sâmbătă, ianuarie 30, 2016

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

Sfintii-trei-ierarhi
Credincioşii ortodocşi şi greco-catolici îi sărbătoresc astăzi, 30 ianuarie, pe cei Trei Sfinţi Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur – consideraţi ctitori ai Ortodoxiei, viaţa şi învăţăturile lor constituind modele ale credinţei.
Cei trei ierarhi au trăit toţi în aceeaşi perioadă, în secolul IV, fiind cunoscători ai Scripturilor, ştiinţelor şi filosofiei din timpul lor. Ei sunt sărbătoriţi şi separat: Sfântul Vasile — pe 1 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul — pe 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur — pe 13 noiembrie şi pe 27 ianuarie.
Trăind în anii de după prigonirile sângeroase ale împăraţilor romani îndreptate împotriva Bisericii, ierarhii au dus o luptă grea pentru înţelegerea şi păzirea credinţei apostolice.
Sfântul Vasile a fost păstor al mirenilor şi îndrumător al călugărilor. Cele mai vestite predici ale sale sunt tâlcuiri la Cartea Facerii şi tâlcuiri la Cartea Psalmilor. Rânduielile date de el călugărilor, acum 16 veacuri, dăinuiesc şi astăzi. Alături de rugăciune în viaţa călugărilor, el conferă un loc important muncii.
În calitate de învăţător al mirenilor, Sfântul Vasile i-a îndemnat pe cei bogaţi să sprijine aşezămintele creştine întemeiate de el, pentru ajutorarea săracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi şi neputincioşi din cetate.
Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Hrisostom s-au străduit cu înfrumuseţarea şi desăvârşirea Sfintei Liturghii din timpul lor, cele două Liturghii — Liturghia Sfântului Ioan şi Liturghia Sfântului Vasile — fiind cele care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă, aşa cum le-au desăvârşit ei.
Sfântul Grigorie de Nazianz este cunoscut drept un orator înnăscut, poet şi mare teolog. El şi-a câştigat renumele de „Cuvântător de Dumnezeu”, tălmăcind pe înţelesul oamenilor din timpul lui Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care căzuse atât de mult în erezia susţinută de Arie, încât în toată capitala imperiului nu mai rămăsese decât o singură biserică ortodoxă, biserica Învierii, după cinci ani de cuvântări în această biserică, starea lucrurilor s-a schimbat şi în toată capitala nu mai rămăsese decât o singură biserică a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta, el a fost ales patriarh al Constantinopolului.
Puţini teologi s-au ridicat la înălţimea şi la adâncimea teologiei Sfântului Grigorie. Cele mai vestite din cuvântările lui sunt Cele Cinci Cuvântări Teologice, ţinute în biserica Învierii din Constantinopol.
În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta i-a chemat pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu şi la milostenie, de la cei mai smeriţi, până la cei mai semeţi, îmbărbătându-i şi dojenindu-i şi dându-le ca pildă viaţa sa de nevoinţă, dar şi de dârză bărbăţie. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor pe care l-a avut Biserica. Drept mărturie a cuvântărilor lui, el a lăsat Bisericii Tălmăcirea Evangheliei după Matei şi Tălmăcirea celor 14 Epistole ale Sfântului Pavel. Tălmăcirile lui sunt o adevărată evanghelie practică.
Pomenirea Sfinţilor Trei Ierarhi a fost stabilită pe 30 ianuarie de episcopul Euhaitelor, Ioan, în vremea împăratului Alexie Comnenul. Se consideră că în felul acesta au fost adunate, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei: chemarea călugărească a Sfântului Vasile, înalta teologie a Sfântului Grigorie şi Evanghelia practică a Sfântului Ioan.
În cinstea Sfinţilor Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei a înălţat minunata biserică din Iaşi, care a uimit multă lume prin frumuseţea ei.
Sursa: Agenţia Naţională de Presă AGERPRES

marți, ianuarie 19, 2016

Suflet




Fotografia postată de Poţi mângâia o lacrimă, poţi saruta un vis?
"Sufletul zboară câteodată sus de nu-l mai vezi, cu penele lui albăstrui, în azur. Şi când se întoarce, miroase a alb şi a stele...!"
(Tudor Arghezi)






Iubirea înseamnă să te pierzi și să te regăsești. Printre atâtea promisiuni, parcă o pierzi și atunci realizezi că dragostea înseamnă momente bune și rele. Nu vei număra obstacolele, vei număra anotimpurile petrecute împreună, diminețile în care tot ce vă desparte este o cană de cafea. Iubirea înseamnă a cunoaște sufletul pereche, a te bucura când îl vezi zâmbind.

Maria Cristiana Tudose



De ce ne întristăm şi de ce nu ştim, că sufletul trist este un suflet cu luminile stinse?


intristarePărintele Arsenie Boca a spus, că: ,,sufletul trist este un suflet cu luminile stinse’’. Cu siguranţă este aşa, din experienţa proprie ştiu, că întristarea îţi umple sufletul de amărăciune, de deznădejde, de plictiseală, de nepăsare, de nefericire, de întuneric. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,la fel cum un nor gros împiedică razele soarelui să ajungă pe pământ, şi  tristeţea, ca un alt nor gros, acoperă sufletul şi nu îl lasă să fie luminat de razele raţiunii’’, tristeţea atrăgând după sine: ori vorbirea fără sens, ori cufundarea cu totul în tăcere. Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) a spus că: ,,ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.’’
De ce suntem oare aşa de trişti? Poate fiindcă uneori nu ne mai place să trăim simplu, vrem să ne adaptăm timpurilor moderne şi fiindcă nu reuşim să ajungem să trăim la un standard mai înalt de viaţă, ne întristăm, ne întristăm când facem comparaţii între modul nostru de viaţă şi stilul de viaţă al celor mai bogaţi, ne întristăm poate, că între vise şi realitate e un decalaj prea mare, ne întristăm fiindcă nu suntem mulţumiţi cu starea în care ne aflăm, ne dorim din ce în ce mai mult, ne întristăm fiindcă de multe ori cariera e pe primul plan şi pentru a avansa în funcţie ai tot mai multe responsabilităţi la care nu mai faci faţă, oboseala doborându-te uneori, lăsându-te fără putere şi fără niciun chef de nimic.
Ne întristăm, fiindcă nu mai ştim cum să ne petrecem timpul frumos, nu ne mai bucură nimic, nu ne mai bucură frumuseţea şi parfumul unei flori gingaşe, trilurile măiestre ale unei păsări, albastrul infinit al cerului, zâmbetul inocent al unui copil, vizionarea unui film interesant, o evadare în sânul naturii aşa de minunate şi de încântătoare.
Ne întristăm, fiindcă ne izolăm de oameni, nu mai comunicăm sincer, nu mai socializăm cu semenii noştri, cu rudele noastre, cu copiii noştri, nu mai zâmbim, nu mai povestim, nu ne mai vizităm, ne-am înstrăinat unii de alţii, ne folosim de măşti şi jucăm roluri false, devenind actori talentaţi pe scena vieţii.
Ne întristăm, fiindcă ne gândim prea mult la ziua de mâine şi trăim o teamă permanentă pentru că nu avem siguranţa acesteia, neavând astfel încredere, că Bunul Dumnezeu ne va ajuta să avem pe masă, pâinea de toate zilele şi că ne va purta de grijă ca un Tată iubitor şi milostiv, uitând că, condiţia unirii cu Dumnezeu  este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui.
Ne întristăm, fiindcă suntem leneşi la rugăciune şi ne lipsim sufletul de bucuria pe care o aduce rugăciunea curată în inima omului. Rugăciunea alungă toată întristarea, este temei al voii celei bune, prilej de desfătare neîncetată. Când te rogi, sufletul este atins de bucuria şi dulceaţa Harului Sfânt, atunci simţi că nimic rău nu te poate atinge, te simţi iubit de Bunul Dumnezeu şi întristarea stă la distanţă de tine, alungată de credinţa ta puternică şi de lăsarea în Voia Lui Dumnezeu.
Ne întristăm când suntem jigniţi, trataţi de sus de semenii noştri, ne întristăm când suntem nedreptăţiţi, ne întristăm când suntem bătaia de joc a semenilor noştri, ne întristăm când suntem batjocoriţi, când suntem judecaţi după false aparente, ne întristăm când suntem exploataţi de cei din jurul nostru, pentru că aceştia sunt obişnuiţi să nu le refuzi nicio sarcină, ne întristăm când oamenii uneltesc împotriva noastră.  Ne  întristăm când suntem bârfiţi pe la spate, uneori chiar de oameni de la care nu te aşteptai la un asemenea lucru. Ne întristăm când cei din jurul nostru se poartă cu noi,  cu mult egoism, cu multă mândrie, te întristezi când eşti invidiat pentru realizările tale, pentru darurile tale, ne întristăm pentru orice rău făcut nouă, de aproapele.
Ne întristăm când punem o bucăţică din sufletul nostru în tot ceea ce facem şi ceilalţi din jurul nostru sunt nepăsători la eforturile noastre, sunt nepăsători la iubirea noastră, sunt nepăsători la tot ce am realizat noi, pentru ei, poate uneori cu mari sacrificii şi o muncă titanică.
Te întristezi când sufletul ţi-e rănit de persoane în care aveai mare încredere şi acestea ţi-au înşelat aşteptările, dezamăgindu-te crunt, minţindu-te, folosindu-se de tine, fiind alături de tine numai când ai fost sus, şi nu şi când ai fost doborât la pământ sub povara greutăţilor şi a încercărilor.
Te întristezi când vezi mult snobism în jurul tău, multă falsitate, o goană nebună după împlinirea obiectivelor ce ţin de partea materială a acestei vieţi. Te întristezi când vezi, că întreaga creaţie a Lui Dumnezeu nu este iubită şi valorizată, te întristezi când vezi atâta indiferentă, atât individualism, atât de multă împietrire a inimilor noastre în faţa durerilor semenilor noştri mai puţin favorizaţi de viaţă.
Te întristezi când vezi, că nu mai sunt respectate valorile şi credinţa strămoşilor noştri, că nu mai există bun simţ, respect, că tupeul şi incultura sunt la ele acasă peste tot în jurul nostru, că nu mai există spirit civic, că la lecţia patriotismului şi a iubirii de ţară suntem corigenţi şi repetenţi.
Te întristezi când vezi atâţia tineri fără un loc de muncă, şi nu numai tineri, ci şi oameni care ar vrea să muncească şi nu li se oferă această şansă, trebuind ca să poată să-şi asigure pâinea cea de toate zilele, să ia de multe ori calea pribegiei, plecând la muncă pe meleaguri străine, lăsând acasă copii şi familii îndurerate. Ne întristăm când unii dintre românii noştri decid să nu se mai întoarcă în ţară şi să-şi puie toţi talanţii la dispoziţia străinilor, înmulţindu-şi darurile pe pământ străin.
Ne întristăm când suntem ironizaţi, că vorbim prea mult de Bunul Dumnezeu, ne întristăm că suntem luaţi în derâdere când dorim să-L mărturisim pe Domnul nostru drag. Ne întristăm când suntem dispreţuiţi de semenii noştri, uitând de cele scrise în Evanghelie: ,,Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi…şi vă vor ocărî pe voi… bucuraţi-vă şi săltaţi’’ (Luca 6, 22-23), uitând, că trebuie să mulţumim Lui Dumnezeu că ne-am făcut părtaşi în felul acesta harului de a pătimi pentru El.
Te întristezi când ţi-e dor de cineva drag, pe care nu l-ai mai văzut de mult timp şi pe care ştii că nici nu poţi să îl revezi curând, din cauza depărtării sau  din cauza altor motive.
Te simţi trist când nu mai ai nădejde în suflet, te întristezi când te simţi singur, părăsit de toţi, neînţeles de nimeni, trădat de prieteni, de cei dragi,  ne întristăm pentru că suntem dezamăgiţi de noi înşine, fiindcă suntem perfecţionişti şi nu suntem mulţumiţi de modul cum reuşim să ne împlinim obiectivele şi scopurile noastre.
Ne întristăm, fiindcă nu suportăm să ne vedem semenii fericiţi şi nu ne bucură realizările acestora, invidia muşcându-ne cu poftă din inimile noastre egosiste.
Ne întristăm, fiindcă ni se pare, că avem o cruce spirituală mai grea decât a altor semeni. Ne întristăm când ne confruntăm cu probleme de sănătate, ne întristăm când pierdem pe cineva drag, când nu ne merg afacerile, când trecem printr-o încercare a vieţii, etc.
,, Împătimita modei plânge fiindcă nu are o nouă pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că ,,cutare’’ a început să o curteze pe ,,cutare’’, iar ,,cutare’’ e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşeală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.’’ (razbointrucuvant.ro)
Sunt atâtea cauze ale întristării lumeşti şi multe efecte ale acesteia, dar oare de ce nu ne întristăm şi pentru că avem un dor de Dumnezeu pe care nu ştim cum să îl umplem, de ce nu ne întristăm pentru păcatele noastre, pentru starea noastră duhovnicească, care nu e cea a unui creştin adevărat? Ar trebui deci, să lăsăm sufletul să fie cuprins doar de tristeţea după Dumnezeu care duce la mustrarea conştiinţei, la dorinţa de a te ruga mai mult, de a te apropia de Biserică, de a dori să te pocăieşti pentru păcatele tale, şi nu de întristarea lumească care duce la îmbolnăvirea sufletului şi a trupului, depresia fiind boala secolului nostru.
Ne întristăm, fiindcă nu-L iubim pe Bunul Dumnezeu, pe semenii noştri, fiindcă doar când iubeşti  sufletul ţi-e invadat de iubire, duşmanul tristeţii. Numele Lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi. ,,Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neînţeles de către prea mulţi dintre noi. Un Nume pe care sfinţii l-au catalogat a fi… drag, scump, dulce etc. Este fericirea în sine, aşa cum nu a fost şi nu va mai putea fi vreodată. Este tot ceea ce îşi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere şi absolut nimeni nu poate primi. Este tot! Dacă inima omenească este însetată de veşnicie, atunci El este veşnicia. Dacă este înfometată de Adevăr, atunci Hristos este Adevărul cel mai curat şi mai pur. Dacă sufletul suspină după lumină, atunci la El va găsi Lumina cea care îl va îmbrăţişa şi îl va mângâia o veşnicie. Şi dacă, pur şi simplu, omul vrea doar să fie fericit, atunci nu are decât să-I ceară Lui Hristos să Se apropie, să vină, să-l primească şi să-i ofere în dar tot ceea ce de la începutul veacurilor a pregătit pentru el. Fără să-i ceară ceva în schimb, căci omul este nevolnic şi mult prea neputincios. Fără să-l tragă la răspundere pentru ce a făcut până să-l întâlnească, căci fiinţa omului este atât de mult îmbibată de păcate încât adeseori nici el nu ştie ce mai este bun şi ce mai este rău în el.’’ (Monah Paulin, Invitații la libertate, Editura Egumenița, 2008)
Trebuie să încercăm să ne apărăm sufletele noastre de cancerul tristeţii şi al deznădejdii care alungă orice bucurie a sufletului, care îl fac pe om să se simtă singur pe lume, fără niciun sprijin şi ajutor, fără niciun scop în viaţă, fără dorinţa de a se bucura de viaţă şi de a accepta-o şi cu bune şi cu rele. Este foarte perfidă aceasta depresie şi trebuie să fim mai puternici decât ea, să strigăm la Bunul Dumnezeu când ne confruntăm cu unele valuri mai învolburate ale vieţii noastre, trebuie să strigăm la Bunul Dumnezeu, să ne ajute să ajungem la ţărmul nădejdii şi al lăsării în voia Lui Dumnezeu.
Rugăciunea, comunicarea cu cei din jurul nostru, realizarea de activităţi care îţi fac plăcere şi te motivează, smerenia, răbdarea, iertarea, sunt soluţiile cele mai bune, cred eu, pentru a ţine la distanţă tristeţea şi depresia. Când vorbeşti cu Bunul Dumnezeu în rugăciunea ta, nu ai cum să te mai simţi un om nefericit, care uneori vrea să moară, sau care se gândeşte să-şi ia singur viaţa. Când ai inima plină de iubirea Lui Dumnezeu alungi tristeţea ca să intre din belşug bucuria provocată de Darul Harului Sfânt. Nădejdea îţi inundă sufletul şi te simţi puternic, ştiind că având pe Dumnezeu sprijin şi ajutor poţi să învingi toate ispitele şi să treci peste toate încercările vieţii.
Când vorbeşti cu cineva apropiat, sau chiar şi cu un necunoscut pe care Bunul Dumnezeu ţi l-a scos în cale, de problemele şi necazurile tale, atunci îţi mai uşurezi sufletul de povara greutăţii care îl apasă. Şi făcând ceva care îţi place, ca de ex:  asculţi o muzică liniştitoare, priveşti un film comic, citeşti o carte, scrii ceva frumos, te plimbi în natură pe o cărăruie de pădure, priveşti florile de prin pajişti,  petreci tot mai mult timp în sânul naturii minunate, desenezi, împleteşti, coşi, te joci cu un copil, faci o vizită unei persoane dragi, petreci o bucăţică din timpul tău într-o companie folositoare pentru suflet, meditezi câteva clipe în linişte şi însingurare, stai să asculţi tăcerea, să-ţi ordonezi gândurile, să te rogi în linişte, să te deconectezi de grijile zilnice, să fii singur cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, faci o activitate casnică care îţi place, găteşti ceva bun pentru tine şi familia ta, plantezi o floare în grădina ta, etc., nu mai eşti trist, sufletul reuşeşte să se bucure măcar într-o oarecare măsură şi îţi ocupi şi mintea cu alte gânduri frumoase, nu te mai gândeşti doar la problemele cu care te confrunţi.
Trebuie să alungăm stresul şi tristeţea din viaţa noastră, să avem nădejde, că Bunul Dumnezeu ne ajută să depăşim toate obstacolele vieţii, să acceptăm, că tot ce ni se întâmplă în viaţă are loc cu un rost, trebuie să încercăm să nu ne mai facem atât de multe griji pt ziua de mâine. Sufletul trist şi deznădăjduit este un suflet mort, este un suflet cu luminile stinse, este un suflet nefericit şi trebuie să încercăm cu toate puterile şi cu toate mijloacele să nu ne aducem sufletul în starea aceasta de amorţeală şi întuneric. Trebuie să încercăm să nu stăm indiferenţi nici când cineva de lângă noi se confruntă cu tristeţea şi depresia. Trebuie să intervenim aşa cum putem noi mai bine, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze cum să procedăm, fiindcă ajutorul nostru oferit la timp poate salva un suflet din ghearele deznădejdii.
Aşa cum a spus Valerio Albisetti: ,,viața poate fi teribilă și fantastică, blândă și amară, ușoară și grea, dar așa e ea. Putem însă să ne schimbăm starea de spirit, atitudinea noastră de viață. Putem să creăm în noi o stare de seninătate. Putem deveni niște persoane simpatice, nu plictisitoare. Bucuroase. Care știu să izbucnească în râs din inimă. Care știu să  se elibereze de amărăciunea pe care o țineau în ei de multă vreme.’’
,,Să fiţi veseli!’’ ne îndeamnă părintele Arsenie Papacioc, adăugând că: ,,oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! … Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: „Stai, că este ceva drac aici’.” Şi nu acceptaţi.’’
Sfântul Ioan Casian spunea că vom putea goni din noi această patimă ucigătoare, numai dacă suntem susţinuţi de speranţa celor viitoare şi de contemplarea fericirii făgăduite, fiindcă: ,,toate felurile de tristeţi, fie cea izvorâtă dintr-o mânie anterioară, sau din pierderea unui câştig, ori din vreo pagubă suferită sau pricinuită de vreo jignire, de vreo tulburare fără noimă a minţii, sau cele care ne împing la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, când având privirea îndreptată spre lucrurile veşnice, care vor veni, vom rămâne mereu voioşi şi neclintiţi. Atunci nici nu vom fi doborâţi de nenorocirile prezente, şi nici înflăcăraţi de izbânzile avute, privindu-le pe toate ca pe nişte lucruri pieritoare şi nefolositoare.’’
Cuviosul Antioh a spus aşa: ,,De se va abate peste noi deznădejdea, să nu ne supunem ei, ci întărindu-ne şi îngrădindu-ne cu lumina credinţei, cu mare bărbăţie să spunem duhului celui viclean: ,,Ce este nouă şi ţie înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer şi robule viclean? Tu nu vei reuşi să ne faci nimic, Hristos Fiul Lui Dumnezeu are putere şi asupra noastră şi asupra tuturor. Iar tu pierdutule, depărtează-te de la noi. Înarmaţi cu Sfânta Lui Cruce, vom zdrobi, capul tău şerpesc’’. Ar fi minunat dacă am pune în practică învăţăturile Cuviosului Antioh, cei mai mulţi dintre noi nu facem însă acest lucru, ci în încercări şi necazuri cădem în cursa deznădejdii, ne pierdem pacea sufletească, ne pierdem şi sănătatea trupească, fiindcă ne simţim copleşiţi de multitudinea problemelor, deoarece nu avem nădejde – puterea sufletelor întristate, întărirea creştinului în încercările vieţii, Ne lăsăm adânciţi în prăpastia deznădejdii, în valurile învolburate de furtună ale mării vieţii. Nădejdea în Domnul cheamă mila dumnezeiască şi mântuirea. Cu adevărat fericit este cel ce nădăjduieşte în Domnul!
Dacă ne întristăm pentru boala şi durerile trupeşti să ne amintim de cumplitele dureri ale Stăpânului Hristos, atunci când a fost răstignit pe Cruce, dacă ne întristează sărăcia şi lipsa celor de nevoie să ne aducem aminte de cea din urmă sărăcie a Domnului nostru, de săracul şi prea îngustul pat al Crucii pe care s-a odihnit cu totul gol, neavând unde să-şi plece capul şi cum la setea Lui nu i-au dat nici măcar un pahar cu apă, ci oţet şi fiere amară. Dacă ne întristăm că suntem defăimaţi, batjocoriţi, umiliţi, dacă ne întristăm că ne nesocoteşte lumea, să Îl vedem pe Hristos cum este răstignit în mijlocul a doi tâlhari, cum este batjocorit, luat în râs – Împăratul Împăraţilor, şi atunci vom recunoaşte şi conştientiza, că ocara ce ni se aduce nu mai este nimic în comparaţie cu ce a pătimit Domnul Iisus Hristos. Să avem mereu această cugetare şi atunci nu ne vom mai întrista nicicând, ci ne vom bucura, ştiind că în Crucea şi Patimile Lui Hristos se află mântuirea, viaţa, vindecarea şi bucuria noastră. Deci să folosim această doctorie în toate întristările şi necazurile noastre şi dacă ne vom gândi la câte a răbdat din dragoste pentru noi Dumnezeul şi Stăpânul nostru, nu vom mai avea curaj să ne plângem, să ne întristăm în necazurile noastre, ci vom încerca să ne bucurăm, că ne-am învrednicit să fim şi noi cât de puţin următori, patimii Lui.
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să se milostivească de noi, să putem dobândi pacea inimii, liniştea sufletească, darul rugăciunii, nădejea, credinţa puternică, răbdarea, iertarea, iubirea de El şi de semeni, smerenia, hărnicia, cumpătarea, ca să putem alunga tristeţea, care stinge lumina sufletului, şi să dobândim bucuria sufletului ca rod al Sfântului Duh, bucurie care îi aprinde luminile şi îl face luminos ca soarele.
,,O, bucurie sfântă! O, bucurie, desfătare și pregustare a Raiului! O, bucurie ce prevestește dulceața cea negrăită! Pe tine te doresc, pe tine te caut și pe tine dobândindu-te zălog aici pe pământ, fie să te cunosc și în ceruri, acolo unde se aude glasul neostenit al celor ce te cinstesc și acolo unde este plăcerea nespusă a celor ce văd negrăita frumusețe a Lui Dumnezeu. Amin!’’ (Sfântul Nectarie din Eghina)
Cristina Toma
Sursa: http://jurnalspiritual.eu/

Șase milenii de continuitate (2015) – un film de Daniel Roxin

Titlu bun afis5b(1)
Apele și munții României păstrează în taină, peste milenii, povestea oamenilor care au trăi cândva aici. În urmă cu peste 6.000 de ani, oamenii acestor locuri au creat culturi semnificative. Au iubit și au suferit, și-au căutat un loc într-o lume care, cu siguranță, li se părea misterioasă. De la ei ne-au rămas suficiente lucruri care să ne permită să înțelegem, măcar într-o anumită măsură, cine au fost…
Alături de cultura Cucuteni, Cultura Gumelnița reprezintă apogeul dezvoltării umane în Europa, acum peste 6.000 de ani. Oamenii acestei culturi, o populație sedentară cu activități complexe, au reușit să lase în urmă capodopere artistice care îi uimesc pe specialiști. Printre lucrurile cele mai ieșite din comun se disting podoabele din aur și vasele ceramice pictate cu AUR, precum și statuetele unicat, cum ar fi Zeița de la Sultana și Vasul cu îndrăgostiți.
Potrivit specialiștilor, “studiile paleogenetice efectuate pe un lot reprezentativ de schelete provenite din necropole aparținând comunităților Boian și Gumelnița au relevat faptul că aceste populații sunt foarte apropiate genetic de populația contemporană din România, comparativ cu alte populații din Europa sau Asia.”
Mai mult decât atât, conform ziarului Evenimentul Zilei, la deschiderea expoziției “Radiografia unei lumi dispărute”, directorul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberlander Târnoveanu, a spus: „Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni”.
Tocmai de aceea, cu gândul la uriașul patrimoniu cultural pe care îl are România, ne întrebăm în mod firesc de ce cărțile de istorie nu le spun mai multe copiilor noștri despre istoria străveche a acestor meleaguri? (Un spațiu numit de reputați savanți străini Vatra Vechii Europe)
***
Acest scurt metraj pe care îl lansez astăzi își propune să umple un mare gol de informație pentru publicul larg în legătură cu una dintre cele mai importante culturi care a existat pe teritoriul României de astăzi: Cultura Gumelnița.

Sursa: Daniel Roxin

Draconul Dacic a revenit în armatele românilor – Răspândește vestea!

Draconul Dacic a revenit în armatele românilor – Răspândește vestea!


????????????????????????????????????
Încet, încet, conștiința rădăcinilor noastre geto-dacice se face simțită la toate nivelele și în toate spațiile locuite de români. Tocmai de aceea, este o mare bucurie să descoperim că armata Republicii Moldova, adică armata românilor de peste Prut, a folosit un Dracon Dacic de toată frumusețea cu ocația Zilei Drapelului sărbătorită la Chișinău (sursa foto)
Acest lucru este foarte important, cu atât mai mult cu cât și în România simbolul draconului și armele dacilor apar pe însemnele heraldice ale unor unități militare.
De asemenea, nume importante din istoria geto-dacilor au devenit nume ale unor unități militare. Ia uitați cum sună: Divizia 1 Infanterie „Dacica”, Divizia 2 Infanterie „Getica”, Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”, Batalionul 313 Cercetare „Burebista”, Centrul de Instruire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal”, Batalionul 53 Geniu „Scorilo”, Brigada 1 Mecanizată  „Argedava”, Baza 3 Logistică „Zargidava”…
dacica getica
Semne bune. Dovezi ale conștiinței apartenenței la spațiul geto-dac. Promisiunea unei treziri a conștiinței naționale…
Tocmai de aceea, trebuie să fim perseverenți, convinși de faptul că adevărul istoric va învinge minciuna cu care este acoperit trecutul poporului nostru. Geto-Dacia va renaște! Eu sunt convins de asta!
Sursa: Daniel Roxin

Te-am pierdut pe tine si m-am regăsit pe mine …

Erai precum o ușa in care bati si nu iti deschide nimeni. Precum un pian ce a uitat sa mai încânte atunci cand ii apeși clapele. Doi ochi ce au uitat sa vadă. Te făceai ca nu auzi de fiecare dată cand șoaptele mele încercau sa îți atingă inima. Ma făceam ca nu te văd atunci când mâinile tale nu se mai întâlneau cu ale mele. Eram doi surzi deloc simpatici când muzica noastra nu mai gâdila nici macar o jumătate de timpan. Doi străini ce si-au uitat numele in numele unei iubiri risipite fără glas.
Am răgușit amarnic atunci când te-am strigat lung si in ecou. Te îndepărtai din ce in ce mai mult de fiecare data cand pașii mei se apropiau de tine. Imi era teamă sa te pierd căci te iubeam. Dar ne-am pierdut singuri. Așa cum doi străini ai vietii se pierd intr-un oraș necunoscut. Fără semne si fără nici un ghid de suflete.
Vei fi o amintire in lumea mea. Un vers ce-l va rosti altcineva. O umbra ce ma va urmări pana cand soarele din suflet se va stinge. Vom fi ca două lumânări ce se topesc incet. Ca doua cuburi de gheață scufundate in apa ce-ti dezmierda, atât de inocent, trupul. Ca doua stele ce mor una după cealalta. Ca doi oameni ce s-au găsit iar acum isi spun Adio!
Iar daca te-am pierdut, macar nu am pierdut iubirea. M-ai învățat s-o port cu atâta grație. Iar daca te-am pierdut, macar nu m-am pierdut pe mine. Tot tu m-ai învățat sa ma regăsesc.
Ce frumoasă e iubirea …
Sursa: alexchermeleupersonal.wordpress.com

miercuri, ianuarie 06, 2016

“Testamentul Zeilor Dunăreni”: Filmul prin care Nemții pun umărul la rescrierea istoriei europene


schelet cu podiabe din aur
Nu o să mai treacă mult până când Civilizația Sumeriană va fi înlocuită de Civilizația Dunăreană în rolul de primă mare cultură a lumii – cea în care s-a născut scrierea.
Chiar dacă astăzi se duce o luptă crâncenă între susținătorii dogmei oficiale și cercetătorii care spun că istoria Europei ar trebui rescrisă, în sensul restabilirii adevărului, ea va fi câștigată în cele din urmă de noua viziune asupra istoriei străvechi – cea care spune că spațiul carpato-danubioano-pontic este Vatra Vechii Europe.
În filmul pe care îl puteți urmări mai jos, pentru a cărui traducere în limba română le mulțumim lui Grigore Oprița și Wolfgang Schweizer, iar pentru sincronizare lui Nick V.Mitoc, un film realizat de Wolfgang Niedermair, veți putea descoperi lucruri uimitoare despre Cultura Dunăreană din Vechea Europă.
harald haarman
Atât la nordul Dunării cât și la sudul marelui fluviu, s-a dezvoltat o cultură sedentară extraordinară, care nu cunoștea războaiele, cu o vechime de 7.000-8.000 de ani. Parte din aceasta, Tăblițele de la Tărtăria și restul sutelor de semne apaținând culturii Turdaș – Vinca, îi fac pe tot mai mulți să considere că înainte cu 2.000 de ani ca sumerienii să existe, aici se puneau bazele primei scrieri din lume.
Despre celelalte lucruri impresionante născute de oamenii acelor vremuri, veți afla mai multe vizionând acest film.
Daniel Roxin
Sursa: Daniel Roxin blog

vineri, ianuarie 01, 2016

Să nu deznădăjduim.

Traim in veacul cel de pe urma si vrajmasul mantuirii se sileste mai tare cu mestesugul lui, vazand ca se apropie sfarsitul. Sunt zilele smintelilor si este mare seceta de cuvantul lui Dumnezeu, lipseste povata cea sanatoasa pentru mantuire. Astazi, multi dintre cei credinciosi ajung la deznadajduire, din cauza lipsei de povatuitor, caci “a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul.
Mai dureros insa este ca boala deznadejdii se strecoara si in inima celor care au imbracat “haina mantuirii”, ba chiar si la unii din clerici, indoiala pentru mantuirea sufletului se vede astazi la multi crestini si nu numai la cei robiti de patimi sau straini de Biserica, ci si la unii care merg pe calea pocaintei, cu ravna pentru adevarul sfant. Ei vad stricaciunea dimprejurul lor, vad apoi lipsa cea mare de povatuitori, uneori vad si lipsa de credinta la “cei din sfesnic”, care trebuie sa lumineze, si pentru asta se imputineaza la suflet bietii crestini si unii se deznadajduiesc.
Cei care imbratiseaza viata monahala sunt mai adapostiti de valurile lumesti, dar si ei vad lipsa de spor duhovnicesc si pentru asta ii cuprinde un fel de indoiala pentru mantuire, slabanogindu-se la suflet. Prin aceste randuri, eu nu caut sa judec nici sa osandesc pe cei ce au indoiala pentru mantuirea lor, ci ma silesc sa le pun la indemana un “tonic”, adica o doctorie intaritoare pentru suflet.
Indreptarea noastra si izbavirea de osanda am dobandit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, dupa cum n-au putut sa scape de osanda toti alesii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunatatile lor, tot asa nici noi, cei de azi, nu putem sa ne mantuim prin faptele noastre, fara darul lui Dumnezeu: intai este sfantul dar si pe urma faptele noastre, care ajuta la mantuire. Aceasta o spun din cauza ca sunt multi dintre crestini si mai ales dintre monahi, care se bazeaza mai mult pe faptele lor si mai putin pretuiesc darul lui Dumnezeu. Cand unii ca acestia patimesc vreo alunecare la patimi, sau cand slabesc cu trupul si nu mai pot implini faptele cele bune sau nevointele lor obisnuite, atunci se deznadajduiesc de mantuire. Caci nadejdea lor era la nevointele si la bunatatile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cand s-a terminat voinicia trupului sau cand au suferit vreo alunecare in pacate mari, atunci s-a terminat si cu mantuirea, dupa socoteala lor.
Fratilor si surorilor, care va indoiti de mantuire, sa va intipariti bine in minte ca: de-ar face omul toate bunatatile si chiar de s-ar da si la moarte pentru apararea dreptatii, insa fara darul cel sfant al Domnului nu este mantuire. “A Domnului este mantuirea si peste poporul Sau binecuvantarea Sa“, cum zice Prorocul David in Psalmi. Si iarasi: de-ar savarsi cineva toate rautatile din lume, insa daca nu-si pierde nadejdea in Dumnezeu si daca alearga la pocainta, tot se mantuieste. “Desarta este mantuirea omului” zice psalmistul, adica toata stradania omului este zadarnica fara ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite pacate si se raneste de ele. Deci noi singuri, oricate bunatati si oricate nevointe am face, nu suntem in stare sa ne vindecam si sa dobandim nevinovatia. Darul lui Dumnezeu implineste toate lipsurile noastre si ne vindeca spre mantuire.
Nimeni dintre drept credinciosii crestini sa nu se imputineze la suflet incat sa zica sau sa cugete ca nu mai este mantuire pentru el. Imputinarea aceasta a sufletului si indoiala pentru mantuire vine de la vrajmas. Sarpele care a indemnat odinioara pe stramosi sa manance din rodul oprit si nu vor muri niciodata, acum si-a schimbat glasul si le sopteste la multi, zicand: “Zadarnic mancati painea vietii” caci “nu mai este mantuire pentru voi!“. Auziti ce glas inselator rasuna astazi? Sfantul Proroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: “Multi zic sufletului meu: nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui!“. Dar el se intarea cu nadejdea in Dumnezeu, zicand: “pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce te tulburi? Nadajduieste spre Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El, mantuirea fetei mele si Dumnezeul meu” (Psalmul 41:6-7). Si aceste cuvinte Prorocul le rosteste de mai multe ori, aratand cu asta primejdia care vine din deznadejde. Cititi cu bagare de seama la Psaltire si veti vedea cat de intarit este imparatul David cu nadejdea mantuirii. El nu era nici botezat si nici bucuria invierii Domnului n-a cunoscut-o aratata, ci numai in chip tainic, dar nadejdea mantuirii rasuna in toti psalmii lui. Afara de asta nici el n-a fost scutit de ranile pacatului, ca inca a patimit cele mai grele rani, din preacurvie si din ucidere. Dar nadejdea lui nu s-a imputinat si pentru aceasta s-a mantuit si s-a sfintit. Socotiti apoi ca talharul cel credincios era in gura mortii cu sufletul impovarat de rele, dar nadejdea lui a ramas neclintita pana la urma. Caci de n-ar fi avut nadejde, atunci n-ar fi indraznit sa zica: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. Cat de dureros este cand vezi ca multi din cei ce s-au imbracat intru Hristos prin Taina Sfantului Botez si se impartasesc cu Painea Vietii, adica cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cand vezi pe cei chemati sa mosteneasca Imparatia Cerurilor ca se deznadajduiesc de mantuire! Mare durere pentru Sfanta Biserica, maica noastra duhovniceasca, care se sileste ca pe toti sa ne mantuiasca!
Toti Sfintii Parinti marturisesc intr-un glas ca nici un pacat nu este asa de vatamator, precum este pacatul deznadajduirii, caci el e aproape ca si lepadarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fratilor, sa ne doara inima pentru pacatele noastre, caci prin ele am suparat pe Bunul Dumnezeu, dar intristarea noastra sa fie totdeauna insotita cu nadejdea in mila Parintelui Ceresc si niciodata sa nu avem indoiala de mantuire. Obiceiul vrajmasului este sa aduca in inima frica cea dobitoceasca si tulburare, ca prin aceasta sa arunce pe om in deznadejde.
Dar tu, frate crestine, chiar daca L-ai vedea pe insusi Domnul ca isi intoarce fata Sa de la tine si nu te mai socoteste intre oile Sale, tu nici atunci sa nu te imputinezi, ci roaga-te cu staruinta catre El, precum se ruga vaduva cea necajita catre judecatorul nedreptatii, cum spune la Sfanta Evanghelie, si nu vei ramane rusinat. Striga cu indrazneala la gandurile cele otravitoare, cum striga si Sf.Proroc David, zicand: “Domnul este luminarea mea si mantuitorul meu, de cine ma voi teme?” si apoi zi: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“.”