povestit ce am
facut, ce am vazut, ce mi s-a intamplat. La o adunare de oameni, de
prieteni, orice ar spune cineva imi aminteste pe loc o alta poveste
care, de cele mai multe ori, cred eu ca ar merita spusa.
Au fost si momente cand nu am avut chef sa povestesc. Cand am preferat
sa tac si sa-i ascult pe altii. Am intalnit si oameni ale caror povesti
imi placeau atat de mult, incat nu voiam sa ii intrerup.
Au fost si momente cand cei din jur credeau ca am patit ceva, pentru ca am devenit tacut.
Si au fost si momente cand mi s-a cerut sa povestec ceva. "Spune-mi o poveste." "Zi ceva!" "Mai povesteste/-mi ceva".
Rareori insa, mi se cerea sa povestesc despre ceva anume. Mai mereu
subiectul povestii era lasat la alegerea mea. Si, uneori, tocmai pentru
ca imi era ceva cerut si nu venea de la mine, imi parea ca dintr-o data
nu mai stiu nimic demn de a fi povestit.
Dar recent mi-a rasarit un gand, in minte. Daca mi-ar fi cerut cineva
sa-i povestesc despre cea mai fericita perioada din viata mea despre
care-mi aduc aminte, ce i-as fi povestit?
M-am gandit ceva vreme la aceasta posibila intrebare. Si-ntr-o seara,
plimbandu-ma pe afara batut de vantul ala plin de viata si gandindu-ma
la o casa incalzita de o soba cu lemne, mi-am dat seama si care ar fi
raspunsul.
Cea mai fericita zi din viata mea a fost oricare din zilele cand eram
pusti, ma sculam dimineata si nu trebuia sa merg la scoala, ori sa
lucrez pamantul la tara. Dimineata imi era intotdeauna foame cand ma
trezeam si daca eram la tara adulmecam mirosul satului si roua din iarba
si auzeam fiorul vantului prin frunzele nucului din fata casei, daca
era vant, iar daca nu era vant auzeam sunetul satului si ascultam
primele zgomote ale diminetii. Uneori primul sunet era cantecul unui
cocos. Alteori se auzeau cainii latrand sau cate-o vaca mugind in
grajdul ei. Adesea se auzeau ratele macaind sau porcii infometati
cerandu-si galeata cu laturi si cate-o cioara croncanind in vreme ce
survola satul. Si uneori cantecul cucului ajungea pana la mine tocmai
din apropiata padure de stejar, in vreme ce eu tineam motanul somnoros
in brate si-l mangaiam in timp ce el torcea, alintandu-se.
Autor: Claudiu Crăciun
Sursa: hoinarind-prin-viata.blogspot.ro
