Părintele hiperprotectiv își copleșește copilul cu atenție, dar îi suflă mereu în ceafă; îl ocrotește până și de cel mai mic disconfort, rezolvându-i cu promptitudine chiar și cele mai neînsemnate probleme, dar îi limitează activitățile și experiențele. Granița dintre grijă și abuz este adesea încălcată de părintele hiperprotectiv. Copilul cocoloșit devine confuz, nemaiînțelegând de ce se simte sufocat atunci când mama sau tata îi spun că ceea ce fac ei este spre binele lui. Dar ce șanse ar avea să înțeleagă atât de devreme că abuzul emoțional exercitat prin control excesiv și limitare este o formă atât de gravă de abuz, încât îl lasă dizabilitat pe viață? Ce șansă ar avea un copil cocoloșit să înțeleagă atât de devreme că părintele său este, sub învelișul de iubire, grijă și atenție, un individ avid de control, nesigur și agresiv în dorința sa de a face binele cu de-a sila și de a lua decizii pentru viețile altora? Și, dacă ar înțelege, ce mijloace ar avea să i se poată opune?
La început, copilul hiperprotejat se simte iubit, ocrotit și fericit, îmbăiat în toată această atenție excesivă și în confortul oferit de părintele care îl scutește de orice suferință. Treptat însă, va începe să resimtă toate aceste lucruri ca fiind mai puțin plăcute, chiar sufocante, dar șansele sale de a scăpa vigilenței neadormite și voinței de fier a părintelui său sunt zero – și rămân zero. La început, copilul este lipsit de experiența necesară de a scăpa acestui control, iar mai târziu, când ar putea, va fi manipulat emoțional prin sentimente de vinovăție insuflate de părinte: „Cum poți să te căsătorești cu fata aceea, după toate câte am făcut eu pentru tine? Nu înțelegi că tot ce vreau e să fii fericit? Dacă te însori cu aia, nu mai vreau s-aud de tine!” „Cum să dai cu piciorul carierei de medic și să te apuci să vinzi mașini, după toate eforturile pe care le-am făcut ca să te țin șase ani la Medicină? Dacă faci asta, să nu te mai văd în ochi! Dacă mă asculți, o să-mi mulțumești mai târziu!”. Și așa mai deparate, forțând copilul devenit adult să se supună în continuare controlului său nemilos. Evident, totul în numele iubirii – o iubire excesivă și, îmi permit să adaug cu toată responsabilitatea, egoistă.
Da, egoistă, pentru că atunci când iubești cu adevărat pe cineva, indiferent cine ar fi acea persoană, tot ceea ce-ți dorești este să fie fericită. Desigur, fericită și în siguranță – dar fericită. Or, atunci când manipulezi pe cineva să facă ceea ce crezi tu că e mai bine pentru acea persoană și, cu siguranță, ceea ce te-ar face pe tine fericit, nu mai poate fi vorba de iubire. Iubirea dă libertate celuilalt, nu i-o îngrădește. Iubirea părintească adevărată are menirea de a asigura copilului un mediu potrivit pentru ca el să se dezvolte deplin, să se cunoască pe sine, să descopere ce-i place, ce-l face fericit și cum să-și atingă obiectivele personale într-un mod pro-social, nu anti-social.
Părintele hiperprotectiv însă își tratează copilul ca pe un bebeluș perpetuu, deci incapabil să se dezvolte și să știe vreodată cine este și ce vrea (mai bine decât părintele însuși). Copilul hiperprotejat trăiește într-o lume falsă, într-o realitate distorsionată, diferită de ceea ce-l așteaptă, pentru că este o lume din care părintele său a extirpat deja orice experiență neplăcută, orice problemă sau obstacol, orice mic disconfort.
„Mama știe mai bine ce vrei tu”
Pentru ca nu cumva „să se chinuiască bietul copil”, acest părinte nu-l lasă să facă singur lucruri dintre cele mai comune: să se îmbrace și să se dezbrace, să se hrănească, să-și ducă lucrurile personale și să le aibă în grijă, să se spele, să contribuie la treburile casei – și astfel să dobândească, prin exerciții repetate, abilități absolut necesare autonomizării sale. Copilul se simte pierdut fără un adult în preajma lui, este timid și retras în societatea copiilor, nepopular prin faptul că nu are inițiative de nici un fel, pentru că nu dă niciodată ajutor și nu are idei, pentru că este excesiv de fragil (urlă ca scos din minți fie și numai dacă un alt copil l-a călcat cumva din greșeală), pentru că este adesea dificil, supărăcios și, per ansamblu, nesuferit.
Copilul cocoloșit își face cu greu prieteni, iar părinții intervin în toate relațiile sale, ceea ce, pe mai departe, îi distruge orice șansă de a-și dezvolta abilitățile sociale. Pe măsură ce timpul trece, părinții intermediază și relațiile copilului cu ceilalți adulți, în mod deosebit cu profesorii, ceea ce îl face extrem de nepopular în egală măsură atât printre adulți, cât și printre copii.
Odată cu trecerea timpului însă, copilul hiperprotejat crește și începe să fie, pe de o parte, prea comod să facă ceva din ceea ce nu a fost obișnuit să facă, iar pe de altă parte, să se simtă prins ca într-o menghină și e dornic să scape de sub tutela părintească, lucru care, la vârsta adolescenței, se poate manifesta sub forma unor comportamente rebele și deșănțate, în puținele ocazii în care scapă controlului parental (o tabără, o petrecere, o excursie).
Mulți părinți hiperprotectivi nu-și lasă copiii să aibă inițiative, opinii, preferințe, să caute singuri soluții la problemele lor. Întotdeauna „mama știe mai bine ce vrei tu” sau „ce e bine pentru tine”. Adresezi o întrebare copilului și, până să apuce să deschidă gura, părintele dă răspunsul „adecvat”, chiar dacă „micuțul” are 10, 15 sau 25 de ani! O asemenea atitudine, dacă nu e absolut rarisimă, este simptomatică pentru hiperprotecție. Copilul nu-și mai găsește vocea interioară, nu se percepe pe sine însuși ca fiind o persoană separată de mama și de tata. Este predispus la relații problematice fuzionale, poate fi agresat ușor, dominat, intimidat. Alteori, ca reacție la dependența sa, copilul dezvoltă o contradependență – „nu am nevoie să mă ajute nimeni!” – ceea ce este, de asemenea, contraproductiv pentru el, pentru funcționarea sa, pentru relațiile sale cu persoanele semnificative din viața lui.
Copilul hiperprotejat crește ca un prinț mofturos, convins că lumea s-a născut pentru a-i face lui pe plac; este lipsit de inițiativă, de spirit de întrajutorare, egoist, temător, anxios, ambivalent, nesigur și neputincios, dând vina totdeauna pe ceilalți pentru faptele sale și neasumându-și nici o răspundere.
Desigur, copiii depind, în grade diferite, la vârste diferite, de protecția, sprijinul, dragostea, îndrumarea părinților lor, până când devin adulți, iar după aceea, în anumite momente importante din viață, fiii și fiicele noastre caută suportul emoțional al celor ce i-au crescut. Este perfect normal.
Scopul nostru, ca părinți, este să ne „antrenăm copilul pentru viață” pe măsură ce crește, să-l autonomizăm încetul cu încetul, până când va fi în stare să trăiască pe cont propriu, să funcționeze independent de noi atât financiar (având o ocupație a lui), cât și emoțional (având propria lui familie).
(…)
Psih. Irina Petrea
Fragment din articolul publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”
Sursa: revista „Familia Ortodoxă”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu