-Scrisoare de la umbra mea-
Nu mai fugi. Cât crezi că poţi fugi de ce e în tine?
Dai vina pe Internet. Dar tu decizi când dai click şi pe ce, cât stai şi cum laşi asta să te afecteze.
Poţi inchide Internetul o zi, o săptămână, o lună. Dar de tine însăţi tot nu scapi . Dai vina pe job. Pe oraş. Pe casă. Pe aer. Că-i poluat. În orice alt job, în orice alt oraş, în orice altă casă şi la urma urmei şi în cel mai curat aer de munte, după ceasurile sau zilele sau lunile de început, purtând cu ele magia schimbării, în cele din urmă, vei fi aceeaşi.
Dai vina pe oamenii de lângă tine. Dar tu decizi dacă ceri sau dacă oferi, dacă ierţi şi uiţi sau dacă rumegi la nesfârşit aceleaşi răni, dacă iubeşti fără aşteptări sau dacă judeci la nesfârşit, ca o maşinărie stricată ce nu face altceva decât să pună ştampile pe tot ce-i în jur. Ştampila, verdict, diagnostic, sentinţe. Chestii de-astea, de autoritate în domeniu. În zadar dai vina pe oameni.
La urma urmei, cu orice om ai fi, după ce măştile politeţii, ale necunoscutului, ale seducţiei, ale începuturilor, etc vor cădea, vei fi aceeaşi. După ce se duc fiorii, rămâne firea. După ce se termină muzica, rămâne tot zgomotul minţii şi inimii tale.
După ce te vizitează îngerii, rămâi tot cu demonii tăi. După ce plouă cu minuni, cu aur, cu tămâie, sub covor gunoiul ascuns rămâne. Mai mult decât atât, se adună.
Dai vina pe perioadă. Dacă însă azi nu eşti cine ai vrea, mâine va fi şi mai greu. Probabil vei mai fi acumulat vreun obicei prost în plus.
Fugi mereu. Sau dacă rămâi tânjeşti încontinuu după fugă, ca o floare ce se ofileşte fără schimbarea dinafară. Fără să realizezi că nu poţi fugi la nesfârşit de tine însăţi….
E adevărat, pare că uneori doare mai mult să rămâi. Să stai când ai mai multă nevoie să pleci. Să dai când ai mai multă nevoie decât oricand să primeşti. Însă doar ţi se pare că doare. De fapt nu faci decât să conştientizezi bagajul de durere pe care îl cărai în spate de atâta vreme, fără să ştii ce te apasă.
Te durea şi inainte, dar nu ştiai ce. Credeau că e doar o dorinţă acută de a fugi, de a schimba ceva în decorul de-afară. Credeai că fugind vei scăpa de durerea fără nume. Ca un om fugind de propria sa umbră. Vrei să nu o mai vezi? Stai pe loc şi întoarce-ti faţa spre soare.
Aminteşte-ţi că nu locul sfinţeşte omul. Că oamenii din jur te pot ajuta într-o mai mică sau mai mare măsură să fii un om mai bun, dar nu pot face asta fără tine. Iubirea te poate face un om mai bun însă nu vei ramane aşa dacă nu trăieşte adânc în tine.
Chiar vrei să fugi? Fugi în altă direcţie! Uneori tot ce trebuia să faci mai bun pentru tine este să uiţi de tine şi să te gandesti pentru prima oară la altcineva. În loc să te intrebi ce ai mai putea primi să te întrebi ce ai putea oferi. În loc să judeci să te judeci. În loc să aştepţi, să ieşi în întâmpinare.
Vrei să rămâi? Pleacă. Vrei să pleci? Mai stai puţin- chiar dacă te doare de mori. Vrei să vorbeşti? Taci! Vrei să te ascunzi? Îmbracă-te frumos şi ieşi afaraă la oameni. Vrei să te imbraci frumos şi să ieşi -din nou- afară la oameni? Stai acasă, citeşte o carte şi lasă-i să iţi ducă puţin dorul. Vrei să te plimbi? Stai în casă. Vrei să stai şi azi în casă? Ieşi afară. Vrei să fii ajutat? Ajută tu primul. Vrei să fii iubit? Iubeşte! Vrei să plangi? Râzi! Vrei să râzi, din nou? Plângi! Ţi-e lene, iar? Trage de tine. Munceşti prea mult? Ia-ţi concediu şi ieşi afară să miroşi florile. Ţi-ai cumpărat prea multe haine? Dăruieşte.
Nu ţi-ai mai luat nimic de un milion de ani? Ieşi şi răsfaţă-te. (Nu ai bani? Împrumută-te şi fă-ţi un capriciu. Pentru prima oară după nu ştiu cât timp) Fii altfel decât ai fost în ultimii ani. Ieşi din limitele pe care ţi le-ai conturat singur. Din tiparele în care te-au băgat alţii. Din automatisme, din defecte, din obiceiuri, din trăsături pe care ţi le-ai însuşit şi ţi s-au adâncit furându-ţi din lumină.
Fugi din tine-le cu care te-ai obişnuit. Fugi din vechiul tău eu şi vezi dacă era cu adevărat cine eşti. Dacă erai tu, te va aştepta cuminte, plângând de dorul tău. Dar s-ar putea să ai surprize…
Fugi din tine şi caută-i pe alţii. Măcar o dată, pune-l pe celălalt pe primul loc. Cei mai frumoşi şi cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut fugiseră de ei. Pentru a-l întâlni pe celălalt. Îşi făcuseră inima pat pentru a-l odihni pe cel de lângă ei. Cei mai minunaţi oameni pe care i -am întâlnit nu se luau prea tare în serios, în timp ce toţi cei din jur alergau din oglindă în oglindă să se vadă, de la microfon la microfon, să se audă, de pe o scenă pe altă scenă, să-şi joace la nesfârşit acelaşi rol obositor.
În timp ce cei mai nefericiţi oameni pe care i-am întâlnit fugeau în mod constant, către ei înşişi.
Neajungând însă nici la ei, nici la ceilalţi. Pentru că poate pentru a ajunge la noi, nu trebuie decât să ne uitam cu adevărat. Poate că uneori cea mai scurtă cale de a ajunge la noi, cei adevăraţi este prin alţii, după ce am uitat de noi.
Şi poate că numai după ce i-am pus pe ei pe primul loc, ne întâlnim, suprinşi. Şi ne găsim mai buni, mai frumoşi, mai plini şi mai profunzi decât ne-am fi imaginat. Şi-apoi fugim din nou, repede, din noi. Stiind că data viitoare când ne vom întâlni vom fi şi mai frumoşi. Mai frumoşi cu încă o faptă bună, cu încă o jertfă, cu încî o uitare de sine, cu încă o fugă. De sine. Către alţii. Cu încă o moarte. Întru înviere.
Dacă chiar vrei să fugi, fugi din tine şi lasă loc Celuilalt în inima ta. Dacă chiar vrei să pleci, pleacă puţin din tine. Poate că atunci Domnul, obosit, îşi va odihni o clipă paşii în inima ta. Acum are loc?
Sursa: Financiarul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu