Părintele Zaharia de la Essex
ne îndrumă cumva pe una dintre cele mai tainice şi mai importante
incursiuni pe care o poate face omul cât trăieşte pe pământ: pe drumul
către inima sa. Nu este simplu, deşi inima nu e la mii de ani-lumină,
unde mulţi îşi imaginează că ar trebui să ajungă omul în Univers. Iar
greutatea nu constă în faptul că ar fi nevoie de cine ştie ce vehicul,
ci pur şi simplu în faptul că, pentru a putea să ne urnim pe această
cale, trebuie să dobândim zdrobirea şi străpungerea inimii.
Avem, aşadar, în faţa noastră
un ghid esenţial pentru a câştiga odihna şi pacea inimii, unirea cu
Dumnezeu – precum şi un lucru de mii de ori mai important decât
câştigarea Referendumului: îndumnezeirea, singura care mai poate shimba
ceva în lumea noastră care zace în păcat.
A venit oare vremea să urmăm sfatul Părintelui Zaharia?… (V.G.)
– Părinte Zaharia, încep prin a
vă ruga să ne spuneți câteva cuvinte despre „programul duhovnicesc” pe
care trebuie să-l urmeze creștinul astăzi; despre cum să înfrunte
ispitele pentru a înainta pe calea lui Hristos.
– Vechiul Testament dă o definiție
a omului, aceea că omul este inimă adâncă, cu simț înțelegător și
duhovnicesc. Prin urmare, omul este menit să păzească acest simț
înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi. Acesta este
„programul” creștinului. Pentru a păzi acest simț înțelegător și
duhovnicesc în inima lui, zi de zi, trebuie să se lupte pentru a dobândi
un duh de sfințenie în frica de Dumnezeu – „desăvârșind sfințenia în
frica de Dumnezeu” II Corinteni 7:1, după cum spune cuvântul apostolic. Asta e menit omul să facă.
Și câtă vreme are acest simț
înțelegător în inima lui, este puternic împotriva ispitelor, puternic
împotriva gândurilor vrăjmașului, și nu se clatină în viața lui de
vânturile vrăjmașului. Cu alte cuvinte, trebuie ca lucrarea lăuntrică pe
care o face în inima lui să fie mai puternică decât ceea ce se întâmplă
în jurul lui.
– Cum să dobândim această lucrare lăuntrică?
– Să fie ceea ce spune Apostolul
Pavel: trebuie să fim oameni cu „inimă tăiată-împrejur”– adică oameni cu
inimă rănită, „inimă zdrobită”. Pentru că, atunci când omul are inimă
zdrobită, este mai tare decât toate cohortele diavolilor, zice Sfântul
Simeon Noul Teolog. Fiindcă Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei și a
toată mângâierea. Și cu cine se însoțește El? Cu cei care ne apropiem de
El cu durere de inimă, cu zdrobire de inimă. De aceea și Psalmul zice
că „inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” Psalm 50:18. Câtă vreme păstrăm un duh smerit și zdrobit suntem mai puternici decât năvălirile vrăjmașului.
Deci acesta este programul de
viață al creștinului: să păstreze un duh smerit și zdrobit. Pentru că
doar atunci poate fi ucenic al smeritului și blândului Învățător
Hristos. „Învățați-vă de la Mine”, zice Domnul, „că sunt blând și smerit
cu inima” Matei 11:29.
– Să păstrăm acest duh smerit… dar, mai întâi, cum să-l dobândim?
– În multe feluri. Toate virtuțile
creștine duc la aceasta. Dar, mai presus de toate, prin rugăciunea de
pocăință. Și, ca să spunem mai limpede, prin lacrimile pocăinței. Ele
sunt cele care fac tăierea-împrejur a inimii. Și îi e foarte lesne
creștinului să aibă această zdrobire și aceste lacrimi ale inimii dacă
își aduce aminte câte binefaceri a luat de la Dumnezeul lui și cât de
nerecunoscător s-a arătat față de binefăcătorul lui, Dumnezeul și
Mântuitorul lui, Care l-a mântuit printr-o jertfă atât de necuprins cu
mintea și prin patimi atât de grozave.
Cel fără de păcat, Dumnezeu, Cel
sfânt a primit să rabde toate, să facă totul ca să ne ridice din căderea
noastră și să ne înalțe la Cer. Când își aduce în minte toate acestea
este cu neputință să nu fie străpuns la inimă.
„Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre”
– În zilele noastre, suntem
asaltați de mult zgomot, de televizor, de calculator; apoi suntem prinși
de muncă, de grijile cu copiii, de duhul lumii – toate acestea ne
îndepărtează de la rugăciune…
– Da.
De aceea trebuie să ne facem un program, ca să nu ne predăm zădărniciei
lumii acesteia, să nu ne lăsăm atrași de modelele ei și să nu ne
supunem înșelăciunii ei, care ne înfățișează, chipurile – și asta o
pățesc chiar și creștini buni! –, că dragostea lui Dumnezeu e
compatibilă cu dragostea lumii. Avem nevoie de un program de viață. Zi
de zi trebuie să fim cu băgare de seamă, și să punem început bun zilei
printr-o necesară rugăciune de pocăință, care să ne însoțească întreaga
zi și să ne dea puterea să stăm în această chemare creștină. Că zice
Psalmul: „Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre” Psalm 16:4.
De trăiește înlăuntrul nostru Cuvântul lui Dumnezeu, și de chemăm
numele Lui atotputernic, atunci vom avea puterea să ținem calea Lui cea
aspră și nu să o luăm pe calea lesnicioasă, ce duce la pierzania
sufletului.
Așadar, ca să păstrăm acest duh
smerit și zdrobit, trebuie să chemăm cu deadinsul necurmat numele lui
Hristos, oriunde suntem și cât putem. Dacă nu sistematic, măcar cât mai
des. Dacă nu-i putem afierosi timp mai mult, cel puțin să avem mintea la
el, așa încât, de îndată ce se ivește prilejul, să alergăm la numele
Domnului.
-
Să afierosim, adică, o jumătate de oră, o oră pe zi?…
– Oricât am afierosi, nu va fi
îndeajuns. Dar și dacă afierosim puțin, de ne smerim și ne încredem în
bunătatea lui Dumnezeu, chiar și atât ne va fi de ajuns pentru a ne
împotrivi răului și păcatului.
Totodată, pe lângă numele lui Dumnezeu, cuvântul Lui trebuie
să trăiască necurmat înlăuntrul nostru. Căci cuvântul lui este
luminător, dar este și reînnoitor. Și cuvântul Lui are și o atracție
harismatică. Când citim cuvântul lui Dumnezeu, când învățăm limba prin
care Acela ne-a vorbit, atunci Dumnezeu ne dă o atracție harismatică
către El Însuși. Adică ne atrage, precum Însuși a spus: „Când Mă voi
înălța, îi voi trage pe toți la Mine” Ioan 12:32.
Când cuvântul lui Dumnezeu și
poruncile Lui trăiesc înlăuntrul nostru, atunci ni se dăruiește această
atracție harismatică către Domnul, către Persoana Domnului. Și aceasta
ne ține duhul zdrobit, fiindcă în această atracție harismatică ne vom
vedea toată sărăcia duhovnicească și ne vom apropia de Domnul cu
zdrobire de inimă. Că zice întâia Fericire: „Fericiți cei săraci cu
duhul, că acestora este Împărăția Cerurilor”. Și de-a dreptul după
această Fericire a celor săraci cu duhul urmează cea care zice:
„Fericiți cei ce se tânguiesc, că aceștia se vor mângâia”. Adică, atunci
când avem cuvântul Domnului înlăuntrul nostru, când strigăm necurmat
numele Lui, ne va da această harismă a sărăciei duhului din întâia
Fericire, care va naște înlăuntrul nostru tânguirea ce aduce mângâierea
Duhului celui Mângâietor. Una se leagă de cealaltă.
– De aceea trebuie să citim zilnic Evanghelia…
– Da. Căci una din lucrările de
căpătâi ale creștinului este aceea de a studia cuvântul lui Dumnezeu,
„ziua și noaptea”, după cum spune Psalmul (1, 2), și de a se strădui să
învețe limba lui Dumnezeu. Căci cuvântul lui Dumnezeu ni s-a dat ca să-I
învățăm limba, să învățăm care este limba cu care Dumnezeu ne-a vorbit,
astfel încât și noi să-I putem vorbi Lui cu aceeași limbă. Aceasta va
fi pentru noi și limba rugăciunii. Cuvântul acesta, care a devenit limba
lui Dumnezeu pentru a ne binevesti mântuirea Lui, devine pentru noi și
limba cu care venim să ne înfățișăm noi înaintea Lui – o limbă care să
aibă trecere. Fiindcă, dacă ne rugăm cu cuvintele Evangheliei, cu
cuvintele Scripturilor, înseamnă că Duhul cel Sfânt Se roagă înlăuntrul
nostru, fiindcă Duhul acesta e Cel ce a dat aceste cuvinte.
„O pocăință care nu are sfârșit pe pământ”
– Așadar, prima lucrare de căpătâi a creștinului e să cheme numele Domnului, a doua, să studieze cuvântul Lui – și a treia?…
– A treia este Dumnezeiasca
Liturghie. Fiindcă în Dumnezeiasca Liturghie vedem chipul Aceluia care
era bogat în slavă și a sărăcit pentru noi. De aceea în Liturghie se
descrie întreaga iconomie a lui Dumnezeu, și în centrul ei stă Jertfa
înfricoșătoare a Golgotei. Adică, Liturghia ne dă „portretul” celui
bogat în slavă, Care a sărăcit pentru mântuirea noastră, ca să ne
îmbogățim noi cu harul Lui. Și această icoană pe care ne-o dă Liturghia
ne străpunge inima. De aceea în Liturghie ne rugăm cu dor să ne atingem
de Sfântul Sfinților, să putem să-I predăm în Liturghie toată viața
noastră și să primim de la El viața Lui. Este un loc în care facem un
schimb al micii noastre vieți cu marea viață a lui Dumnezeu, ca să putem
și noi găsi Duhul Sfânt: „Văzut-am Lumina cea adevărată, primit-am
Duhul cel Ceresc, aflat-am credința cea adevărată…” – toate acestea pe
care le zicem la sfârșitul Liturghiei.
Foarte important în Liturghie este
aceea că se zugrăvește înaintea noastră chipul Domnului Iisus, a Celui
care de dragul nostru S-a umplut de răni din creștetul capului până în
vârful picioarelor, după cum spune prorocul Isaia, ca să poată tămădui
rana cea mare a căderii noastre. Și aceasta ne zdrobește inima de
recunoștință către Dumnezeu Mântuitorul.
Așadar, Dumnezeu ne-a dat multe:
numele Lui, cuvântul Lui, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – Taina Lui
cea mare, și toate cele pe care harul Lui le lucrează înlăuntrul nostru.
Un alt mijloc care ne dă tărie
este mulțumirea. Când Îi mulțumim lui Dumnezeu necurmat, mulțumirea
aceasta mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru neputința noastră. Cu
alte cuvinte, împlinește lipsurile noastre. Și vine un moment când vrem
să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru fiecare
răsuflare pe care ne-o dă. Dar noi nu avem tăria să-I mulțumim așa cum
am vrea și cum I se cuvine. Și atunci vine peste noi o mare întristare; o
întristare care, însă, dă viață și naște pocăință. O pocăință care nu
vine din remușcări pentru anumite păcate concrete, ci din osândirea
conștiinței noastre că nu-I putem mulțumi cum se cuvine unui Dumnezeu ca
Acesta, Care ne-a mântuit într-un fel atât de înfricoșător. Și aceasta
naște o pocăință care nu are sfârșit pe pământ.
După cum spune și Apostolul Pavel
„Şi pentru acestea, cine e destoinic?”. Iar noi rămânem acolo întristați
– dar nu în sens psihologic, ci duhovnicesc: singura întristare care i
se îngăduie creștinului este aceea de a nu-I putea mulțumi lui Dumnezeu
după cum I se cuvine. Și această întristare alungă toate celelalte
întristări psihologice. Cel care Îi mulțumește necurmat lui Dumnezeu și
trăiește slăvindu-L pe Dumnezeu și mulțumindu-I, acela nu va avea
niciodată vreo depresie psihologică.
Este un lucru ieșit din comun. Am
văzut oameni tămăduindu-se de depresie severă, fără să mai aibă nevoie
de medicamentele tari pe care le luau, atunci când au început să-I
mulțumească stăruitor lui Dumnezeu pentru toate cele din viața lor.
– Și pentru cele rele, și pentru situațiile grele prin care treceau?
– Da.
Interviu realizat de
Virgiliu Gheorghe
Traducere de
Caliopie Papacioc
Sursa: familiaortodoxa.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu