Tracii, Istorie Ascunsa - HD 2013

 

 

 Istoria antică a Europei ar trebui rescrisă! Înainte ca Roma să ia ființă, înainte ca Grecia să înflorească, neamurile traco-geto-dacice au stăpânit teritorii vaste din continentul european și și-au lăsat amprenta asupra întregii sale istorii.
 

În călătoria pe care v-o propunem către trecutul îndepărtat al Europei vi se va prezenta o nouă perspectivă asupra istoriei antice. Multe dintre lucrurile pe care le credeați deja bine stabilite vor fi zdruncinate. Fapte și evenimente puțin cunoscute vor veni să redefinească istoria...

Probele materiale și izvoarele istorice dovedesc că tracii aveau o cultură avansată și că erau creatori rafinați de artă, că lumea greacă a fost puternic influențată de cea tracă, grecii preluând de la traci tradiții și zeități.

În același timp, incursiunea în spațiul antic traco-geto-dacic vă va aduce în prim plan uimitoare comori antice din aur și argint și personalitățile remarcabile ale unor eroi care au rămas adânc întipăriți în memoria umanității. 

Nu în ultimul rând, veți descoperi că traco-geto-dacii au ajuns la conducerea Imperiul Roman, un lucru menționat clar și dincolo de orice discuție de chiar izvoarele antice latine.

Desigur, odată cu vizionarea acestui film, întrebările de genul: "De ce nu găsim aceste informații în cărțile noastre de istorie?" sau "Cine vrea să ne fure istoria?" vor deveni mai acute și vor pretinde cu mult mai multă forță un răspuns de la autoritățile politice și științifice românești.

Ideea este că redescoperirea adevăratei noastre istorii e un proces accelerat pe care nu îl mai poate opri nimic. Indiferent de forțele care se opun, adevărul despre fabuloasa noastră istorie iese cu iuțeală la lumină. Iar acest lucru are darul de a ne face mai uniți și mai puternici... 

Așadar, Omule Bun, te invit să urmărești acest film făcut cu credința că neamul nostru se poate trezi din somnul cel de moarte. Bucură-te de el, meditează asupra acestor informații și fă-l cunoscut tuturor celor din jurul tău!

Cu drag, Daniel Roxin

Sursa: Daniel Roxin blog

Cum ne provocăm singuri bolile, prin gândurile noastre

 

Omul traieste în interiorul constiinţei sale si nu afara, în lumea exterioara. El nu-si da seama ca s-a lovit de o obstrucţie materiala, decât atunci când mesajul a fost transmis constiinţei sale, prin intermediul nervilor. Lucrurile pe care le sufera omul, le sufera în interiorul constiinţei sale, atunci când nervii îi raportează senzaţia.
Trebuie sa înţelegem adevarata relaţie dintre minte si trup, pentru a vedea de ce este facută afirmaţia că stările mentale sunt responsabile pentru boală. Omul nu este un corp ce conţine o minte; el este o minte ce acţioneaza într-un corp.
Acesta este un adevar fundamental, ce trebuie să fie acceptat dacă vrem să existe vindecare mentală şi spirituală. Corpul însuşi este rezultatul activitaţii minţii, este modelat de minte şi modificat de către aceasta.
Modificarile fizice, de natura superficiala pot fi observate daca se urmaresc schimbarile din starile mentale. Se stie, de mai multa vreme, ca ulcerele gastrice, astmul, afecţiuni ale pielii, tulburarile cardiace si altele sunt cauzate de deranjamentul mental ce se manifesta pe o perioada de timp. Se afirma ca stari emotive adverse opresc producţia de celule rosii sanguine, ducând astfel la anemie; de asemenea, o mare parte din asa-numitele indigestii nervoase sunt indigestii emotive.
Se pune întrebarea daca starile fizice pot fi corectate prin modificarea starii mentale.





Recent, revista „Physician” din New-York a publicat un articol, în care a raportat ca sistemul nervos autonom, sub influenţa gândirii negative, provoaca curgerea excesiva a unor fluide numite „apoase” în ţesuturi si membrane. Operaţiile, medicamentele si regimul vor îndeparta excesul de fluide, dar, afirma mai departe articolul, mintea în mod obisnuit îndeplineste o funcţie de umplere din nou si deci nu exista un tratament eficient pâna ce starea mentala si emoţionala nu sunt înlocuite cu una de „încredere”.
Cum se poate ca mintea sa aiba forţa de a influenţa stari fizice, pâna într-atât, încât sa conduca la îmbolnavire?
Aceasta se datoreaza faptului ca omul gândeste nu numai cu creierul, ci si cu întregul organism. Fiecare celula în parte, oricât de mica, este o scânteie infinitezimala a minţii. Nu exista în întregul Univers, un singur punct care sa nu fie influenţat de Minte, prin urmare, nu exista un singur atom în corpul omenesc, care sa fie desparţit de acţiunea mentala, nici macar pentru o clipa.
Omul este atât de obisnuit sa gândeasca pe doua planuri: fizic si mental, încât îi vine greu sa conceapa ca amândoua sunt în realitate un singur plan. Într-adevar, trupul este Mintea condensata în forma fizica, asa cum este si Spirit condensat în forma.
Activitatea mentala nu poate fi desparţita de manifestarea fizica, deoarece manifestarea fizica este manifestarea mentala. Într-un sens, ceea ce mintea gândeste, corpul gândeste, ceea ce corpul gândeste, el devine. Fiecare condiţie mentala diferita se înregistreaza în corp si când mintea se modifica, se produce o schimbare corespunzatoare în corp, o reflectare a gândirii modificate.
Boala este o idee deformata, care si-a asumat dominaţia. În sensul cel mai veridic, este incorect sa se spuna ca boala este „cauzata de minte”. Forma distorsionata, ce o numim boala, este numai gândul-forma, distorsionat în stare vizibila. Problema este, în primul rând, o chestiune de gândire, la fel fiind si soluţia. Controlul bolii este mental, deoarece boala însasi este mentala.


Corpul nu are putere, ca el însusi sa genereze boala, care este numai o umbra aruncata de minte; mintea sanatoasa va proiecta un corp sanatos.
Fiecare noua celula în corp este un gând în forma, fie negativ, fie pozitiv, el având substanţa. Celulele sunt însusi gândul. Gânduri de sanatate înseamna celule sanatoase, gânduri de boala înseamna celule bolnave. Este necesar sa fim foarte siguri de acest adevar, daca intenţionam sa cerem corpului o condiţie de sanatate abundenta.
Când socotim ca celulele corpului sunt create cu viteza fulgerului, putem înţelege cum ele sunt gândire în forma. Ca un simplu exemplu, se poate arata ca globulele rosii sunt construite întrun ritm de 150.000 pe secunda, si-n mod normal, dispar în acelasi ritm.
Raportând acest lucru la alte ţesuturi ale corpului, ne putem da seama ca acest organism, pe care-l numim OM, este un vârtej dinamic de energie gândita, pe care mintea, fara încetare, o face sa ia forma.
Se poate spune ca controlul afecţiunii consta în controlul gândirii si ca, pentru a schimba o condiţie fizica, trebuie mai întâi schimbata gândirea. Prin urmare, cautam o tehnica care sa ne dea posibilitatea de a schimba caracterul fluxului constiinţei. Într-un alt capitol, vom ajunge la acest subiect.
La acest nivel, este suficient sa repetam ca tehnica nu consta în forţa voinţei, a concentrarii sau a repetarii zi de zi; în orice fel, îmi merge mai bine. Tehnica consta într-o unificare constienta a Fiinţei cu Inteligenţa Universala – Dumnezeu, Divinitatea -, care niciodata de la sine, nu are vreun gând de boala si, prin urmare, nu poate avea niciodata o forma de boala.

Boala este dovada exterioara si semnul unei tulburari interioare. Sanatatea este semnul exterior al unei minţi integre.
Putem spune, ca nimic nu apare în viaţa noastra, decât ceea ce atragem printr-o gândire intensa si este gresit sa se creada ca Divinitatea ar fi aceea care ar da boala.
S-a mai aratat faptul ca, Mintea Universala este în întregime neutra, nu are nici o dorinţa personala, se manifesta printr-o Lege Impersonala. Este dirijata în acţiune de catre dorinţa noastra, exprimata sau nu, daca este îndeajuns de clara si intensa, asa ca sa devina dominanta.
Spiritul este personal, dar Legea este impersonala. Este Legea gândirii, asa cum exista si Legea electricitaţii, care, fara nici o emoţie si cu totul impersonal, poate ucide un om care atinge un fir neizolat, dupa cum, tot atât de repede, poate sa-i prajeasca pâinea, deoarece aceasta nu cunoaste altceva, decât sa funcţioneze potrivit legii acţiunii sale.
Dupa cum s-a mai subliniat, omul este pe drumul descoperirii de sine. Lui îi revine îndatorirea de a patrunde înţelesul universului în care traieste si el va suferi atâta timp cât nu va realiza aceasta. Copilul va suferi de zgârieturile pisicii, pâna când va învaţa ca nu trebuie sa o traga de coada. Legea îi apare cruda, totdeauna, aceluia care nu o înţelege, si-n consecinţa acţioneaza contrar acesteia. Toate legile ne sunt stapâne, atât timp cât nu le înţelegem; când însa le patrundem semnificaţia ele devin gata de a ne servi.
Acela care îsi permite sa se satureze cu o gândire distructiva îsi atrage o manifestare fizica distructiva. Aceeasi Lege a Minţii care-i produce omului boala, îl va face sa se însanatoseasca.
Boala nu este o pedeapsa pentru pacat, ci o consecinţa a înţelegerii si folosirii gresite a Legii Minţii.

Elementul personal între om si Dumnezeu nu intra în discuţie deloc, în sensul condamnarii si pedepsirii. Asa ca, argumentul ca Divinitatea este cruda si pedepseste cu boala este o judecata incorecta.
Principiile vindecarii spirituale sunt astazi binecunoscute si larg raspândite, facându-se cunoscute, atât motivele rezultatelor bune, cât si cele ale esecurilor, în cazurile izolate. Vindecarea mentala si spirituala s-a transformat din forma de cult, cum era privita în trecut, în stiinţa, dezvoltându-se ca urmare a rezultatelor pozitive obţinute si mai ales datorita modificarii ideilor în ceea ce priveste originea bolilor, schimbând-o din planul fizic în planul mental al spiritului.
Acest mare salt nu a fost usor de realizat. Cu toate acestea, s-a ajuns, de la o concepţie vaga privind originea bolilor, la precizia de astazi. Acum stim ca: dorinţele fizice sunt o reflectare a starilor mentale, simpla schimbare a procesului de gândire.
Odata ajunsi la concluzia ca exista o Minte Universala Unica, reprezentând eterna pace, liniste, putere, iubire, credinţa, armonie, expansiune, sanatate si desavârsire, obiectivul nostru este de a aduce ceea ce numim minte individuala la o stare de unificare cu Mintea Unica. Astfel, de vreme ce Mintea Universala este vesnic netulburata de forţe ostile, nu recunoaste niciodata existenţa a altceva, ce nu este ca ea însasi; atunci, mintea noastra, facând parte din acea Minte Unica, nu poate experimenta nimic ce nu este experimentat în aceasta Minte.

dr. Frederick W. Bailes, ” Mintea care poate vindeca”

Sursa: Financiarul.ro

Duhovnicul cel bun

Motto: Să ne rugăm să aflăm şi noi duhovnic bun
şi, după ce l-am aflat, să-l ascultăm

La hramul Schimbării la Faţă, la Schitul Sihla veneau foarte mulţi creştini pentru că ştiau că în fiecare an au obicei să vină preoţi duhovnici cu mare renume ca Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Profesor Constantin Galeriu de la Bucureşti şi alţii de la Seminarul Mânăstirii Neamţ. Eu pe atunci nu ştiam de aceasta, însă m-am nimerit acolo în anul 1978, la începutul lunii august.

După hram, pe la orele 15, am văzut pe ceardacul chiliei Părintelui Paisie aproximativ 15-20 de credincioşi care aşteptau să meargă să se mărturisească. Eu, fiind obişnuit cu cozile de la magazine din acea vreme, am întrebat:
- Ce se dă aici?
Mi s-a răspuns:
- Aşteptăm la părintele pentru spovedanie.
La auzul acestui cuvânt creştinesc pe care îl uitasem de mai bine de 30 de ani, am suspinat adânc şi în aceeaşi clipă am simţit dorinţa arzătoare de a merge să mă mărturisesc, deşi nu făcusem acest pas din copilărie. Devenisem nerăbdător, nu puteam să stau liniştit ca toţi ceilalţi să aştept, ci mă tot duceam încoace şi încolo, apoi iar mă întorceam să văd câţi mai sunt până am răms eu ultimul. Doream ca după mine să nu mai fie nimeni pentru a avea timp să stau de vorbă cu Părintele Paisie atât cât am eu nevoie pentru a-i spune, aşa cum mă pricep, tot ce am de spus.
Dar pe mine mă apăsa pe inimă o mare greutate ştiind că eu n-am mai săvârşit această Sfântă Taină de mai bine de 30 de ani. Iar atunci, la acea dată, simţindu-mă nepregătit, mă temeam că voi fi respins.

Am intrat tăcut, împins parcă de cineva din spate, ca un om ce nu ştie ce vrea. Dar simţeam purtarea de grijă a lui Dumnezeu Care mă îndemna mereu:
"Nu te teme, nu te ruşina, ai curaj, spune aşa cum poţi şi Părintele Paisie, omul lui Dumnezeu, te va înţelege, iar pe urmă te va ajuta să spui tot ce ai pe suflet. Nu mai da înapoi că această clipă din viaţă n-o mai întâlneşti."

Aşa am făcut. După ce am intrat i-am spus:
- Părinte - nu ştiam să folosesc alte cuvinte de adresare mai potrivite - vă rog să mă iertaţi că am venit nepregătit, mai întâi pentru că eu nu m-am gândit niciodată că eu o să mă aflu azi aici spre a-mi mărturisi păcatele, că voi fi în starea în care mă aflu. Am văzut şi eu nişte persoane ce aşteptau, dar n-am ştiut ce aşteaptă până ce nu i-am întrebat, apoi mi-am zis: ce-ar fi să merg şi eu? Aşa am ajuns să stau de vorbă cu sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi spunându-mi ce să fac, ce să citesc şi după cât timp pot veni să fac o adevărată mărturisire.

În acest timp Părintele Paisie, cu o privire blândă şi plină de dragoste, se uita în ochii mei pătrunzându-mă până în adâncul inimii pentru a se convinge că cele spuse de mine corespundând realităţii. Astfel, după o grea tăcere de circa zece secunde (mi s-a părut mai mult de zece minute), Părintele Paisie mi-a răspuns cu voce blândă şi cu o privire plină de bunătate nemaintâlnită de mine până atunci:
- Nu pleca! Stai să te mărturiseşti acum. Te voi ajuta eu întrebându-te aşa cum voi şti, nădăjduind la mila şi la ajutorul Darului lui Dumnezeu.
- Dar eu de mai bine de 30 de ani nu m-am spovedit, sunt străin complet de credinţă, de rugăciune, de post, nu ştiu care sunt păcatele.
- Nu-i nimic.

Sfinţia sa a avut o carte după care m-a întrebat. Ce mi s-a părut deosebit a fost că la păcatele pe care le cunoşteam îmi dădea şi sfaturi şi exemple cum să mă îndrept. Nu ştiu dacă este bine să spun câtă transpiraţie a curs de pe mine şi nu ştiu dacă în toată viaţa mea am vărsat atâtea lacrimi. Mărturisirea a durat cam două ore, iar când s-a terminat aş fi dorit să mai stau, să nu mai mai despart de sfinţia sa. Acel timp, cel mai frumos din viaţa mea, nu voi reuşi, oricât m-aş strădui, să-l descriu aşa cum s-a petrecut în realitate.

Cert este că n-am ştiut cum am ieşit pe uşă şi cum am coborât cele aproape o sută de trepte improvizate de la chilia sfinţiei sale până jos la biserică. Am avut impresia că am zburat, că nu am pus picioarele pe pământ, aşa de uşor mă simţeam.

Astfel, de la acea mărturisire şi până la sfârşitul vieţii am rămas fiul duhovnicesc al Părintelui Paisie. Mai, târziu, când am devenit foarte apropiat sufleteşte, l-am întrebat:
- Părinte Paisie, atunci când m-am spovedit pentru prima dată la sfinţia voastră nu m-aţi lăsat să plec pentru a mă pregăti ca orice creştin.
La care Părintele Paisie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze:
- Frate Petru, să-I mulţumeşti totdeauna lui Dumnzeu că te-a ajutat de ai ajuns până la mine. El ţi-a călăuzit paşii, El ţi-a pus în gând hotărârea de a face această spovedanie. Dacă te lăsam să pleci, erai un om pierdut pentru că cel rău îţi punea piedici ca să nu mai vii. Aşa că dă-i slavă lui Dumnezeu în toate clipele vieţii tale şi în rugăciunile frăţiei tale să nu mă uiţi şi pe mine, păcătosul."

Îmi amintesc de multe întâmplări legate de Părintele Paisie. Odată ne-am pornit iarna să urcăm de la Sihăstria la Sihla. Era zăpadă foarte mare, dar noi eram mai tineri şi ne-am încumetat să plecăm la drum. Înaintam greu prin nămeţi şi mereu trecea altul în facă ca să facă pârtie. Când am ajuns pe la jumătatea drumului, am auzit nişte lupi care urlau în dreapta noastră, nu departe. Nu mai aveam ce face, nu ne mai puteam întoarce, ne-am făcut cruce şi am mers mai departe rugându-ne. Cred că Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Paisie, ne-a scos la capăt. Când am ajuns la Sihla, Părintele Paisie ne aştepta şi ne-a zis:
- Voi ştiţi prin ce primejdie aţi trecut?!

Cu o lună înainte de sfârşit, pronia dumnezeiească a făcut ca să merg la Părintele Paisie care era într-o stare destul de grea. Mi-a dat binecuvântarea să mă călugăresc şi să-i port numele şi a adăugat următoarele cuvinte:
- Frate Petru, eu plec. Ce se va întâmpla în lume şi în mânăstire, numai Dumnezeu ştie ... (eu cred că ştia ce se va întâmpla, dar a evitat să mărturisească ca să nu înţeleg greşit şi să mă smintesc). Tu să ai grijă de un singur lucru: să nu vorbeşti pe nimeni de rău şi să nu judeci, că vei avea mari necazuri şi ispite. În cazul în care te vei afla într-un grup unde se vorbeşte de rău, să încerci să schimbi vorba în bine. Dacă nu poţi sau nu reuşeşti, să fugi, căci altfel vei fi martor la Dreapta Judecată a lui Dumnezeu pentru vorbitul de rău al celor pe care i-ai auzit.
Acesta a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a lăsat Părintele Paisie.

Petru

(acest fragment a fost extras din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 332-334
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Sursa:paisieolaru.blogspot.ro

Imaginea răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea violenței, a infracţionalităţii şi a criminalităţii

Zilele trecute, un grup de 28 ONG-uri reunite sub titulatura de Coaliția pentru Familie și Constituție au acuzat Ministerul Educației Naționale de nerespectarea Legii Educației Naționale, pentru că permite și promovează sărbătorirea Haloween-ului în scolile românești.
            În acest context, l-am contactat pe domnul Virgiliu Gheorghe, cunoscut biofizician și specialist în cercetări psihosociale și comunicare, pentru a ne explica însemnătatea și simbolistica Halloween-ului.
            Domnule Virgiliu Gheorghe, cum apreciaţi introducerea acestei sărbători pe agenda activităţilor instituţiilor de învăţământ din România?

            În primul rând, cred că ar trebui să ne punem problema scopului, a sensului sau a beneficiului pe care îl va avea pentru educaţia copiilor români, pentru societate în ansamblul ei, promovarea manifestărilor Halloween. Aceasta pentru că pe parcursul istoriei, orice sărbătoare a jucat un anumit rol în cultura, în religia, în definirea identităţii şi viaţa popoarelor.
           De pildă, sărbătorile creştine, contribuie la întărirea, la consolidarea relaţiei omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi evident cu întreaga învăţătură a Bisericii Creştine care are ca centru iubirea aproapelui, milostenia, fapta cea bună în general. Deci sărbătorile creştine trimit la modelul Dumnezeului-Om Hristos şi a tuturor care i-au urmat model de dragoste şi jertfă pentru ceilalţi.

            Mai existau sărbătorile legate de ciclul natural al anotimpurilor agricole sau pastorale care erau oarecum neutre din punct de vedere moral, deşi imprimate de tot felul de superstiţii şi concepţii magice; avem, desigur, şi sărbătorile care celebrau evenimente istorice importante ale poporului respectiv care consolidau relaţia omului cu trecutul poporului său şi, nu în ultimul rând, sărbătorile păgâne dedicate tot feluri de zei. Acestea din urmă, având ca scop atragerea simpatiei a ajutorului zeului respectiv, erau marcate de tot felul de ritualuri prin care erau evocate actele fundamentale ale zeului, ca şi comportamentul moral sau social pe care acesta îl reprezenta în mod exemplar. Deci ca şi în creştinism, sărbătoarea închinării la aceşti zei readucea în conştiinţa oamenilor poruncile zeului respectiv, care uneori nu erau deloc morale şi inofensive. De pildă la sărbătorirea lui Dionisos se îmbătau şi se dedau orgiilor. Iar la alţi zei cum ar fi Baal, se aduceau jertfe copii cât mai mici, prunci.

           Deci mie mi se pare că atunci când se introduce sau se promovează o sărbătoare – eveniment central în viaţa unui popor – este esenţial de investigat care este schimbarea pe care acesta o va aduce în mentalităţi, în raporturile sociale şi chiar în Weltanschauung-ul acelui popor.

Dar Halloween-ul este perceput ca un prilej de relaxare, de distracţie. Copiii se deghizează, se vizitează, primesc bombonele…

           Aşa este promovat mediatic, dar cea mai mare parte a mass-media, s-a demonstrat din păcate în ultimii ani, nu are criterii etice, ci doar mercantile. Câştigul dictează morala. Iar Halloween-ul este un eveniment care anual creşte audienţa, deci câştigurile. Waldemar Sezer, profesor de informatică la Universitatea Sao Paulo din Brazilia observa că legile acestui mediu conduc la paradoxul că evenimentele cele mai grozave, moartea cea mai tragică sunt cele care cresc cel mai mult audienţa. Deci dacă media se întreţine prin horor şi divertisment, este de înţeles în această logică de ce promovează hallowen-ul în măsura în care o fac. Problema cea mai mare este aceea că instituţiile educaţionale nu înţeleg faptul că oricare sărbătoare vine cu o panoplie de elemente simbolice care generează anumite comportamente şi mentalităţi.

           Deși pare o joacă, ca orice manifestare rituală, mimesisul are ca efect actualizarea și consolidarea unei relații psihologice între individ și realitatea mitologizată. Cercetările din domeniul fenomenogiei religiilor au demonstrat că pe parcursul participării implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stării mentale sau sufletești care caracterizează persoanele mitologizate. E ca și cum s-ar produce un transfer de energie psihomentală între personajul mitologizat și subiect. Aceasta explică faptul că participarea la sărbătoarea Halloween induce o stare psihologică în care excitația și fascinația sunt asociate cu un sentiment de spaimă mai mult sau mai puțin intens în funcție de gradul implicării. În acest context individul în mod firesc urmează actele proprii personajelor în pielea cărora a intrat. Așadar, dincolo de bombonele, este evident pentru oricine că imageria răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea comportamentului violent, a infracţionalităţii şi a criminalităţii, adică faptele proprii duhurilor necurate pe care Halloween-ul le invocă.

             Dar Halloween-ul a fost introdus ca sărbătoare chiar în Biserica Catolică, pentru a alunga spiritele rele, şi lucrul acesta îl cred foarte mulţi din cei care acceptă această sărbătoare. Cum vă explicaţi acest lucru?
             În primul rând, este vorba de o sărbătoare celtică închinată prinţului morţii şi prietenilor lui, deci avem de-a face cu o sărbătoare păgână pe care probabil la un anumit moment Biserica Catolică a încercat să o îmblânzească suprapunând-o cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Ea oricum nu avea valenţele de astăzi în trecut, şi chiar dacă în Biserica Catolică ea ar fi fost dezvoltată într-un sens compatibil cu cel din zilele noastre acesta nu este un argument. Când, adeseori, în mass-media se critică Biserica, se aduc în discuţie inchiziţia şi cruciadele sângeroase din unele locuri din lume, uitându-se că acest lucru a avut loc numai în catolicism, nu şi în Ortodoxie, şi numai într-o anumită perioadă de timp. Însă, paradoxal, când se doreşte promovarea unei sărbători cu evident caracter păgân ni se impune ca argument principal că este creştină, deci bună pentru că a fost recunoscută la un moment dat şi în Biserica Catolică.
              Dacă Halloween-ul a fost ceea ce este astăzi în trecut nu ştim, însă oricum discuţia este lipsită de sens atâta timp cât Biserica Catolică, de ani de zile ca şi anul acesta se delimitează de manifestările acestei sărbători, atenţionând asupra caracterului magic şi malefic în ultimă instanţă al acestora.
Şi privind alungarea spiritelor rele?
              Este de bun simţ faptul că duhurile rele nu pot fi izgonite de alte duhuri rele sau de oameni care îndeosebi le invocă. Vrăjitorii nu se închină lui Dumnezeu, iar duhurile morţilor, ce pot face ele împotriva demonilor? Lumea lui Halloween este mai curând o lume infernală, deci prietenoasă duhurilor rele, locul în care acestea petrec şi se odihnesc.
             Este vorba de o confuzie totală de ordin axiologic care ţine mai curând de ideologia relativizării adevărului. Ceea ce insinuează sărbătoarea în chip simbolic este faptul că duhurile rele ar putea conferi o putere asupra vieţii şi morţii, puterea de a stăpâni, de a produce durerea altora în mod evident o imagerie luciferică în care Lucifer este celebrat în mod disimulat. Faptul că Haloween constituie una dintre cele trei sărbători ale Bisericii lui Satan, spune totul. Mie mi se pare că avem de-a face cu o gravă problemă etică atunci când impunem în mentalul colectiv o sărbătoare, aceeaşi sărbătoare în care sataniştii aduc o închinare specială lui Satan, tocmai pentru că ei o recunosc ca fiind propria lor sărbătoare.
              Unele costume sunt cu totul nevinovate, iar copiii nu ştiu nimic de coincidenţa despre care vorbiţi. În aceste condiții, cum i-ar putea vătăma sărbătoarea?
             Coincidenţă ar fi în cazul în care costumele ar reprezenta pe îngeri şi pe sfinţi, iar sataniştii şi-ar asuma această sărbătoare, însă în momentul în care acestea închipuie pe vrăjitori şi demoni, duhurile fantomatice ale morţilor sau cine ştie ce monstru nu mai poate fi vorba de coincidenţă. Acest repertoriu vestimentar sau fantasmatic ţine evident de lumea lui Satan. Vătămarea poate că nu este evidentă la vârstele în care totul nu este decât o, să spunem, nevinovată joacă, dar perspectivele incubării acestei imagerii pe care copilul şi-o asumă nu sunt deloc inofensive.
              Există o mulţime de studii desfăşurate în Statele Unite în care se arată că de Haloween cresc spargerile cu minim 25%, sporesc consumul de alcool şi droguri şi cresc rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Haloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului.

               De asemenea, privind perspectiva inofensivă pe care o au tinerii, relevant este studiul în care se arată că la întrebarea ce a-ţi vrea să faceţi în noaptea de Halloween, cei intervievați au ales, într-un procent de 80%, răspunsul “să omor un om”. Spiritul acestei sărbători este într-adevăr viu şi dictează nu înmulţirea binelui, a păcii şi a dragostei între oameni, de care lumea de astăzi se pare că are nevoie tot mai mult, ci un spirit malefic al lucrării răului dus până la uciderea aproapelui.
               Toate aceste fapte cred că ar fi de ajuns ca să ne punem problema în ce măsură societatea românească, şcoala românească care se confruntă tot mai mult cu problema violenţei are nevoie de introducerea sărbătorii şi manifestărilor de Haloween.
               Care apreciaţi că va fi viitorul sărbătorii Halloween în societatea românească?
              Depinde foarte mult de noi, de fiecare dintre noi, pe fondul uriaşei confuzii axiologice în care s-a ajuns. Mai cu seamă părinţii care sunt interesaţi de educaţia şi viitorul copiilor lor ar trebui să conştientizeze şi să reacţioneze. Mijloacele mediatice nu ştiu în ce măsură vor ajuta la stoparea fenomenului, pentru că divertismentul şi violenţa aduc bani şi de asemenea, sărbătoarea aceasta procură câştiguri imense industriei de consum care este interesată direct să o promoveze. Şcoala românească însă nu ştiu ce alegere va face. Ori va opta pentru o măsură raţională care ia în considerare argumentele şi cercetările pe care le-am citat anterior, refuzând să se mai implice în organizarea manifestărilor Haloween, ori va înclina să-și asume acest fenomen din ignoranţă sau sub presiunile seculare. În cel de-al doilea caz, nu ştiu cum va putea rezista în faţa opoziţiei a tot mai mulţi părinţi, a legii fundamentale a ţării şi a legislaţiei proprii Ministerului Educaţiei, care nu permit o educaţie contrară principiilor etice. Vreau să cred însă că va birui raţiunea.

Dr. Virgiliu Gheorghe este bioetician, secretar ştiinţific al Institutului pentru cercetări psihosociale şi bioetică
 

Sursa: Active News