Din tainele Pesterii Sfantului Apostol Andrei

Puţini dintre cei care se află în drum spre sau dinspre litoralul românesc ştiu că la doar 60 de kilometri de Constanţa se află cristelniţa poporului român, locul în care acesta a fost botezat întru Hristos de Apostolul cel dintâi chemat al Domnului: Sfântul Andrei. Majoritatea dintre noi îl cunoaştem doar din cărţile de circulaţie rutieră dar, din păcate, puţini sunt cei care au încercat să-l simtă şi spiritual printr-o vizită, mai scurtă sau mai lungă la acesta acasă: Peştera Sfântului Andrei.

• “Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos” (Ioan 1, 41)

Conform izvoarelor bisericeşti, Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orăşel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona din Galileea şi fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul lui Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan, arătând cu degetul către Iisus şi zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfântul Andrei, lăsându-l pe Ioan, a urmat după Hristos, zicând fratelui său Petru: “Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan, 1, 41). Şi astfel, l-a tras şi pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul cel dintâi chemat al Domnului.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer şi după Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea, pentru propovăduire.
Atunci, acestui întâi chemat i-a căzut sorţul să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în Crimeea. Însă, a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci, în fiecare, zăbovind şi răbdând multe împotriviri şi nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos.
Revenind la “trecerea” Sfântului Andrei prin România trei versuri din colinda despre Sfântul Andrei spun aşa:
“Trece-mă şi Dunărea, /
Ca să afle Dacia, /
Că s-a născut Mesia”.

Mai mult, într-una din legendele dobrogene despre Sfântul Andrei sunt pomeniţi regii daci, sub conducerea cărora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului în Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodată în serios aceste informaţii, de o importanţă uriaşă: le-a fost greu să creadă că omul de rând a putut memora şi transmite faptele, timp de două mii de ani, din generaţie în generaţie.
Cu toate acestea, în cartea lui Dumitru Manolache “Andrei, Apostolul Lupilor” este consemnată următoarea legendă:
“Ci s-a oprit maritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în călătorie de propoveduire. Mulţime de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum se vede şi acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit, /Că acolo-i loc sfinţit, /Unu-n jos, către apus, /Că acolo-i loc ascuns”.
Cine erau aceşti “dregători”, Dura şi Cutusone, şi care erau “plaiurile” lor? Cum Apostolul Andrei a murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic trebuie să fi fost cu câţiva ani mai înainte. Nu cu mulţi, spun cercetătorii.

Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei în acel moment. Ştim numai de la un istoric grec că, mai târziu, în preajma anului 87, bătrânul rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic şi mai priceput în faţa ameninţării romane. Este oare vorba despre acelaşi Dura, pomenit de legenda dobrogeană? Fără nici o îndoială.
Dar atunci trebuie să admitem că Duras era, într-adevăr, foarte bătrân, devreme ce tot el era rege şi în vremea apostolatului Sfântului Andrei, adică cu 27 de ani mai înainte. O ipoteză care este susţinută şi de textul uneia dintre tăbliţele de plumb de la Sinaia, în care numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa.
Acesta a fost un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care ştim sigur, dintr-un document latinesc, că a murit în anul 69, în timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne povesteşte această întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura.
Aşadar, Dura era “dregător” în anul 69, la câţiva ani după moartea apostolului Andrei. Asta înseamnă că putea să fi fost rege, la fel de bine, şi în vremea lui Andrei.
În ceea ce priveşte cel de al doilea nume menţionat de tradiţia populară, Cutusone, existenţa acestuia este confirmată de una din plăcile de la Sinaia: într-una din cetăţile dacice dobrogene domnea un prinţ pe nume Cutezonio!

•  Decebal şi Traian la peştera Sfântului Andrei

Toate aceste informaţii au fost adunate de un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu care în anii ’20, strângea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se află peştera în care se spune că a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, căci oferă informaţii istorice de cea mai mare importanţă.
Apostolul a găsit, în peştera care astăzi îi poartă numele, o comunitate de preoţi daci. Legendele spun că era o peştera sfinţită, iar preoţii daci sunt numiţi “sfinţi”. Era firesc ca Andrei să apeleze la preoţi locali care, la rândul lor, să răspândească învăţătura cea nouă în rândul oamenilor.
Legenda spune mai departe că cei doi regi, Dura şi Cutusone, s-au mirat când au aflat că preoţii daci au căzut în genunchi în faţa apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat “să înveţe şi să boteze“. Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tânărului Decebal, se apropia pentru daci înfruntarea cu romanii şi punctul de cotitură pentru istoria lor.
O baladă dobrogeană spune că însuşi Decebal, urmaşul lui Duras, ar fi venit la peştera Sfântului Andrei:
“La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Cine că-mi venea, /Şi descăleca? /Venea Decebal, /Călare pe-un cal, /Sfinţii că-mi găsea, /Cu ei că-mi vorbea, /Dar nu se-nchide/Nici cruce-şi făcea. /La schitul din tei, /Crucea lui Andrei, /Traian că venea, /La slujbă şedea, /Slujba asculta, /Şi îngenunchea, /şi nu se-nchina… /Pe murg călărea, /Şi calea-şi lua, /La cetatea lui, /A Trofeului…”.
Decebal era foarte bine informat cu privire la venirea apostolului şi la lucrarea lui în Dacia Mică şi poate şi în alte părţi ale Daciei, aşa încât este chiar de crezut că s-a dus să viziteze acel loc. Cat despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenită şi în versuri, era aproape de renumita peşteră, deci nu ar trebui să ne îndoim de spusele baladei.

În ceea ce priveşte sfârşitul Sfântului Andrei, sursele ortodoxe consemnează faptul că după ce acesta a ajuns în zona din jurul Mării Negre s-a retras cu doi ucenici la peşteră, de unde a început să propovăduiască credinţa. Ulterior, acesta a fost în zona Kievului, după care s-a întors în Dobrogea.
Înrăutăţindu-se relaţiile dintre daci şi romani în timpul lui Decebal (97-106), el coboară în sudul Dunării, reuşind să convertească la creştinism şi pe patriciana Maximilia. Dar fratele acesteia, Egheat, mare dregător la curtea imperială, închinător la idoli şi rău la suflet, l-a prins şi, după ce l-au bătut cu bicele de la cai, l-au dezbrăcat în frig şi l-au pironit pe o cruce în formă de X. Patriciana Maximilia, auzind la Roma cele întâmplate, a venit la locul martirajului împreună cu Stratochis, episcop de Pătară (convertit şi el la creştinism de Sf. Andrei), i-au luat trupul, l-au aşezat într-o raclă şi l-au dus în bisericile ferite de persecuţie. Atinse de bolnavii cu credinţă curată, moaştele au făcut minuni, vindecându-i pe aceştia.

În cursul sec. V împăratul Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, a depus moaştele în biserica Sfinţiilor Apostoli din Constantinopol. Au fost ridicate de latini în anul 1204 şi duse la Roma. Abia în decembrie 1964 Roma le-a redat Greciei care le-a depus în catedrala metropolitană din Patras. Crucea Sf. Andrei a fost redată Greciei în 1980. În timpul împăratului Constantin, o parte din aceste moaşte au fost trimise şi la Tomis (Constanţa) unde era o puternică mitropolie. Astăzi se găsesc moaşte din trupul Sf. Andrei la mănăstirile Hurezi, Neamţ şi Secu.

•  Peştera Sfântului Andrei – prima biserică creştină de la noi

Preoţii cultului local, numiţi în balada Peştera Sfântului Andrei “sfinţi”, l-au primit cu dragoste în mijlocul lor pe Sfântul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovăduind cuvântul Evangheliei Mântuitorului. Ei i-au oferit găzduire în grota care a fost transformată în prima biserică creştină din România.
De altfel, cel care şi-a închinat destinul studierii vieţii Sfântului Andrei, dr. Ion Dinu a descris prezenţa apostolului la peştera ce-i poartă numele:
“Ci s-a oprit măritul Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dură, unde este acum satul Ioan Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihna Sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii care au fost cu el, în călătoria de propovăduire. Mulţime de trudnici şi de daci şi de geţi şi alani şi greci şi romani de pe tot plaiul au alergat la Sfîntul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lîngă schitul său sfînt, care izvoare se mai văd şi pînă acum, oglindind sfinţitul schit şi dînd tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor. Şi precum se vede şi acum, sînt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre răsărit, /Că acolo-i loc sfinţit, /Unu-n jos, către apus, /Că acolo-i loc ascuns”.
Veridicitatea consemnărilor acestuia este confirmată şi de faptul că la aproximativ 200 de metri de peştera, pe un alt versant al muntelui, se observă şi astăzi urmele vechilor chilii săpate în stâncă, unde tradiţia spune că ar fi locuit ucenicii apostolului.
În afară de aceste dovezi ale prezenţei Sfântului Andrei aici, nu departe de peşteră, se mai văd şi astăzi urmele celor nouă izvoare despre care vorbea Ion Dinu, ale căror ape formau pârăul Cuzgun (“Porumbel”, în turca veche, o evidentă aluzie la primul botez săvârşit aici), în care au fost botezaţi primii creştini de pe aceste meleaguri: Innul, Rimmul, Pimmul, care i-au căzut în genunchi apostolului, după o predică, şi care “s-au mirat foarte, şi dând toate săracilor, au rămas cu apostolul, care i-a hirotonit preoţi şi au trăit mulţi ani în peşterile lor”.
Despre cum a fost descoperită peştera nu se ştiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, până la Războiul de Independenţă din anul 1877, sub stăpânire otomană.

Ceea ce se ştie sigur însă, este următoarea întâmplare petrecută în anul 1918, an în care un mare avocat din Constantă, pe nume Jean Dinu, în timp ce era în călătorie prin această zonă, în urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Peştera Sfântului Apostol Andrei într-o stare deteriorată.
Peştera era înconjurată de pădure, copacii ajungeau până aproape de intrarea în peşteră, intrarea era mult mai mică, iar înăuntru crescuseră buruieni. Nu locuia nimeni aici, în peşteră. După ce a curăţat peştera a construit un mic corp de chilii. Odată cu primele chilii ridicate s-au adunat şi primii călugări. Aceştia slujeau sfintele slujbe în peşteră. Au construit mai apoi turlă deasupra peşterii care la anul 1936, după cum spun unele persoane, avea 40 de metri şi se vedea de la drumul mare. Alţii spun că avea doar 18 metri.
În anul 1943, Episcopul Chesarie Păunescu a sfinţit pentru prima dată peştera. A venit al doilea război mondial şi apoi a fost perioada comunistă, perioadă foarte grea pentru biserica ortodoxă iar comunişti, mai precis ruşii, bolşevicii, au distrus totul aici. Peştera a devenit staul pentru oi. Ţăranii din această zonă îşi adăposteau aici oile când era vreme urâtă.
Perioada mai senină pentru peşteră a venit abia după 1990, atunci când părintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Mănăstiri, monah fiind de la mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, împreună cu părintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvîntarea IPS Lucian au început din nou lucrurile de reamenajare a peşterii şi construirea sfintei mănăstiri.
Prin strădania micii obşti de călugări, păstorite până acum de trei stareţi – Sava, Neofit şi Ioachim – şi sprijinite de doi înalţi ierarhi, IPS Lucian şi IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca şi cu ajutorul substanţial al unor creştini evlavioşi, la Peştera Sfântului Andrei au fost ridicate două biserici.

•  Mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei

Pentru cei care ajung pe litoralul românesc şi care doresc să-şi răcorească sufletele nu numai în valurile mării sau sub briza mării, le propunem o mică plimbare de aproximativ 60 de kilometri (socoţi din Constanţa) până la unul dintre cele mai importante aşezăminte ortodoxe din România.
Spunem unul dintre cele mai importante pentru că acolo se găseşte leagănul ortodoxiei romaneşti: Peştera Sfântului Andrei.
Situată la aproximativ 4 kilometri de satul Ion Corvin, mănăstirea cu acelaşi nume include în arealul său trei biserici: o biserică mare, un paraclis şi cea mai veche biserică ortodoxă română construită în piatră.
Ascunsă, la o primă vedere de intrarea zidită, peştera Sfântului Andrei – căci despre ea este vorba – te va cuceri din prima clipă prin surprinzătoarea sa atmosferă de linişte şi pace. Deşi pereţii sunt plini de urme ale pelerinilor care au dorit să-şi marcheze trecerea prin icoane, lumânări şi acatiste depuse în cele mai incredibile locuri, deşi este permanent plină de pelerini, biserica de piatră are încărcătura spirituală neatinsă şi cei care păşesc cu sfială în interiorul său nu pot să nu-şi plece genunchii în faţa icoanei Sfântului Apostol Andrei.
Toţi cei care trec pragul acestei biserici ortodoxe cioplite în stânca unui mic munte împădurit nu pot să nu sesizeze asemănarea cu bisericile scobite în tuful vulcanic al Capadociei turce şi în care o întreagă pleiadă de ucenici ai Sfântului Vasile cel Mare au învăţat de la acesta ce înseamnă apostolatul şi credinţa creştină.
Ceea ce te şochează încă de la intrarea în biserica este, într-o nişă a pronaosului, un pat scobit în piatră despre care tradiţia spune că pe el se odihnea apostolul Andrei. Astăzi, cei aflaţi în suferinţe vin aici pentru a-şi redobîndi sănătatea, petrecând câteva zile şi nopţi pe acest “pat al Sfântului Andrei”.
Spre “altarul” peşterii, pe partea dreaptă, nu poţi să nu remarci imensa icoană donată de biserica de la Maglavit prin care urmaşii lui Petrache Lupu au adus prinos de recunoştinţă Sfântului Andrei şi Peşterii sale.

Prin strădania micii obşti de călugări, la Peştera Sfântului Andrei au fost ridicate şi alte două biserici. Cea mică, situată la câţiva zeci de metri de peşteră, a fost începută în martie 1994 şi finalizată în septembrie 1995, pentru ca la 1 octombrie al aceluiaşi an să fie sfinţită cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.
Cu un an înainte de a se sfârşi pictura din biserică mică, a fost demarată construirea bisericii mari care a fost finalizată în 2002 pentru ca pictarea acesteia să demareze doi ani mai târziu.

Cei care vor trece pragul bisericii mari vor avea posibilitatea să se închine şi la o sfântă raclă cu moaştele Sfântului Andrei. Este o cruce în formă de X, în faţa Sfântului Altar, în partea stângă. În centrul crucii se află o părticică din degetul Sfântului Apostol Andrei, adusă de la Mitropolia Trifiliei din Grecia, iar în cele patru laturi ale crucii sunt părticele de sfinte moaşte ale sfinţilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos sfinţii martiri de la Niculiţel, Epictet preotul şi Astion monahul.

În arealul monahal, în afara corpului de chilii, la câteva sute de metri de cele trei biserici se află şi Izvorul Sfântului Apostol Andrei.
Tradiţia spune că atunci cînd Sfîntul Apostol Andrei a ajuns aici, în această zonă nu exista apă. Atunci a lovit cu toiagul în stâncă şi a izvorât apă şi se păstrează Izvorul Sfântului Apostol Andrei ca mărturie până în zilele noastre, nesecînd niciodată.
Şi cum cuvintele nu sunt suficiente pentru a zugrăvi încărcătura spirituală a acestui loc, cei cărora le-am trezit interesul, dacă au drum în zonă şi dorinţa de a-şi pleca genunchi în faţa celui căruia îi datorăm fiinţa noastră creştină, Sfântul Apostol Andrei, le oferim şi coordonatele geografice ale mănăstirii: 44°5′27″N, 27°49′32″E.

Dănuţ Dudu – Financiarul.ro

Sursa: Glasul Iubirii