O țară de o frumusețe rară, cu tradiții pierdute în negura timpului, România este încărcată de taine. Oare câte dintre secretele acestor pământuri i se revelaseră și lui Brâncuși?
Răspunzându-i Creatorului, care l-a făcut pe om din țărână, Constantin Brâncuși a muncit din răsputeri pentru a descoperi esența lucrurilor, suflul de viață ascuns în pântecele materiei.
Căutările lui l-au dus, în mod implacabil, către tradițiile românilor, către simbolurile milenare păstrate de un popor cu rădăcinile în Munții Carpați.
Puțini știu că semnificațiile Coloanei Infinitului ar trebui căutate cu mult timp înainte de geto-daci…
E uimitor să descoperim că tradiția precreștină a stâlpului funerar care a inspirat Coloana Infinitului, încă se păstrează vie în Transilvania, după mii de ani. Forța tradiției face ca astăzi, să descoperim în cimitirul creștin ortodox al satului Loman din județul Alba, peste 50 de stâlpi funerari cu origini precreștine. Ceea ce surpinde cel mai mult este faptul că există morminte fără cruci, doar cu stâlpi funerari, și că familiile de aici păstrează și acum această tradiție de înmormântare.
Printre stâlpii funerari pe care i-am cercetat în cimitirul din satul Loman am descoperit cu uimire unul aproape identic cu opera lui Brâncuși. Să se fi inspirat marele sculptor și de aici, după cum spun oamenii locului?
Înălțându-se spre cer, ca o scară pentru sufletul plecat din această lume, stâlpul funerar, transformat de Brâncuși în Coloană a Infinitului, ne vorbește despre veșnicia sufletului, cea în care au crezut și geto-dacii!
Îţi vibrează fiecare colţişor al sufletului auzind balada lui Tudor Gheorghe, te tulbură versurile lui Macedonski despre cel dus de valurile vieţii în depărtatele străinătăţi, care îndeamnă surugiul să grăbească bidiviii pentru a ajunge mai repede în satul natal, la casa unde a răsărit la viaţă. Lipsa locurilor de muncă i-a dus pe numeroşi români la mii de kilometri, muncind pământuri străine şi lăsând în grija părinţilor bătrâni copiii care se topesc de dor, iar ei udă perna de lacrimi în fiece seară cu gândul acasă. Cu vreo 30 de ani în urmă, îmi povestea un căpitan de vapor; se stricase ceva la vas şi au trebuit să se ducă în portul New York pentru reparaţii. Întruna din zile, vine la dana cu vaporul românesc o limuzină, din care coboară un domn distins, cu părul alb. Îi roagă pe marinarii români să vorbească româneşte fiindcă el este ardelean care a plecat în America să facă bani şi chiar e destul de bogat. Le-a cerut un favor, să-l lase să locuiască în cea mai micuţă cabină cât timp vasul va sta în portul american. Medicii îi spuseseră că are cancer şi va trăi puţine săptămâni, nu mai avea cum să revină acasă şi, dacă nu poate muri pe pământ românesc, măcar să moară pe o bucată de fier românesc. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, marele savant român care a inventat avionul cu reacţie, Henry Coandă, s-a întors în Bucureşti, în Ţara lui, de unde s-a ridicat la cer. „E primăvară, iarăşi primă- vară/Pe fiecare margini de făgaş/ Îşi scot strămoşii degetele-afară/ De ghiocei, de crini, de toporaşi”.
