Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie
că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de
serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se
datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de
comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează
înţelegerea noastră?
Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de
conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva
ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim
despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai
pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe
comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi
noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun
sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi
luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant,
de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky
încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive
conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi
categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac
decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a
binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege.
Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea
dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost
făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu.
Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de
înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria
noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această
experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va
funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei
noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din
comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea
ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la
maturitate.
Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai
puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi
părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume – natură şi
ceilalţi oameni – s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a
ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult,
experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar,
adică prin televizor şi internet. Care este problema?
În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia
era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se
concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În
timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau
lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii
reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind
realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt
fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii
virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la
televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca
şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi
alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii
mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia
publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai
comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi
construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din
familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este
configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern,
hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale,
ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau
reprezentările acesteia despre lume.
Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a
evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă.
Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica
justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că
una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă
a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu
întotdeauna se află raţiunile, logoi, prin care acestea sunt ţinute în
existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne
hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin
toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul
lor, către Unul Dumnezeu.
În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de
reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi,
regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului
mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în
raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi
împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care
reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai
multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu
este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj
duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi
tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre
cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia
şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea
sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de
Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi
înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd
este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu
ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului
informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii
psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a
unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a
împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul
umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.
Autor: Bioetician, dr Virgiliu Gheorghe
Surs: Ziarul Lumina
