Familia creştină pe drumul mântuirii

Foto: Anca Stanciu

Tot mai mulţi credincioşi trec pragul bisericii din curtea Facultăţii de Teologie, a Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, unde părintele Ştefan Negreanu oficiază slujbele, atât pentru a-l asculta cât şi pentru a-i cere sfaturi legate de diverse probleme cu care se confruntă. Curtea Bisericii se umple duminica de copii, lucru care i-a determinat pe credincioşi să-l numească „părintele copiilor”.

Ce stă la baza unei familii creştin-ortodoxe?

Sfinţii părinţi ai Bisericii Ortodoxe, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, ne învaţă că biserica cea mică este chiar familia, lucru întru totul adevărat, având în vedere că Mântuitorul spune aşa: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Mica Biserică pune baza Marii Biserici. Dacă o căsnicie se întemeiază pe credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, atunci ea constituie o biserică. La început sunt doi în numele lui Hristos, după aceea vor fi trei, patru, cinci, şase, şapte, după câţi copii va rândui Dumnezeu. De multe ori însă, unii oameni înţeleg prin câţi copii va rândui Dumnezeu, câţi copii vor rândui ei. Aceştia nu pot forma o familie creştină. Se cred creştini, dar se feresc de a avea copii, ceea ce este un păcat foarte mare. Mă refer aici la ferirea propriu-zisă, prin tot felul de mijloace, până la avortul chirurgical sau medicamentos (anticoncepţionalele).

Totuşi, din cauza vremurilor dificile, unele familii se opresc la unul sau doi copii. Inclusiv relaţiile trupeşti din perioada de nefertilitate este păcat înaintea lui Dumnezeu?

Problema este delicată, deoarece priveşte intimitatea familiei. Singura modalitate acceptată de Biserică, de oprire de a avea copii, rămâne înfrânarea soţilor. Însă această abstinenţă între soţi poate fi până la un timp, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel. Este important de subliniat faptul că numai duhovnicul îşi dă seama dacă soţii sunt în stare să se înfrâneze. Abstinenţa, fără încuviinţarea duhovnicului, poate să ducă la alte păcate. Eu văd folosirea perioadei de nefertilitate ca un fel de ascundere după deget şi încercare de a vicleni natura, care este făcută tot de Dumnezeu, o fugă de responsabilitate, căutând doar plăcerea. Familiile care nu se întemeiază pe credinţă vor accepta greu regulile Bisericii.

De cele mai multe ori doar unul dintre soţi se întoarce la credinţă, şi atunci începe o întreagă dramă pentru că aceluia îi este foarte greu. Soţul credincios îi va reproşa mereu celuilalt că nu l-a ştiut aşa, că îşi vrea partenerul înapoi, că este fanatic. Va fi o luptă teribilă, copiii vor balansa între cei doi părinţi, cel credincios încercând să le deschidă sufletul spre tainele credinţei, iar celălalt spre cele ale lumii.

Din fericire, ca duhovnic, cunosc multe familii care au plecat încă de la începutul prieteniei pe principii curat creştine, reuşind să le păstreze şi în căsnicie. Nu recomand căsătoria imaturilor duhovniceşti, care pentru a păstra aşa-zisa armonie în casă, sunt în stare să facă curvii şi crime. Cui foloseşte o astfel de pace? Este un război cu Dumnezeu şi o pace mincinoasă cu lumea. Până nu demult aproape toate familiile îşi îndeplineau îndatoririle creştine, iar acum ne mirăm că mai există astfel de familii.

Prin urmare duhovnicul are un rol destul de important în familie…

Duhovnicul este omul rânduit de Dumnezeu, ca iconom al tainelor Lui, să ajute la mântuirea familiei. În numele lui Hristos dezleagă de păcate, vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti, împărtăşind membrii familiei cu merinda Împărăţiei Cerurilor, care este Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Este cel care te învaţă cum trebuie să împlineşti poruncile, particularizând şi învăţându-te să aplici poruncile lui Dumnezeu la viaţa ta. Este foarte bine ca soţii să aibă acelaşi duhovnic, pentru că majoritatea problemelor lor sunt comune, atât sufleteşti cât şi materiale. Este de mare folos ca duhovnicul să cunoască situaţia întregii familii.

Duhovnicul nu ar trebui schimbat; este foarte nesănătoasă o astfel de atitudine. Nu e bine să fugi din preot în preot ca să primeşti dezlegări. În acest caz nu se poate vorbi de duhovnicie. În ceea ce priveşte distanţa, trebuie totuşi să ai un duhovnic cât se poate mai aproape. O duhovnicie la sute de kilometri nu se poate ţine şi nu te ţine, oricât de mult îţi preţuieşti duhovnicul. Poţi să primeşti sfaturi, să te întâlneşti din când în când cu el, dar nu-ţi va mai putea fi duhovnic.

De ce se nasc copii cu infirmităţi fizice sau psihice?

Nici cei ce au copii bolnavi nu trebuie să deznădăjduiască, Dumnezeu nu este iresponsabil. Dacă primim cu credinţă tot ce ne dă, vom avea şi putere să purtăm această cruce. De ce moare omul atâta timp cât Hristos a înviat? Noi ştim că cel ce crede în Hristos nu va muri în veac, ci se va muta de la moarte la viaţă, de la pământ la cer. Dumnezeu a rânduit ca aceste roade ale Învierii să nu fie pe deplin arătate şi împlinite în lumea aceasta. Dacă s-ar arăta, nu ar mai fi o credinţă liberă, am crede din interes, nu am mai avea necazuri sau infirmităţi.

Urmarea firească a păcatelor părinteşti sau strămoşeşti sunt şi aceşti copii care se nasc cu infirmităţi. „Căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” Se poate şi ca părinţii să trăiască o viaţă creştină şi să ducă o astfel de cruce a suferinţei prin copilul lor.

Totuşi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, şederea în Biserica lui Hristos care este locul tămăduirilor, al iertării, al dezlegării şi ajută la împuţinarea unor astfel de suferinţe: „Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” Dumnezeu trimite încercări mai ales aleşilor lui (vezi Iov). Nu înseamnă că noi credem într-o „Evanghelie a prosperităţii”, conform căreia dacă eşti om de treabă, împlineşti poruncile, înseamnă că nu vei mai avea nici un necaz, iar dacă totuşi ai, înseamnă că nu ai împlinit poruncile lui Dumnezeu.

Nu este întotdeauna aşa. Dumnezeu ne căleşte prin necazurile pe care ni le dă. Îmi amintesc de un preot de la Sibiu care avea 11 copii. Unul s-a născut bolnav, într-o neputinţă trupească totală. A trăit aşa până la vârsta de 40 de ani, iar când a murit, Părintele a plâns foarte mult pentru că el vedea această trecere ca pe o mare pierdere. Spunea că a plecat Hristos din casa sa. Iată un exemplu de suferinţă întru Hristos şi pentru Hristos.

Ce să facem când se îmbolnăvesc copiii? La ce tip de medicină trebuie să apelăm?

Nu suntem şi nici nu vom fi adepţii renunţării la medicina clasică, aceasta fiind rânduită de Dumnezeu spre vindecarea oamenilor. Bunii creştini trebuie să caute leacuri pentru vindecare când sunt bolnavi, pentru a-şi putea îndeplini datoria lor în viaţa aceasta cât mai bine. Cunoscând părerea mai multor duhovnici mari, precum Preacuviosul Paisie sau Preacuviosul Porfirie din Grecia, sunt încă sub semnul întrebării homeopatia şi acupunctura şi alte practici medicale alternative. Nu trebuie să folosim chiar orice mijloc ca să ne vindecăm trupeşte, dacă acesta ne afectează sufleteşte. De exemplu, bioenergia, magia albă sau neagră, „deschisul Pravilei” te înfrăţesc cu diavolul, nu cu Dumnezeu. Una este vederea duhovnicească, prin care lucrează Dumnezeu, şi alta „deschiderea Pravilei” prin care lucrează diavolul. Ca să ne vindecăm trebuie să căutam medici credincioşi, deoarece Dumnezeu lucrează în mod deosebit prin ei. Dar să nu uităm nici de Sfinţii ocrotitori ai copiilor bolnavi – Simon Zilotul, Stelian, Chir şi Ioan, Damian, Pantelimon – şi de rugăciunile către Maica Domnului.

Cum să educăm copilul?

Educaţia începe cu douăzeci de ani înainte de a se naşte copilul, spune părintele Arsenie Boca. În copil se vor aduna toate bunele şi relele pe care le-au făcut părinţii în toată viaţa lor. Acestea vor face parte din bagajul lui ereditar şi educaţional pe care va trebui să-l poarte. Când devin neascultători, avem cuvântul Sfintei Scripturi: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.” Prin aceasta nu trebuie neapărat înţeleasă numai pedeapsa corporală, există şi alte modalităţi de a-l face pe copil să înţeleagă că greşeşte, de a-l face responsabil, de a-l face să aibă frică sfântă de părinţi, dacă învăţăturile lor sunt poruncile lui Dumnezeu, particularizate la viaţa lui. Copiii nu mai ascultă de părinţi, pentru că nici părinţii nu mai ascultă de Marele Părinte, Tatăl Ceresc. În copil se reflectă într-un anumit fel proprii săi părinţi şi relaţia lor cu Dumnezeu.

Cine are grijă de copiii, dacă părinţii lucrează?

Cel mai bine pentru copil este să fie îngrijit de mama lui. Rostul mamei este de a-şi creşte şi educa copiii. Femeia se mântuieşte prin naştere de copii, dar asta nu înseamnă că datoria mamei se termină imediat după naştere. Naştere în sensul biblic înseamnă a aduce un om la măsura de om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a-I aduce Domnului odrasle sfinte. Sistemul economic foarte constrângător pretinde ambilor părinţi să lucreze pentru a-şi putea întreţine familia. Prin urmare, mama nu mai poate sta cu copilul, iar o bonă niciodată nu poate să înlocuiască ceea ce Dumnezeu lucrează printr-o mamă. O alternativă pentru cei mai mici este grădiniţa cu program prelungit. Sigur că toţi copiii trebuie să intre în sistemul educaţional, dar ce frumos ar fi ca după orele de grădiniţă să-l aştepte pe copil mama. Grădina sfântă şi binecuvântată să fie casa, iar floarea cea mai frumoasă de care are grijă mama să fie chiar copilul. Dacă şi mama şi tata lucrează opt ore sau chiar mai mult, trebuie compensată cumva această lipsă a părinţilor prin credinţă şi dragoste. Dar de obicei, când copilul se întoarce acasă, găseşte nişte părinţi sfârşiţi din cauza oboselii şi a stresului la care sunt supuşi la serviciu.

Această încărcătură negativă se repercutează şi asupra lui şi el va înmagazina toate tensiunile acelea. Numai credinţa poate să detensioneze – o credinţă viabilă, neînfruntată, o nădejde tare şi o dragoste nefăţarnică. Copilul reuşeşte astfel să se odihnească şi să se zidească sufleteşte şi trupeşte prin părinţii săi.

Bunicii mai au vreo obligaţie creştină faţă de nepoţi?

Mai demult, bunicii erau „bonele”. Sigur că trebuie să-şi iubească nepoţii, dar ei nu pot înlocui părinţii, oricât de mult s-ar implica în creşterea lor. Iubirea lor este mare, dar fiecare trebuie să-şi păstreze locul hărăzit de Dumnezeu. Părinţii s-au îndepărtat de locul şi datoria lor din cauza cerinţelor noii societăţi. De multe ori bunicii nu sunt buni creştini, iar dacă părinţii sunt credincioşi, apar tensiuni, deoarece copiii primesc o altă educaţie şi ceea ce într-un fel se câştigă pe o parte, se pierde pe alta. Din păcate, în acest caz se pierde ceea ce este mai important, şi anume credinţa.

Televizorul şi jocurile pe calculator ocupă tot mai mult timpul copilului preşcolar. Ce efecte pot avea asupra minţii sale?

Şederea copilului nesupravegheată şi nelimitată în faţa televizorului şi a calculatorului este extrem de nocivă. Televizorul şi calculatorul îl izolează, îl desocializează, îl rup de biserică, de părinţi şi de fraţi. Mai mult, îl introduc într-un univers virtual, îl obişnuiesc să fie lipsit de iniţiativă şi să dorească să primească totul de-a gata. Descoperirea anumitor site-uri, jocuri, emisiuni, îl încarcă pe copil cu porniri, tentaţii, ispite şi păcate. Pot să afirm cu toată responsabilitatea că moartea sufletească poate veni cu uşurinţă prin intermediul internetului şi al televizorului.

Copiii trebuie supravegheaţi în acest sens, altfel pot pieri sufleteşte. Iar în ceea ce priveşte desenele animate, trebuie făcută o selecţie, deoarece unele sunt cu adevărat nocive, pline de violenţă, hidoase. Ei nu trebuie să stea în faţa televizorului sau a calculatorului ca în faţa unui şuvoi care curge. Când punem mâncarea pe masă, avem grijă să nu fie alterată şi să fie gustoasă; tot aşa să avem grijă şi de ceea ce primeşte copilul vizual sau auditiv.

Un alt exemplu de ispită vizuală este ştrandul, şi chiar şi bulevardul, cetatea. Am putea supăra pe mulţi, dar trebuie să spunem că a expune copilul nudismului parţial sau total, la ştrand, la televizor sau aiurea este un lucru nociv pentru sufletul său, deoarece acesta este ca o ceară moale, pe care se pot imprima cu uşurinţă păcatele, încă din fragedă copilărie.

Având în vedere ispitele lumii contemporane şi păcatele în care cad părinţii şi copiii, mai poate aspira familia la mântuire?

Nu numai că poate, dar trebuie să aspire la mântuire – acesta este rostul vieţii omului. Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă. Biserica Ortodoxă ne dă în acest sens toate mijloacele de a depăşi obstacolele din calea mântuirii. „Extra Ecclesiam nulla salus” („În afara Bisericii nu există mântuire”). Cei care nu ştiu de Biserică nu se pot numi creştini. A şti de Biserică înseamnă a o frecventa, a te spovedi cel puţin o dată pe lună, a te împărtăşi.

Copiii trebuie să meargă cu părinţii la biserică pentru că şi ei au în aceeaşi măsură nevoie de Dumnezeu, de ajutorul şi de harul său. Dacă nu-i duci de mici, nu vor veni mai târziu. Ei trebuie să fie împărtăşiţi din prima copilărie. Cei care au copii mici ajung mai greu la biserică, dar Dumnezeu primeşte şi aşa osteneala lor. Dacă cei mici se plictisesc, părinţii trebuie să mai stea cu ei în curtea Bisericii, ca să nu-i distragă de la slujbă pe credincioşi.

În ceea ce priveşte împărtăşirea celor mici, trebuie spus că nu poţi să le ceri să nu mănânce de la miezul nopţii până la ora 11; pot să bea puţină apă, să mănânce dimineaţa ca să poată sta liniştiţi la slujbă. Se mai aplică varianta să aduci copilul dimineaţa, să fie împărtăşit cu împărtăşania de la bolnavi. Nu este bine aşa. Copiii trebuie să aibă bucuria împărtăşirii solemne, care îi va motiva să vină la biserică, va suda între membrii bisericii o relaţie de nezdruncinat.

O împărtăşire fugară, rece, nu este benefică pentru suflet. Ea trebuie să fie caldă, aceea primită în timpul liturghiei zilei respective. Ne lovim de lucrurile acestea pentru că am pierdut cultura împărtăşirii poporului lui Dumnezeu, inclusiv a copiilor şi aceasta este o mare dramă şi ameninţă să se transforme într-o mare tragedie.

Interviul cu părintele Ştefan Negreanu a fost realizat de profesoara Manuela Codrean

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”