Cu numai două luni în urmă, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale anunţa într-o scrisoare de răspuns interpelărilor Asociaţiei „ProValori Media” că introducerea educaţiei sexuale în şcolile româneşti este cât se poate de oportună; și asta pentru motivul – susţine ministerul – că există o creştere a ponderii fetelor care nasc copii până în vârsta de 18 ani şi a bolilor cu transmitere sexuală…
Desigur, Doamna ministru Rovana Plumb susţine că această măsură va avea rezultate pozitive, după cum s-ar fi arătat în ţările occidentale. Ceea ce nu ştie doamna ministru – în modul cel mai probabil, fiind cât se poate de dezinformată – este faptul că nu există nici o dovadă până în prezent că introducerea materiei Educaţiei Sexuale ar fi contracarat efectele negative ale erotismului şi pornografiei de la televizor sau de pe Internet. Dimpotrivă, am putea spune în temeiul cercetărilor făcute până acum. Ceea ce mai uită să spună D-na Rovana Plumb este faptul că statul român, ca şi în alte cazuri, s-a angajat în faţa unor organisme europene să introducă educaţia sexuală în şcolile româneşti. Ba, mai mult, există un document al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care somează statele membre să introducă educaţia sexuală încă de la grădiniţă! Desigur, poporul român nu este poate pregătit pentru acest lucru, însă pornografia, ca şi persuasiunea mediatică, au grijă să-l pregătească.
Cu ajutorul Domnului Virgiliu Gheorghe, vom încerca să arătăm în cele ce urmează care este cu adevărat efectul introducerii educaţiei sexuale în şcolile româneşti, prin prisma cercetărilor şi a experienţei ţărilor occidentale. (M.C.)
Promisiuni
Cel puţin din punctul de vedere al sănătăţii mentale şi al sexualităţii, secolul al XX-lea debutează printr-o mulţime de constatări revoluţionare, măsuri şi promisiuni. Una din cele mai importante a fost asocierea pe care o face Freud şi alţi „specialişti” în sănătate mentală ai timpului său între satisfacerea libidoului şi starea de sănătate mentală. Libertinajul sexual nu este un apanaj al modernităţii, însă aceste conexiuni şi această antropologie centrată pe satisfacerea sexuală sunt, cu siguranţă, o premieră la nivelul istoriei culturii şi civilizaţiei umane. Lui Freud i-au urmat Wilhelm Reich, Kinsey şi mulţi alţii, toţi validaţi şi trâmbiţaţi din răsputeri în presa vremii ca reprezentanţi ai unei ştiinţe care, iată, a găsit rezolvarea tuturor problemelor fiinţei umane în amplificarea şi satisfacerea la maximum a dorinţei sexuale. Atât problemele psihologice, nevrozele şi depresiile, cât şi problemele legate de fericirea personală şi binele social îşi vor găsi rezolvarea, în viziunea acestor așa-ziși cercetători, prin creşterea permisivităţii sexuale şi descătuşarea energiilor sexuale refulate în subconştient. Aceasta face ca, până astăzi, în ţările lumii dezvoltate, chiar şi în România, mulţi dintre doctorii psihiatri şi psihologi să încerce să rezolve problemele psihologice şi depresiile pacienţilor trimiţându-i la bărbaţi sau la femei, sau oferindu-se chiar ei să le rezolve această problemă pe care, de altfel, i-au ajutat să o descopere.
Realitatea însă nu a ţinut cu toţi cei care au promovat actele sexuale pe post de medicamente psihotrope. Bolile psihice s-au răspândit aproape epidemic exact în ţările unde liberalizarea sexuală a fost mai mare. Depresia la femeii a ajuns până la 25%, iar nevrozele şi alte tipuri de tulburări de dispoziţie cunosc o răspândire fără precedent. Oamenii, în general, sunt cu mult mai nefericiţi decât înaintea revoluţiei sexuale, iar aceste lucruri sunt constatate în toate statisticile realizate în ultimele decenii. De ce nu mai are putere sexul să rezolve problemele psihologice şi mentale ale populaţiei lumii? Sau ce ne poate face să credem că a avut vreodată în istorie această capacitate?
Oricum, studiile actuale demonstrează câteva fapte care ar trebui să-i pună pe gânduri pe toţi „specialiştii” în educaţie şi sănătate mentală. Relaţiile sexuale în afara căsătoriei cresc de trei ori, adică cu 200%, rata depresiei; de cinci ori, adică cu 400%, rata sinuciderii la femei şi de şapte ori, adică cu 600%, rata sinuciderii la bărbaţi. Femeile cele mai satisfăcute sexual nu sunt cele care trăiesc în concubinaj şi care au o rată a relaţiilor sexuale extrem de ridicată (două-trei relaţii pe săptămână) sau care apelează la tot felul de mijloace de stimulare a libidoului şi satisfacere a lui, ci femeile căsătorite şi religioase, deci cele care au, potrivit statisticilor, cea mai mică frecvenţă a raporturilor sexuale.
Aşadar, promisiunea „specialiştilor” în sănătate mentală şi sexuală, ca şi a tuturor celor care i-au mediatizat de-a lungul timpului, nu a fost ţinută. Dar cine mai găsește răgazul să analizeze aceste fapte şi să tragă concluziile?!… Cine ar putea să tragă la răspundere, şi pe cine, pentru cea mai importantă fraudă intelectuală a secolului al XX-lea, care a dus la îmbolnăvirea mentală a sute de milioane de oameni şi la distrugerea căsniciei şi a vieţii a tot atâtora dintre ei?! Dimpotrivă, se minte în continuare, fie pentru că din sex se scot cei mai mulţi bani, fie pentru că sexul constituie una dintre cele mai bune arme psihologice prin care poate fi controlată populaţia. Oricum, sub valul imens de erotism şi pornografie care, prin mass-media, a acoperit lumea, cine mai găseşte forţa să pună la îndoială imensele „beneficii” pe care stimularea sexuală şi satisfacerea fantasmelor cărora le-au dat viaţă le vor avea pentru existența fiecăruia dintre noi?…
Contracepţia şi avortul nu şi-au ţinut promisiunea
În mod evident, revoluţia sexuală pe care a indus-o ideologia dominanţei libidoului în viaţa omului nu a întârziat să-şi arate efectele încă din primele decenii ale apariţiei ei. Tot mai multe femei întreţineau relaţii sexuale înaintea căsătoriei, tot mai mulţi copii se năşteau în afara căsătoriei, iar bolile cu transmitere sexuală (BTS) se răspândeau epidemic, contribuind major la afecţiunile aparatului genital la femei şi bărbaţi, la sterilitate, cancer şi multe alte afecţiuni.
Din nou, „specialiştii” în sănătate, susţinuţi de lobby-uri fantastice a nenumărate organizaţii gen „Planned Parenthood” – care, de la controlul populaţiei, au devenit brusc foarte interesaţi de rezolvarea problemelor tinerilor noii generaţii – au venit cu soluţii şi promisiuni. Astfel că la începutul deceniului al 8-lea încep să se legalizeze în Statele Unite contracepţia şi avortul. Promisiunea era că avortul împreună cu sexul „protejat” vor oferi, în fine, pacea sexuală atât de căutată, asigurând o plăcere nelimitată de riscurile inerente actului sexual. Femeia şi bărbatul puteau să doarmă de-acum liniştiţi, protejaţi de riscul naşterii copilului nedorit, a contactării bolilor cu transmitere sexuală sau a altor „necazuri”.
Entuziaştii promotori ai acestor mijloace au pătruns în şcoli şi licee, au inundat societatea cu mesaje de promovare a prezervativelor şi a contraceptivelor. Nu mai este farmacie în care să nu poată fi găsite, nu mai este supermarket în care să nu afli, chiar şi la casă, „baloanele” cu care tinerii sunt invitaţi să se predea fără frică în braţele desfătărilor afrodisiace. Lumea a muşcat cu lăcomie şi din această nadă, sperând că va obţine ieftin stropul de fericire promis mediatic. Copiii au plecat cu prezervative acasă, mai în glumă, mai în serios promiţându-şi unii altora să le probeze, iar fetele şi-au făcut un obicei ca, după o anumită vârstă, să ia zilnic „doza de siguranţă” necesară asigurării fără riscuri a interziselor plăceri.
Rezultatele nu au întârziat să apară. Rata copiilor nedoriţi a început să crească brusc, ca şi cea a avorturilor. Astfel că, între 1969 şi 1984 – perioadă în care se răspândesc orele de educaţie sexuală şi se generalizează folosirea contraceptivelor şi a sexului protejat –, rata copiilor nedoriţi creşte în America cu 140%, iar rata copiilor avortaţi creşte cu 1529%. Scade, într-adevăr, numărul de naşteri la mia de locuitori. Însă consecinţa cea mai gravă a legalizării contraceptivelor şi a avortului, ca şi a promovării sexualităţii via educaţia sexuală în şcoală este scăderea vârstei primelor relaţii sexuale, crescând în acea perioadă cu 137% numărul fetelor care întreţin relaţii sexuale înainte de 16 ani.
Bineînţeles, activiştii revoluţiei sexuale nu s-au împiedicat nici de această evidenţă în a-şi continua campania. Eludând factorul raţional (analiza ştiinţifică a efectelor educaţiei sexuale şi a campaniei pro-permisivitate sexuală în general), aceştia au început să se folosească persuasiv de noile constatări pentru a-şi susţine şi mai mult campania. Nu contează adevărul, ci doar cine ţipă mai tare – sau, mai curând, cine este mai puternic mediatizat în societate. Ce spun însă oamenii de ştiinţă?
Dreptul la propriul pântec condamnă femeia să-şi crească singură copilul
Într-un număr al revistei „The Quarterly Journal of Economics”, George Akerlof, profesor la Universitatea Berkeley din California, şi Janet Yellen, membru în conducerea Federal Reserve System, analizează cauzele naşterii a tot mai multor copii (nedoriţi) de către femei necăsătorite după anul 1970, fenomen care a contribuit major la înmulţirea fără precedent în istorie a copiilor americani (o treime din numărul total!) crescuţi doar de către un părinte sau, pur şi simplu, fără să aibă nici un părinte – cel mai grav lucru care se poate petrece în viaţa unui om.
Cei doi cercetători observă că atât contracepţia şi avortul, cât şi efectul mentalităţii feministe a egalităţii de gen au condus la acest efect complet contrar celui care era promovat. În esenţă, tehnologiile reproductive, ca şi egalitatea de gen nu au făcut decât să schimbe raporturile subînţelese dintre bărbat şi femeie şi ale amândurora faţă de copilul care putea fi conceput drept urmare a relaţiei lor. Înainte de apariţia contracepţiei şi a avortului, bărbatul se simţea cumva responsabil faţă de fata cu care avea o relație, astfel că, în cazul în care aceasta rămânea însărcinată, în mod foarte probabil o lua în căsătorie. Lucrul acesta era cumva de la sine înţeles, astfel că, şi dacă tânărul ar fi vrut să evite asumarea acestui fapt, morala socială şi părinţii fetei sau chiar ai lui l-ar fi constrâns cumva să o facă. De aceea, căsătoria care avea loc în aceste condiţii purta numele, anecdotic vorbind, de „nuntă cu puşca la tâmplă”(shotgun marriage).
Aşadar, „până la începutul anilor ’70, shotgun marriage a fost norma în relaţiile sexuale premaritale. Obiceiul este succint prezentat de un rezident în San Francisco la sfârşitul anilor ’60: «Dacă o fată rămânea însărcinată, trebuia să o iei de soţie. Nu aveai altă alegere. Aşa că eu m-am căsătorit cu ea»”.
„Ce îngrozitor!” – va putea spune cineva. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu totul altfel priveau tinerii relaţia sexuală înaintea apariţiei contracepţiei şi a legalizării avortului. Erau mult mai conştienţi şi mai responsabili, ştiind că, prin conceperea unui copil, relaţia lor va fi pecetluită. Astfel că şi femeia care accepta relaţia ştia că bărbatul respectiv, în mod foarte probabil, va fi bărbatul ei, deci era deja o alegere făcută sau subînţeleasă, în timp ce bărbatul nu numai că putea presupune acelaşi lucru, dar el se vedea într-o poziţie de putere şi responsabilitate, aceea de a-şi asuma protecţia femeii care-i purta pruncul în pântece, care altfel ar fi rămas lipsită de apărare şi vulnerabilă, în condiţiile în care el nu şi-ar fi asumat-o prin căsătorie. Deci obligativitatea avea şi un caracter moral, fiind în acelaşi timp o alegere responsabilă şi liberă, făcută cumva şi în faţa propriei conştiinţe.
Posibilitatea care i-a fost oferită femeii de a apela la contracepţie şi avort a dărâmat complet edificiul pe care se întemeia responsabilitatea bărbatului în faţa vulnerabilităţii femeii pe care a lăsat-o însărcinată. Pentru el a apărut o nouă opţiune, sesizată foarte bine de cei doi autori americani: „«Dacă ea nu vrea să folosească contraceptive sau să apeleze la avort», se gândeşte bărbatul, «de ce m-aş sacrifica eu căsătorindu-mă cu ea?». Făcând din naşterea copilului o alegere din punct de vedere fizic a mamei, revoluţia sexuală a făcut căsătoria şi asumarea creşterii unui copil o alegere socială a tatălui”.
Astfel că un nou drept primit de femeie, cel (așa-zis de activistele feministe) „la propriul pântec”, a însemnat de fapt condamnarea femeii la a-şi crește singură copilul, în cazul în care doreşte unul. Căci, după cum se observa pe un grup de susţinere a drepturilor taţilor pe Internet: „Din moment ce decizia de avea un copil este dreptul exclusiv al mamei, nu văd cum ambii părinţi trebuie să fie responsabili pentru copil”.
Tehnologiile reproductive au lăsat sute de milioane de copii fără familie
Din punct de vedere psihologic, legalizarea contracepţiei şi a avortului au produs o mutaţie profundă în mentalităţi, transformând aceste tehnologii anti-reproductive în mijloacele principale de şantaj, de constrângere şi, în final, de exploatare sexuală a femeii. Astfel, observă Akerlof şi Yellen, „femeile care doresc copii, care nu vor să facă avort din motive morale sau religioase sau care consideră nesigure contraceptivele se află în situaţia de a fi presate să întreţină relaţii sexuale înainte de căsătorie, fără a avea o promisiune că, în cazul în care vor rămâne însărcinate, vor fi luate în căsătorie. Acestor femei le este frică, lucru de înţeles, să rişte să-şi piardă partenerul”. Desigur, acesta o va şantaja cu posibilitatea pe care o are de-a pleca după o altă femeie, care va accepta relaţiile sexuale premaritale, ca un fel de probă a unei posibile căsătorii.
În acest context, sub presiunea unei astfel de ameninţări, desigur că numărul femeilor care acceptă relaţiile sexuale fără promisiunea unei căsătorii a crescut tot mai mult de-a lungul anilor, constituind, până la urmă, acea masă critică care a schimbat complet viziunea privind opţiunea sexului premarital, acceptat chiar şi cu riscul conceperii şi naşterii unui copil nedorit. Practic, tehnologiile anti-reproductive care promiteau că vor proteja populaţia în faţa pericolului naşterii unor copii nedoriţi au constituit principalul instrument prin care copiii nedoriţi au ajuns un fapt comun sau chiar o modă în America şi în restul ţărilor care, promovând contracepţia şi avortul, au operat o schimbare majoră în mentalităţi. În America, de pildă, peste 75% din copii nedoriţi se datorează fenomenului descris anterior. Oare cine va răspunde în faţa acestor sute de milioane de copii care, de-a lungul timpului, au fost lipsiţi de căldura unei familii, pentru că părinţii lor au fost înşelaţi sau constrânşi să facă nişte alegeri greşite de o cultură sau o educaţie făcută în numele „binelui comun”?…
Virgiliu Gheorghe
Sursa: FAMILIA ORTODOXĂ
