Nu vă mai gândiţi că lucrurile bune vin din vest. E exact OPUSUL! Vor să ajungă la COPIII voştri

Gabriele Kuby, autor şi sociolog german: Nu vă mai gândiţi că lucrurile bune vin din vest. E exact OPUSUL! Vor să ajungă la COPIII voştri



Unul din cei mai importanţi autori germani, sociologul Gabriele Kuby, consideră că Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite fac tot ce pot "pentru a submina familia" şi modul de viaţă tradiţional. În 2002, ea susţinea că seria Harry Potter introduce copiii în lumea ocultismului şi a păgânismului, poziţia ei fiind susţinută de viitorul Papă Ratzinger.
Mall online:Livrare gratuita in 24 de ore!
"UE şi ONU fac tot ce le stă în putinţă pentru a submina familia şi sistemul nostru de valori. Şi numesc această acţiune „drepturile omului”: promovarea agresivă a căsătoriei homosexuale în toate ţările, promovarea agresivă a ideologiei de gen ca politică de stat, promovarea obligativităţii ca femeile să aibă asigurate un procent din toate locurile de pe piaţa muncii şi din alte poziţii-cheie, promovarea preluării de către stat a îngrijirii copiilor mici la creşă", spune ea într-un interviu pentru siteul stiripentruviata.ro.
 Sosită în România pentru a-şi prezenta cea mai nouă carte, "Revoluţia sexuală globală: Distrugerea libertăţi în numele libertăţii", Gabriele Kuby afirmă că ţara noastră nu este deloc înapoiată şi că din "vest vin lucruri realmente malefice".
 "În primul rând, nu mai gândiţi că sunteţi în urmă. Nu vă mai gândiţi că lucrurile bune vin din vest – în realitate este adevărat exact opusul. De fapt, din vest vin lucruri realmente malefice. Am auzit o ştire azi. Nişte ONG-uri din România au declarat că ţara voastră trebuie să prindă din urmă (n.r.: trenul educaţiei sexuale din Occident). Puteţi fi foarte fericiţi că această distrugere nu a avut încă loc în ţara voastră. Şi ar trebui să vă mobilizaţi în toată ţara în orice coaliţie posibilă, cu oricine, inclusiv de peste graniţe, şi cu oricine din interiorul ţării care poate lupta împotriva acestui lucru. Vor să ajungă la copiii voştri! Îi vor sexualiza, iar sexualizarea copiilor va prăbuşi civilizaţia. Fiindcă va prăbuşi mai întâi familia. Aceasta este rădăcina", a conchis ea.

„Aceasta este Frumuseţea care va mântui lumea”

Jonathan Jackson
Personalitatea complexă a lui Jonathan Jackson, o prezenţă constantă în paginile revistei noastre, nu mai are nevoie de nici o prezentare. Am avut bucuria să stăm de vorbă cu el despre cele ale vieţii în Hristos, regăsind acelaşi om viu şi firesc, o dovadă că se mai poate trăi frumos şi în pustiul duhovnicesc al societăţii contemporane, că şi în toiul acestei nesfârşite dezlănţuiri a răului în lume sufletul se mai poate întâlni cu Dumnezeu. „Ci pentru că vă faceţi părtaşi patimilor lui Hristos, bucuraţi-vă, ca şi întru arătarea Slavei Lui să vă bucuraţi” 1 Petru 4:13.
– Jonathan, mai întâi de toate: vorbeai, povestind convertirea ta, de „duhul tămăduitor şi mângâietor al Liturghiei ortodoxe” şi de „frumuseţea Ortodoxiei, care îl atrage pe om tot mai mult şi mai mult către Hristos”. Ce te-a făcut să te exprimi aşa? Ce ai trăit?
– Este o taină adâncă, care poate fi trăită doar prin harul Sfântului Duh. E dificil pentru oamenii din societatea occidentală să trăiască spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Avem preoţi, Sfinte Taine, icoane, Dumnezeiasca Liturghie – toate acestea au o uriaşă profunzime duhovnicească, dar pot fi abordate şi cu o gândire pur omenească. Iar când se întâmplă aşa, taina Sfântului Duh rămâne ascunsă. Oamenii vor vedea doar forma exterioară de închinare şi nu vor trăi realitatea ei lăuntrică.
Există în Biserica Ortodoxă o evidentă frumuseţe estetică, dar frumuseţea cea mai din urmă este Prezenţa Sfintei Treimi. Viaţa în Sfântul Duh. Sunt clipe uimitoare când Sfântul Duh ne deschide inimile şi trăim realitatea veşnică a Bisericii şi-a închinării ei. Atunci are loc tămăduirea, atunci are loc mângâierea… Într-adevăr, ele se săvârșesc neîncetat, dar în astfel de clipe putem simţi frumuseţea tămăduitoare a Credinţei.
Dacă în inima mea se află mândrie şi judecata aproapelui, atunci Dumnezeiasca Liturghie va rămâne opacă pentru mine. Dacă mă apropii însă de cântări, de rugăciuni şi, în cele din urmă, de Sfânta Împărtăşanie cu smerenie, cu frică şi cu minunare, atunci poate avea loc adevărata participare. Dumnezeiasca Liturghie e o taină aşa de mare! Citesc acum o carte numită „Dumnezeiasca Liturghie”, a Ieromonahului Grigorie Aghioritul. Vreau să înţeleg mai bine Liturghia. Nu doar intelectual, ci într-un fel care să mă schimbe. Am nevoie să mi se reamintească, iarăşi şi iarăşi, cele mai simple lucruri.
- Numărul crescând al celor care descoperă (sau redescoperă) Ortodoxia m-a dus cu gândul la cuvintele Sfântului Siluan Athonitul, care zicea că „Sfântul Duh dă mărturie despre Dumnezeu”, şi aşa Îl pot cunoaşte toţi oamenii. Ce părere ai despre această lucrare a Duhului în zilele noastre, socotite de mulţi Părinţi drept eshatologice?
- O, ce întrebare mare!… Am citit de curând cartea Arhimandritului Sofronie „Cuviosul Siluan Athonitul” şi nu am cuvinte să exprim frumuseţea acestui Sfânt şi a învăţăturilor sale. Iar Sfântul Siluan zice că smerenia lui Hristos şi dragostea de vrăjmaşi sunt lucrarea veşnică şi „eshatologică” a Sfântului Duh.
Lumea zilelor noastre pare să fie copleşită de materialism, consumerism şi deznădejde. Taina smereniei lui Hristos este singura cale ce tămăduiește inima omului de aceste boli. Creştinii pot realiza pe lumea aceasta tot felul de lucruri, dar dacă nu ne iubim cu adevărat vrăjmaşii, nu este în noi Duhul Sfânt. Nu mă pot gândi la un alt mesaj mai profund acum, când lumea a scăpat de sub control. Hristos e acolo, în mijlocul furtunii, mergând pe apă, făcând cele cu neputinţă de făcut, chemându-ne să ne alăturăm Lui. El şi-a iubit vrăjmaşii, S-a rugat „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” Luca 23:34. Aşa ceva e cu neputinţă pentru noi fără harul Sfântului Duh. Şi suntem neputincioşi să dobândim harul prin puterile noastre, dar Dumnezeu nu ne va încălca libertatea. Trebuie să o vrem noi înşine. Trebuie să împreună-lucrăm cu Sfântul Duh şi să ne rugăm ca mila şi harul să facă cele cu neputinţă, şi să ne iubim vrăjmaşii. Vedem în vieţile Sfinţilor că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Fragmente (…)
„Să arătăm lumii smerenia lui Hristos şi dragostea de vrăjmaşi”
- La sfârşit, o întrebare simplă dar cuprinzătoare: ce înseamnă pentru tine să fii creştin în ziua de astăzi?
- Unul din lucrurile pe care le iubesc la Biserica Ortodoxă e că credinţa sa este aceeaşi astăzi, ca şi la început. „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi astăzi, şi în veci” Evrei 13:8, cum zic Scripturile. E ceva incredibil să rosteşti Crezul la fiecare Dumnezeiască Liturghie şi să ştii că eşti într-un glas cu ceilalţi creştini de-a lungul veacurilor în vestirea Evangheliei! Ce înseamnă să fii creştin astăzi ar trebui să fie la fel cu ce însemna în anul 33. Lumea s-a schimbat foarte mult în două mii de ani, dar inima omului a rămas în continuare aceeaşi. În continuare sunt mândru, încet la pocăinţă, leneş, nerăbdător, în continuare cârtesc şi mă vaiet, în continuare fug de suferinţă…
Ce înseamnă pentru mine să fiu creştin este că n-am fost lăsat să mă afund în amăgirile mele. Hristos m-a chemat pe nume. S-a pogorât în iadul meu, în iadul mâniei şi judecăţilor mele. În chip minunat, a bătut la uşa inimii mele şi a aşteptat să-I deschid. N-a dat buzna. N-a rupt uşa. N-a spart geamul. Nu mi-a încălcat libertatea. A bătut şi a aşteptat cu răbdare. A suferit iadul de-a mă iubi. Şi când I-am deschis uşa pentru că idolii şi dumnezeii mei mincinoşi mă dezamăgiseră cu toţii, a venit şi a cinat cu mine, păcătosul. Nu m-a osândit. M-a iertat. A început să-mi arate cine sunt cu adevărat, cine am fost făcut să fiu dintru început. Şi această relaţie de mântuire este în continuă desfăşurare. Dragostea lui Hristos nu se clatină niciodată. Oricât I-aş greşi, El e gata să mă mântuiască.
Lumea are nevoie de această dragoste. Noi, creştinii, nu trebuie să-i judecăm şi să-i osândim pe oameni. Niciodată nu trebuie să-i judecăm pe ceilalţi. Doar să ne osândim pe noi înşine, cu încredere în mila lui Hristos – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, i-a spus Hristos Sfântului Siluan. Trebuie, încă odată, să arătăm lumii smerenia lui Hristos şi dragostea de vrăjmaşi. Aceasta este frumuseţea care va mântui lumea.
 Material realizat de Radu Hagiu
 Mulţumiri Ancăi S. Munteanu, fără care acest interviu nu ar fi putut apărea.
Articol publicat în numărul 81 (Octombrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.
Sursa: Familia Ortodoxă

Acad. OVIDIU BOJOR: “Lumea sta sa se prabuseasca moral, etic si spiritual. Lipiti-va de oameni bogati spiritual! Si ancorati-va in franghiile puternice ale iubirii si credintei, in valorile adevarate si neschimbatoare ale vietii.”

Este academician, farmacist de renume si autor a zeci de carti si tratate de fitoterapie. Alpinist incercat in Himalaya si iubitor al lumii plantelor in toata profunzimea ei, Ovidiu Bojor e si un exemplu de viata. Are aproape 87 de ani, un tonus de invidiat si-un zambet care incalzeste inimi. Secretul lui? O iubire mare cat soarele, veche de 52 de ani.

“In dragoste, preludiile sunt totul”

– Se sopteste pe la colturi ca aveti o casnicie de invidiat. Domnule Bojor, povestiti-ne, va rugam, cum ati cunoscut-o pe sotia dvs.

– Ne-am cunoscut cand eram studenti, in trenul Bucuresti – Gheorghieni. Eram responsabil cu sportul, la Comitetul Sindical al Facultatii de Medicina din Bucuresti si organizasem o excursie, cu studenti si profesori, in Muntii Suhard, la schi. Plecaseram toti, cu un tren personal, de noapte. Nu erau multe locuri de dormit, asa ca in compartiment i-am lasat pe ceilalti sa doarma pe locurile de dedesubt, iar noi doi ne-am suit, ca niste alpinisti, tocmai… in plasa in care se puneau bagajele. Acolo, la inaltime, am povestit jumatate de noapte si am si adormit la un moment dat. Cand am ajuns insa la cabana, si toti au fost repartizati in camere, s-a dovedit ca eu am ramas fara pat. Asa ca fetele m-au luat in dormitorul lor. Eram eu si opt fete, ca un sultan cu opt cadane. Nu m-au lasat pana nu mi-au legat un turban pe cap, iar ele si-au legat cearsafuri albe. (rade) Atunci s-a nascut frumoasa poveste de dragoste dintre mine si Mioara. Ani de-a randul apoi am tot urcat pe culmi amandoi. Eu ma ocupam si cu cartarea muntilor. Plecam si, cate sase, sapte zile, nu intalneam picior de om. Jumatate din Carpati i-am facut impreuna.

– Ati implinit, nu de mult, 50 de ani de casnicie. Cum e dragostea la varsta asta?

– E o dragoste platonica, frumoasa, tandra si inteleapta. E o iubire foarte spiritualizata. Acum doi ani, am sarbatorit nunta de aur la Manastirea Pangarati, o cetate din secolul 14, din judetul Neamt. O prietena foarte buna de acolo, Iulia Barbu, care a vrut sa fie si nasa noastra, a organizat totul absolut minunat. Am avut 25 de invitati. S-a facut o slujba frumoasa, in biserica, si apoi am fost la masa. Au fost clipe extraordinare, care ne-au inaltat spiritual, ne-au facut sa continuam drumul nostru cu fruntea sus, cu bucurie si totdeauna cu fata la lumina. La varsta noastra, e mai important ca oricand sa mergi cu fata spre lumina, spre bucurie, spre Dumnezeu.

– Ati gasit in toti anii acestia reteta unei casnicii care sa nu schiopateze?

– Secretul sta ascuns in anii de dinainte de casnicie. Eu le recomand tuturor sa nu se aprinda la prima scanteie. Si sa fie prieteni – doi, trei, patru ani inainte. Sa nu se arunce intr-o valtoare pasionala, din care nu se alege nimic. In anii acestia de prietenie, se verifica totul si se calmeaza toate conflictele: diferentele financiare, ca unul are mai multi bani, ca altul are mai putini, ca unul e mai cheltuitor, ca altul e mai dezordonat sau mai incapatanat, si asa mai departe. La fel si cu cele intelectuale si spirituale. Noi, inainte sa ne casatorim, ne-am si certat, ne-am si despartit, pana ce am lamurit absolut toate lucrurile intre noi. Eu eram o fire mai iute, un scorpion ardelean mai agresiv, ea era mai blanda, mai intelegatoare. Casatoria, sa stiti, nu rezolva asperitatile, ci le accentueaza. De aceea, cand intri in ea, iubirea ta trebuie sa fie limpede si curatata, nu tulbure si maloasa. Casnicia nu se face cu gandul ca unele lucruri se rezolva pe parcurs. Casnicia e un pas definitiv, care nu trebuie facut in pripa, ci cu seriozitate. Daca ai luat drumul asta, trebuie apoi sa-l urmezi cu devotament, concesie si intelegere permanenta pentru cel de langa tine. In epoca moderna, casniciile esueaza adesea, pentru ca s-au estompat foarte mult preludiile. Preludiul e foarte important in dragoste. Asteptarea e cea care face lucrurile sa creasca, le umple de mister si de farmec, le da greutate. Astepti, cu emotie, sa afli daca femeia pe care o placi va fi tandra sau jucausa, daca va sti sa te mangaie. Cand aveam 14 ani, am plecat la pescuit pe valea Bistritei si am poposit sa dormim la unul din cei unsprezece frati ai familiei Chirileanu (fratele cel mare a fost editorul operelor lui Ion Creanga). In seara aceea se adunasera acolo vanatori si pescari sa-l asculte pe scriitorul Mihail Sadoveanu.

O familie fericita

Imi aduc si acum aminte cum povestea cu vocea lui groasa si leganata: “Mai, copii, maaaaai, sa stiti un luuuuucru: la pescuit, la vanatooooare si in draaagoste, preliminariile sunt totul!”. (rade) Ai tras glontul, ai doborat caprioara! Actul sexual, in sine, reduce totul la nimic. Mai ales ca dupa aceea, in loc sa mai stea sa-si mangaie sotia, sa o copleseasca de afectiune, cei mai multi se intorc pe spate si sforaie.

– Totusi, de-a lungul unei casatorii, oamenii se schimba, nu mai traiesc emotia de la inceput, ca atunci cand si-au jurat credinta. Prietenia preliminara nu garanteaza mereu fericirea.

– Oamenii nu se schimba fundamental, ei raman aceiasi, ce se schimba sunt niste preocupari exterioare. Iar daca intr-adevar se schimba, raceala care apare e cel mai adesea din vina amandurora, ca n-au stiut cum sa hraneasca focul de la inceput si ca focul lor nu a avut si suport spiritual, in credinta. Oamenii ii acuza pe ceilalti ca s-au schimbat cand, de fapt, ei asa fusesera dintotdeauna, doar ca valvataia de la inceput i-a orbit. Si apoi se trezesc ca nu le mai place de cel pe care si l-au ales si incearca sa-l modifice dupa gustul lor. Asta e semnul ca lipseste iubirea adevarata. De aceea, repet, nu-i decat o solutie: deschideti bine ochii, inainte sa va legati la cap.

“Vibratia iubirii rezista si in moarte”

– Ce e de facut cand incep sa apara conflictele, cand intre soti intervin raceala si tradarea?

– Daca ai neglijat preludiul casatoriei, conflictele apar mai mult ca sigur! Noi, in 52 de ani de casnicie, nu ne-am certat niciodata! N-am avut nici un conflict. Stiu ca pare greu de crezut. Am functionat numai pe concesie si intelegere reciproca. Dar pot intelege ca se intampla la altii si ca viata devine atunci insuportabila. Eu sunt pentru separare, nu pentru divort! Tu mergi pe calea ta, eu merg pe calea mea. Dar nu cu scandal, nu cu certuri, nu cu suferinta. Astepti si cugeti in liniste si tihna, vorbesti totul cu calm, fara nervi, iar despartirea sa fie in luciditate. Apoi, daca se ajunge la tradare, e si mai trist. Libertatea e una, libertinajul e alta. Si libertinajul calca libertatea. De la tradare incep sa se strice toate.

Se sfarma si increderea, si misterul, si bucuria. Unii o fac pentru ca sunt inconstanti si in viata de zi cu zi, pentru ca se lasa foarte usor prada placerii si nu au suportul afectiunii spirituale, pentru ca sunt obisnuiti sa consume, nu sa daruiasca. Altii, pentru ca nu se potrivesc din punct de vedere sexual. Nu-i poti lua omului dorinta de mai bine, de o legatura mai stransa, de o intimitate mai profunda. Va cauta intotdeauna ceva mai adevarat, care sa-l implineasca mai adanc, care sa-i acopere golul pe care il are. Trebuie sa avem rabdare sa gasim pe cineva din acei 5% din oameni care gandesc la fel cu noi. In toata istoria civilizatiilor, oamenii nu au avansat prin gloata, prin turma, ci prin unicitate, prin singularitate. Apoi, nu suntem numai creier, nici doar spirit, nici doar trup. Suntem toate trei si avem nevoie in egala masura de toate trei. Fara una dintre ele, nu e intalnirea adevarata! Si va spun eu ca nu e minciuna, intalniri din astea chiar exista.

– Credeti ca e importanta potrivirea sexuala intre doi oameni?

– E foarte importanta! Face parte din natura umana. La toate animalele exista o perioada de rut, primavara sau toamna. Noi nu avem o asa perioada. Pentru ca noi, oamenii, dincolo de perpetuarea speciei, in lupta aceasta acerba pentru existenta, avem nevoie si de relaxare. Iar actul sexual e una din cele mai frumoase si mai depline desfatari. Dar sexualitatea nu e totul. Ca dovada ca atunci cand inaintezi in varsta si ea se stinge, ramane caldura acumulata a dragostei din toti anii de dinainte, e ca un cont in care ai facut economii. Raman tandretea, atingerile, mangaierile, luatul in brate si vibratia aceea profunda a unei iubiri care va rezista si in moarte. Pentru ca doua suflete care se iubesc se vor iubi la fel si dincolo. Viata adevarata nu e aici. Viata adevarata incepe de-abia dupa moarte. Iar eu sunt convins ca si acolo voi fi cu Mioara de mana.

– Ati avut, cu siguranta, si momente de cumpana. Cum mai poti pastra taina dragostei, cand viata te pune in situatii dificile?

– Daca trebuie sa treci un rau mare si involburat peste o punte foarte ingusta si il treci tinandu-te de mana cu celalalt, ajungi dincolo cu bine si ai cu cine sa te bucuri ca ai infruntat provocarea. Daca fiecare trece puntea singur, riscurile sunt si ele impartite. Se va simti fiecare lasat la greu, fiecare il va acuza pe celalalt, frustrarea va creste si o mare singuratate isi va face cuib intre ei. De dezamagire, vor impartasi tot mai putine lucruri, vor ajunge dincolo fiecare pe cont propriu, nu vor mai avea motiv sa se bucure si nici chef de vorba, o vreme vor mai merge poate alaturi, dar apoi fiecare va lua alt drum.

Si noi am avut foarte multe momente dificile de trecut. N-am fost o familie bogata. Tatal meu, desi fusese profesor de Stiinte Naturale (avusese doua catedre), a pierdut tot. Toata averea noastra a fost nationalizata. Socrul meu era mecanic pe locomotiva cu aburi. La inceput, de exemplu, cand Mioara era inca studenta, locuiam intr-un apartament din acela colectiv stalinist, alaturi de alte trei familii, cu baie comuna si toaleta comuna. Si am hotarat sa strangem bani, sa depunem la primarie, ca sa primim casa cu ajutorul statului. Au fost ani grei, in care ne-am rupt de la gura distractiile, placerile. Dar am ramas uniti, nu ne-am dezbinat. Mai tarziu, cand eu am devenit consilier si expert pentru dezvoltare industriala al Natiunilor Unite, in Katmandu, ca sa pot definitiva ultima faza a unui proiect de constructie a primei industrii farmaceutice pe baza de plante medicinale din flora nepaleza, a trebuit sa locuiesc acolo doi ani de zile. Baiatul meu era mic, avea 12 ani, nu puteam sa ma vad cu familia decat o luna pe an, cand ma vizitau ei acolo. Ne era foarte dor unuia de celalalt. Dar cand legatura spirituala e puternica, nici distanta nu te poate indeparta. Nu casnicia e grea, viata e grea! Si fiecare trebuie sa invete sa-si duca crucea. Efortul depus in viata asta nu ne coboara, ne face mai puternici, ne purifica, ne ajuta sa gasim in noi resurse continue, sa devenim mai buni, mai creativi. Totul e sa nu intri in starea de depresie, de deznadejde, de indiferenta. Sa suferi cu speranta, cu credinta, ca numai atunci suferinta are un folos. Exista si o ruga care mie imi e foarte draga:
“Doamne, fa din suferinta/ Pod de aur, pod inalt./ Fa din lacrima velinta/ Pentru un pat afund si cald./ Din lovirile nedrepte/ Faguri faca-se si vin./ Din cadere – scari si trepte/ Pentru un urcus alpin”. Sa nu uitam ca viata noastra e un urcus pe munte. Cu cat urci mai sus, cu atat orizontul se largeste si cuprinzi din ce in ce mai mult.

“Dragostea este un miracol. Casnicia, nu”

– Exista gesturi care pot inalta o iubire si pot s-o coboare?

– Orice gest care izvoraste din dragoste, din adancul sufletului, ridica iubirea. O pietricica, o frunza, un avion de hartie pe care il daruiesti cu toata dragostea e impregnat de tine. Altminteri, poti darui cadouri scumpe, golite de orice semnificatie. Mi s-a intamplat de multe ori sa nu am bani, si cand coboram de pe munte, sa aduc o floricica mica, presata, sau o crenguta inflorita. Primavara, ii aduceam Mioarei liliac de munte. Liliacul de munte e destul de rar in muntii nostri. E mov si alb, mai mic decat cel obisnuit, infloreste cand inca e zapada, nu are frunze, apar doar florile, in schimb ii simti parfumul de la o suta de metri. La inceputul verii, ii aduceam rododendron inflorit. Mai tarziu, aparea ghintura cu flori albastre. Dragostea e un miracol lasat de Dumnezeu pe pamant. Dar casnicia nu e un miracol. O casnicie fericita e o armonie care se cladeste in fiecare an, caramida cu caramida. Trebuie continuata pana la ultima clipa a vietii. E o constructie, nu e o joaca. Nimic nu e dat de la sine.

“Lipiti-va de oameni bogati spiritual”

– Vorbeati la un moment dat de suportul spiritual. V-a ajutat credinta pe care o aveti amandoi in Dumnezeu?

– Credinta in viata vesnica e secretul oricarei iubiri si secretul tineretii la orice varsta. Cred in tinerete fara batranete si viata fara de moarte! Cea mai importanta lectie pe care am invatat-o tine de intelegerea vietii ca o piramida in varful careia se afla Dumnezeu. Eu nu sunt religios, dar sunt foarte credincios. Crezul meu, spre stupefactia multora, se opreste brusc.

“Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.” Punct. De aici incolo incepe religia. Pe Dumnezeu l-am simtit de zeci de ori, la marile inaltimi, acolo unde nu eram decat eu, El, bolta instelata si linistea universului. L-am mai simtit cu adevarat aproape in Himalaya, la ultima mea expeditie, in 1985, cand urcam varful Ganesh Himal (7300 m), Muntele Sacru, Lacasul Zeilor. Am fost primul european caruia i s-a dat voie sa patrunda acolo. Am dormit in cort, la baza muntelui, la 5000 de metri. M-am trezit noaptea pe la ora doua, cerul era plin de stele si luna plina. La noi nu se vede asa ceva, cand luna e plina, stelele se estompeaza. Am luat aparatul, l-am pus pe trepied si am facut o fotografie lenta. Am lasat zece minute diafragma deschisa. Cand am developat-o, se vedea in ea tot universul: stelele care erau aproape de centrul obiectivului erau puncte, cele care erau aproape de margini iesisera raze. Am pierdut fotografia la o expozitie, dar o am vesnic in minte. Pentru ca atunci am inteles ce inseamna divinitatea, fuga aceasta dupa cunoastere si perfectiune. Pe masura ce ajungi mai aproape de Dumnezeu, si El mai face un pas inainte. Si devenirea ta e continua. Apuci o cale care nu se epuizeaza niciodata, te creeaza si te innoieste continuu. La fel e si in iubirea adevarata. Nu-l poti epuiza pe celalalt, decat daca vezi din el doar exteriorul, daca divinitatea din el ti-e indiferenta. Atunci cand pornesti impreuna la drum, descoperi in fiecare zi alte frumuseti, alte bucurii, alte valori, care nu te despart de celalalt, ci te unesc si mai tare. Peste flacara aia a dragostei de la inceput se adauga intelegerea, prietenia, iubirea. Exista trei mari virtuti: credinta, speranta, iubirea. Cand le ai pe toate, evoluezi spiritual alaturi de celalalt. Si atunci e splendid!

– Traim o epoca in care totul pare posibil, dar avem tot mai putine modele si suntem tot mai dezorientati. Poate de aceea si casniciile esueaza!

– Tinerii au nevoie de modele. Eu insumi am avut trei mentori, de la care am invatat lucruri esentiale. Primul a fost doctorul Victor Bojor, fratele tatalui meu, de la Gherla, Episcop de Cluj. Al doilea a fost parintele Suciu, de la Targu Mures, preot tanar si filosof, ajuns Episcop, a facut puscarie comunista si a fost asasinat in Sighetul Marmatiei. De la ei am inteles cat de important e sa-ti traiesti viata in vecinatatea lui Dumnezeu. Cat de important e sa nu uiti ca in spatele tuturor lucrurilor care ne inconjoara, in spatele tuturor fiintelor, se afla El.

Ca cel mai important lucru e sa iubesti si ca bucuria nu vine decat prin iubire. “Dieu donne a ceux qui se donnent”. Dumnezeu daruieste celor care se daruiesc! O vorba pe care o stiu de la monseniorul Ghika, cel de-al treilea mentor spiritual al meu. Cunostea opt limbi, stia biologie, chimie, medicina. Era dotat cu toate calitatile si virtutile si era foarte credincios. Eram surprins sa ascult de la el niste lucruri formidabile, despre sufletul plantelor, despre afectiunea lor, despre o spiritualitate care exista in natura, la orice nivel. Imi vorbea despre terapia florala, despre energiile plantelor si despre comunicarea spirituala intre floare si om, lucru pe care il intuise in vremea aceea doctorul Edward Bach, care instituise terapia florala. Oameni ca ei au dus lumea inainte. Trebuie sa intelegem ca nu mai avem prea mult timp pentru evolutie. Suntem pe buza prapastiei, lumea sta sa se prabuseasca moral, etic si spiritual. Lipiti-va de oameni bogati spiritual! Si ancorati-va in franghiile puternice ale iubirii si credintei, in valorile adevarate si neschimbatoare ale vietii.

Si nu mergeti chiar la marginea prapastiei, veti vedea de departe cum multi vor incepe sa cada. Salvarea nu mai e posibila acum prin evolutie liniara, ci prin evolutie geometrica. 3 si cu 3 fac 6. Dar 3×3 fac 9. Si 9×9 fac 81. Nu e suficient doar sa te aduni cu cei de o seama cu tine. Oamenii de bine trebuie sa se inmulteasca. Sa fie tot mai multi!

– Daca inchideti ochii cateva secunde, si va ganditi la iubirea pe care ati trait-o, ce imagine va vine in minte?

– O vad pe sotia mea, care e de o delicatete si de o finete deosebite. O vad tinandu-ma de mana, in vacantele noastre. Nu le-am intrerupt niciodata. Si anul acesta am fost la Vatra Dornei, am fost la Balcic si acum vom pleca la Malaga, in Spania. Ii vad gesturile ei de tandrete, grija pentru sanatatea mea, pentru ce pun in farfurie, ingrijorarea pentru excesele mele de scorpion, o vad cu cat drag ma tempereaza. Si ii vad lumina iubirii din ochi.

Sursa: Formula As

Ieromonahul Savatie Baştovoi - despre deznădejde

              Ieromonahul Savatie Bastovoi, pe numele sau de mirean Stefan Bastovoi, s-a nascut in 1976, la Chisinau, in familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului stiintific. Pana la calugarie, a fost ancorat in conceptiile tatalui sau. A absolvit Liceul de Arta "Octav Bancila" din Iasi. Cand era in clasa a-XII-a a fost internat in Spitalul Socola, unde a scris ciclul "Un diazepam pentru Dumnezeu", care l-a consacrat ca poet. Ulterior, a obtinut premiile revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literara. Este mentionat in "O istorie deschisa a istoriei literaturii din Basarabia" de Mihai Cimpoi si in "Postmodernismul Romanesc" de Mircea Cartarescu, ca si in alte volume de critica si de istorie literara. In ani 1996-1998 a fost studemt la Facultatea de Filozofie a Universitatii de Vest din Timisoara, pe ca a abandonat-o. Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. In 1999 a fost tuns in monahism, primind numele Savatie. La 28 octombrie 2000, a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002, ieromonah. Astazi vietuieste la Manastirea "Nasterea Domnului" din Eparhia Edinet si Briceni, in Republica Moldova.

 Intrebari si raspunsuri

 Intrebare: Parinte Savatie, cum putem sa ne aflam boala noastra de capetenie a sufletului, si daca o depistam ce trebuie sa facem mai departe?

 Parintele Savatie: Nu este nevoie de prea multa vreme ca sa ne descoperim boala noastra, pentru ca aceasta boala strabate in orice clipa a vietii noastre. Daca suntem maniosi vedeti-o. V-o spun si oamenii din jur, v-o spune si inima. Pentru ca cine cunoaste mai bine sufletul omului decat duhul omului, ne spune Scriptura si Dumnezeu. Pacatele in care cadem mai des. Incercati-le pe rand daca vreti si opriti-va la cea pe care o biruiti mai greu. Una dintre ele va fi mai greu de invins decat celelalte, cu aceea luptati. Si aici eu iau in sens duhovnicesc cuvintele Mantuitorului adresate Martei: "Marto, Marto, te silesti si te-ngrijesti de multe, dar una singura trebuieste". Una singura cautati-o si luptati cu ea, prin contrariul ei. Sunteti manios, nu va mai maniati, adica faceti milostenie, fiti de ajutor celuilalt, faceti ascultare celuilalt maniat. Cand va roaga ceva, faceti indata. Oferiti-va voi sa aduceti apa, sa faceti voi mancare, sa curatati voi cartofii. Si-asa mai departe. Prin lucruri de-astea marunte invingem mania. Supuneti-va voia voastra, altcuiva. Am zis mania pentru ca mi se pare ca este cea mai grozava patima si atac asupra firii noastre, pentru ca Hristos ne-a spus sa invatam de la el sa fim blanzi si smeriti cu inima. Mania este partea cealalta, este opusul lui Hristos si luptand cu ea cred ca veti scapa si de toate celelalte pentru ca "duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi", dobandind blandetea si smerenia toate celelalte patimi vor disparea pur si simplu. 

Intrebare: Parinte Savatie care este suprema terapie impotriva deznadejdii?

Parintele Savatie: Nadejdea. Si munca. Munca nu in sensul prost, ca ne ducem la carat pietre neaparat. Dar sa avem intotdeauna o ocupatie. Omul ajunge sa dejnadajduiasca pentru ca s-a pierdut pe sine, am zis, pentru ca nu-si mai gaseste un rost. Sa incepem a face ceva, orice: pictati, cantati, crosetati, dar sa ai ceva de care ochiul tau sa se bucure si celorlalti sa le fie de folos. Si atunci tu nu vei mai avea timp sa lasi loc acestui duh, caci deznadejdea, sa nu uitam niciodata ca este o persoana, este un duh care ne cuprinde si tinand minte asta, ca suntem atacati, nu de o inchipuire a mintii noastre, ca nu este o stare a noastra fireasca, sa iesim un pic din psihologie, din psihanaliza si sa intram in duhovnicie, unde fiecarui gand trebuie sa-i gasim persoana care-i sta in spate, pentru ca nici o stare si nici o idee nu se poate naste din senin. Cineva a nascut-o si daca ea imi este straina mie, cineva a nascut-o in inima mea si acel cineva daca nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg impotriva Lui. Si atunci sa ma ridic si sa nu-l mai primesc prin rugaciune, prin putina osteneala, prin legatura pe care trebuie sa o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legatura pacii si-a dragostei care trebuie s-o crestem incet, incet in noi. Scuturati deznadejdea de la voi asa cum ne scuturam noroiul de pe picioare cand intram intr-o incapere. Nu o purtati prea mult in inima si mai ales luati seama sa nu o confundati cu pocainta si cu smerenia! Pentru ca aceasta este ispita in care cad majoritatea. Cum o vom cunoaste? Daca starea mea de pacatosenie pe care o descopar, care ma arunca-n plans, care ma-ndeamna sa postesc, care alte multe fapte bune imi sopteste sa le fac, daca ma desparte de rugaciune, daca nu ma lasa sa ma ridic din fotoliul meu in care m-am trantit asa si stau: "Offff ce pacatos sunt, n-am sa ma mantuiesc, Doamne iarta-ma pe mine pacatosul…" Daca am asa o stare, nu este buna, nu este smerenia adevarata, nu este rugaciunea adevarata. Asa ca, nu primiti nici mustrarile de cuget care va vin prea in serios, daca ele va taie rugaciunea, daca va taie vitalitatea. Uitati-va la Sfinti care plangandu-si pacatosenia, se ridicau si mergeau pana in mijlocul pustiei, care puteau sa munceasca toata ziua, ca Sfantul Siluan sa care saci la moara, sa faca multe alte treburi pe care noi in starea noastra de moleseala nu putem sa le facem, nu putem face nimic. N-avem chef de nimic. Atunci cand vederea propriilor pacate trezeste si acest: "Nu stiu ce sa mai fac?"- atunci nu-i buna. Alungati-o! Dar, daca vederea pacatelor va impinge spre rugaciune, spre dragoste, vreti sa-i ajutati pe ceilalti, vreti sa va faceti slujitori, in sensul bun si pe langa toate aduceti bucurie celuilalt, desi in inima voastra vedeti iadul, atunci ii buna, primiti-o. Si fiecare cu ce-i mai descopera Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descopera noi unghiuri si ocolisuri ale sufletului sau, pe care este bine sa le ia in seama, pentru ca Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va invata toate, ne-a zis cand S-a inaltat la ceruri, Mangaietorul. Primiti-L si faceti-va obicei sa fiti mai des si mai aproape de El, decat cu propriile noastre ganduri. Si atunci cred ca ne va fi mai usor si mai de inteles toate cuvintele pe care le vorbim. 

Intrebare: Cum ati caracteriza vremurile in care traim? Traim in prezent ca oameni mai mult iubitori de sine, decat iubitori de Dumnezeu? 

Parintele Savatie: Totdeauna oamenii au trait asa. Mie imi este foarte greu si strain sa ma simt apartinand de un timp anume, de timpul pe care-l traim, si cred ca omul trebuie sa inceapa sa se desprinda de vremea sa, sa inceteze sa-si mai fie contemporan siesi pentru a putea in sfarsit sa se indrepte spre Dumnezeu care este Domn si al sambetei. Ca nu noi am fost facuti pentru timpul asta, pentru sambata asta pe care o traim, ci timpul, epoca noastra, aceasta sambata a fost facuta pentru noi si-o putem neglija, daca avem ceva mai bun de facut. Pentru ca si Hristos i-a intrebat: "Se cuvine a face rau sambata, sau a face bine?" Se cuvine a face rau in vremea pe care o traim noi, sau a face bine? Si daca vrem sa facem ceva mai bun, avem libertatea sa o neglijam. Si eu chiar va chem, pentru ca si Hristos ne-a chemat sa lepadam vremea in care traim asa cum este ea, dar nu este mai rea decat vremea lui Adam. Adam pentru inceput a fost asezat in rai unde toate erau bune foarte, unde nu avea prieten decat pe Eva, care si ea era buna foarte si in desavarsita intelegere si totusi, cu toate acestea au gasit pricina sa se certe si acolo si sa piarda raiul. Oarecum noi, care traim intr-o vreme in care traim, cu sase miliarde de oameni, cu o istorie care ne apasa, cum vrem sa fie altfel? Asta o zic ca sa ne linistim si sa nu credem ca daca am fi fost asezati intr-un timp mai bun, am fi fost altfel. Am fi fost la fel pentru ca noi suntem ceea ce suntem. Asa ca, incet, incet sa ne desprindem de aici si sa mergem spre Dumnezeu unde nu mai este timp, "nu mai este suferinta, nici suspinare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit". 

Intrebare: Parinte Savatie, daca sfintia voastra ati deznadajduit, impartasiti-ne ce ati facut in deznadejde?

 Parintele Savatie: Am deznadajduit. Rugaciunea mea cam de-un an jumatate, cand m-am intors la Dumnezeu, a fost sa-mi ia nemurirea sufletului. Pentru ca eu eram convins ca nu ma voi mantui, si-atunci decat sa ma chinui ma rugam mai bine sa ma faca muritor, sa dispar ca dobitoacele, pentru ca si dobitoacele am pacatuit si-am gresit, si daca eu m-am facut asemenea dobitoacelor cu trupul, de ce sa nu ma fac asemenea dobitoacelor cu sufletul? Adica sa-mi ia nemurirea lui. Si-acesta este un gand de cea mai adanca deznadejde, pe care acum o aflu si o stiu. Vreme a mai trecut, atunci nu era cine sa ma invete. Am zis Parintelui Rafail intr-o discutie, spovedanie, treaba asta si mi-o zis un cuvant pe care vi-l spun si eu. Zice: "Asa-i. Deznadejdea este atunci cand omul voieste sa se dea iadului, nefiintei". Atunci cand noi vrem sa nu mai fim, sa disparem pur si simplu, asta-i deznadejdea. Dar daca noi, cu pacatele noastre, cu nebunia noastra, totusi stam in fata lui Dumnezeu si multumesc Lui, ca desi am purtat acest iad in mine, am stat in fata Lui, ca nu m-am dus de la el. Eu n-am facut nimic. Batranul meu, parintele Selafiil, el o facut. Stiti ce-o facut? Mi-o zis: "Nu te mahni, nu deznadajdui!" Si mi-o trecut, pentru ca am crezut in cuvantul lui :-) Si noi daca vom merge la un preot, si-atunci cand el ne va spune: "Nu deznadajdui!" Il vom crede, noi nu vom mai deznadajdui. Si de atunci, slava Domnului, nu prea mai deznadajduiesc, pentru rugaciunile parintelui meu. Si fiecare sa se roage Domnului sa-i dea un parinte care sa-l ocroteasca de moartea asta sigura care este deznadejdea, si acest parinte poate fi oricare, dintre cei care este aici, si dintre cei pe care-i cunoasteti voi. 

Intrebare: Iisus Hristos a deznadajduit in momentul din Gradina Ghetsimani cand se ruga Tatalui? Prin deznadajduire se poate intelege o destramare a relatiei dintre oameni, a relatiei cu aproapele? 

Parintele Savatie: Deznadajduirea este o destramare totala, dintre Dumnezeu, dintre oameni, omul deznadajduit se insingureaza, se sinucide. Sigur ca este destramare. Rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul in care trebuie sa ne rugam noi. Nu poate sa fie deznadejde. Ce, Hristos si-a despartit mintea de Dumnezeu? Cui a infatisat El deznadejdea Sa? - Tatalui. Atata vreme cat omul se ridica si isi indreapta cugetul sau catre Dumnezeu, spovedindu-si dznadejdea ca si David, care de multe ori isi spovedeste deznadejdea , deznadejde mare pana la iad. "Spre mine insumi sufletul meu s-a tulburat"- spune David. Este deznadejde, si totusi o pune inaintea lui Dumnezeu. "Pentru ce esti mahnit, suflete al meu?" - spune el acestui suflet tulburat; "Si pentru ce ma tulburi? Imbarbateaza-te si asteapta pe Domnul!" Atunci cand ne-am vazut aruncati in deznadejde, cand nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznadejdii noastre, sa ne intoarcem ca si David catre propriul suflet si sa-i spunem cele ce a uitat el sa faca, pentru ca nu le mai simte. Rostiti-le: "Pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce ma tulburi? Ridica-te, imbarbateaza-te si nadajduieste spre Domnul". De atatea ori ai facut-o, de ce acuma uiti s-o faci, de ce acuma crezi ca n-ai mai putea-o face? Fa-o! De multe ori Biserica se roaga cu astfel de rugaciuni. Mai ales in Postul Mare, vedem adresari catre propriul suflet, catre sufletul deznadajduit al lui Adam, al omului care s-a despartit. In Canonul Mare, vedeti-l, sunt toate: "Suflete al meu, suflete al meu desteapta-te! Pentru ce dormi?" Asa ca este drum, dar dupa ce am spus sufletului indata catre Dumnezeu: "Primeste-ma Doamne pe mine care mult am gresit!" Asa ca, cum poate fi rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani deznadejde? Nu S-a despartit de Dumnezeu. Cum oare s-ar fi putut asa ceva? Asa ca noi, chiar si atunci cand Hristos a simtit aceasta despartire, tot lui Dumnezeu I-a spus-o: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai parasit? - spune El pe cruce. Cand a simtit parasirea in toata faptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: "De ce m-ai parasit?" Asa si noi, cu deznadejdea in brate, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu sa le spunem. S-atunci deznadejdea nu va mai fi deznadejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum in ceea ce ar trebui sa fim. Intrebare: Cand David spunea: "Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste" - putem spune ca se afla in deznadejdea cea folositoare? Parintele Savatie: Da, David cam intotdeauna s-a aflat in asta. Uitati-va cum isi face David spovedaniile si sa ne invatam de la el. Starea pe care si-o vede el, de cate ori spune ca: "M-am pogorat ca niste morti ce zac in mormanturi, care sunt lepadati de la fata Ta". Acolo o stat David cu sufletul. Ca un mort ce zace in mormant, lepadat de la fata lui Dumnezeu. Si totusi, constatandu-si aceasta stare, el nu uita, nu uita pe Dumnezeu care poate sa-l ridice. Atunci cand David a spus: "Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste" - el iesise din deznadejde. Uitati-va la Psalmul 50, el incepe cu o deznadejde: "Miluieste-ma Dumezeule dupa mare mila Ta" - dar cred ca este clipa imediat de dupa deznadejde. David de acum este impins de catre Dumnezeu si creste de la vederea pacatelor pana la iertarea lor in inima lui. Pe durata psalmului 50, David de la pacatos ajunge invatator al Bisericii. El spune: "Cu duh stapanitor ma intareste. Invata-voi pe cei faradelege caile Tale". Nimeni nu poate rosti cuvantul asta, decat deplin constient de iertarea pacatelor lui. Si mai departe spune si mai mult, se roaga pentru toata Biserica, si pentru noi cei de azi: "Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului". Cuvintele astea le spunem noi cand cadim darurile dupa Heruvic si sunt cuvinte pentru toata Biserica. "Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului" - care suntem noi, noul Sion; "si sa se zideasca zidurile Ierusalimului" - care suntem tot noi, daramati, cu pacatele pe care le avem, de jos, pentru ca toti s-au abatut, pana la preoti si pana mai sus. Fa bine si zideste, Doamne! David atunci s-o rugat, s-o rugat ca un iertat, ca unul care de-acuma cunoscuse partea cealalta, de dincolo de deznadejde. Asa sa ne rugam si noi! Si pacatul lui David n-a fost mic, il stim toti, pacatul dupa care a rostit el acest psalm. Isi ucisese voievodul lui iubit, ca sa se culce cu nevasta aceluia, si totusi David, intr-un timp cat dureaza Psalmul 50, si-a cunoscut trecerea de la pocainta la duhul stapanitor pe care l-o cerut, si cerandu-l, vedem in urmatoarele stihuri ca l-a si primit pentru ca s-a rugat pentru tot Sionul. Si pentru noi care suntem azi, numai in duh stapanitor putem face asta. Asa ca si noi sa cautam rugaciunea lui David, care se da mai ales pentru credinta, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic si de a nu uita binefacerile Lui. "Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinauntrul meu numele cel sfant al Lui! Nu uita toate rasplatirile Lui! " Cititi Psalmul 102 mai des si faceti ca David decate ori sunteti in deznadejde, aduceti-va aminte de binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vietii voastre, pana la cea mai mare, aceea de-a va afla acum, aici, vii in fata Lui, in stare sa-I cereti binecuvantarile pe care El abia asteapta sa le reverse peste noi toti. Si nu stiu daca deznadejdea mai poate ramane intr-o inima care traieste astfel. Nu uitati binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu noi! Cititi psalmi ca sa invatam starea dreapta a inimii inaintea lui Dumnezeu. Nu lasati psalmii! Intoarceti-va in mintea voastra acum pentru o clipa fiecare si aduceti-va aminte cand ultima data ati citit psalmi si daca aveti acest obicei. Si-o sa intelegeti de ce suntem asa de deznadajduiti.

 Intrebare: Parinte Savatie cum putem sa luptam impotriva gandurilor de necredinta in Dumnezeu care ne duc de cele mai multe ori la deznadejde? 

Parintele Savatie: De cele mai multe ori, intotdeauna necredinta naste deznadejdea. Lucrati cele pe care Hristos ne-a invatat sa le lucram si-atunci apare credinta. Credinta este un dar desigur, dar el se da acelora care o vor pretui. Faceti putinul care ni se cere, atunci vom primi mult. "Peste putin ai fost credincios, peste multe te voi pune". Dar daca nu vom putea face putinul, sa iertam celui care ne-a gresit, sa nu fim zgarciti, si altele care ni le-a spus Hristos. De unde credinta? Sa stricam si mai mult? Asa ca lucrati, putin, incet, si veti dobandi credinta, darul prin care multe se pot face, desi este ceva mai mic decat dragostea, ne spunea Apostolul Pavel. "Cautati dragostea si celelalte vi se vor adauga voua". 

Intrebare: Parinte Savatie, atunci cand nu ne simtim intimi nici macar cu noi insine, cand noi traim straini si de noi, atunci cum putem vorbi cu Dumnezeu, cand nu suntem in stare sa vorbim sinceri si convinsi cu noi insine? 

Parintele Savatie: Iarasi ma intorc la psalmi. Psalmii ne vor invata toate. Imi spune David: "Inima mea s-a tulburat si lumina ochilor mei, si-aceasta nu este cu mine". Asta-i starea de care ma intrebati. David intai, in acest psalm, v-am spus, a vorbit cu sine insusi, si-a reamintit cele pe care a trebuit sa le faca, si-a reamintit binefacerile lui Dumezeu si capatand mintal, restabilindu-se cu mintea, intelegand ca starea lui este o stare gresita, pentru ca avand asa un Dumnezeu, avand un trecut din care Dumnezeu ne-a scos si ne-a ajutat de fiecare data, ne-a scos din pacate chiar mai mari pe care le avem acum. Este gresit sa simtim astfel. Intelege omul intai cu mintea, omul deznadajduit, omul dezorientat, omul care nu se mai are nici pe sine, caci mintea la urma, ultima cedeaza. Si cunoscand asta se indreapta catre acest Dumnezeu pe care cu mintea l-a redescoperit, acel Dumnezeu care altadata l-a trait viu, dar acuma macar cu mintea si-L restabileste, pentru sine. Acestui Dumnezeu din aceasta inima rece si impietrita si deznadajduita ii rosteste cuvinte care inmoaie inima noastra pentru ca, cuvantul este putere, prin cuvant Dumnezeu o facut lumea, cuvantul este puterea care sfarama si ridica, si-asa inima lui isi revine. Uitati-va la Petru! Histos vine si-l intreaba, pe acest Petru deznadajduit care si-a vandut invatatorul, care s-a lepadat cu blestem de El: "Nu-l cunosc. Nu stiu. Ce-ai femeie? Ce ma intrebi, nu stiu ce-mi zici? Nu-l cunosc". Pe acest Petru, care atunci cand vine Histos la el si-l intreaba: "Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine?" "Da, Doamne. Tu stii ca Te iubesc". "Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine, mai mult decat acestia?"- si trebuia sa raspunda Petru. Toti acestia stiau ca Petru L-o vandut. Petru trebuia sa spuna: "Da, Doamne. Tu stii ca te iubesc ma mult decat acestia". Si acestia se uita la el. Si stiu ca L-o vandut. Si Petru spune: "Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc". Si iarasi il intreaba. Si Nicolae Cabassila in "Despre Viata in Hristos" zice: Eu cred ca nu numai de trei ori l-a intrebat Hristos pe Petru, ci de mai multe ori. De multe ori l-a intrebat aceasta intrebare repetata. Pentru ca de fiecare data cand Petru rostea cuvintele: "Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc" aceste cuvinte lucrau viu in inima lui, si dragostea cu adevarat in clipa rostirii se nastea in inima lui, si de fiecare data cu mai mare putere, pentru ca aceasta este puterea cuvintelor vii, a cuvintelor pe care le avem in Scriptura, pe care le avem la Parintii nostri, a cuvintelor lasate in Duhul Sfant, prin Duhul Sfant in Biserica si-n inimile noastre. Pentru ca atunci cand noi spunem: "Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc, dincolo de pacatele mele, dincolo de toate, Tu stii. Tocmai pentru ca stii toate, pentru ca unui om nu-i pare ca eu Te iubesc, ca un om vede doar pacatul meu, dar Tu vezi si inima mea si Tu stii ca Te iubesc"- cand rostim acestea, noi inmultim, chiar nastem dagostea in inima noastra, dupa cum nastem oricare alta stare. Asa ca, sufletul instrainat, insingurat, sufletul nostru, pentru ca asa este sufletul nostru, atunci cand isi descopera aceasta stare, sa-si puna mintea macar la treaba, care nu uita sa-si aduca aminte de Dumnezeu. Adu-ti aminte de ziditorul tau si toate cate a facut El pentru tine si acestui ziditor, roaga-te, spune-i cuvinte din aceasta inima impietrita. Si-aceste cuvinte vor aduce duh de viata in inima ta, o vor ridica si-o vor zidi din nou, dupa cum spune David: "Inima curata zideste intru mine" - nu innoieste - "Zideste!". Faceti asta, pentru ca alt lucru nici nu este.

Sursa: http://vestitorul.blogspot.ro/

Daca le ating, nu mai scapa de ele. Sunt mai periculoase decat o boala molipsitoare

• Specialistii atrag atentia asupra unei situatii grave, care face tot mai multe victime, mai ales in randul copiilor si adolescentilor • Parintii trebuie sa apeleze la ajutorul specialistilor daca observa schimbari in comportamentul copiilor

Specialistii sunt in alerta. Fenomenul a luat amploare, mai ales in randul copiilor si adolescentilor. Le imbolnavesc mintile si ajung sa nu mai comunice cu nimeni. Traiesc intr-o lume virtuala si multor parinti le este aproape imposibil sa-i deconecteze din fata acestor aparate, de care se despart cu greu pentru cateva ore de somn. Medicii psihiatri sunt ingrijorati de numarul mare de copii siadolescenti dependenti de calculator, tablete sau alte gadget-uri. Anul trecut, 6.993 de copii si adolescenti au beneficiat de terapie si tratament in cadrul Compartimentului de neuropsihiatrie infantila de la Institutul de psihiatrie Socola din Iasi. Medicii psihiatrie au precizat ca aproximativ 45% dintre acestia au pezentat diverse tipuri de tulburari emotionale si de comportament legate de dependenta de calculator, consecinta a abandonului, separarii de familie si abuzului fizic sau emotional.

"Efectele petrecerii unui timp tot mai îndelungat jucându-se pe calculator sau alte gadget-uri pot fi anxietate, depresie, izolare, comportament agresiv fata de cei apropiati, probleme de adaptare si socializare, scaderea capacitatii de concentrare, tulburari alimentare si ale somnului.

Multi copii vad în jocurile video sau petrecerea timpului în fata calculatorului o metoda de relaxare, un mod de viata sau îl privesc ca pe un loc în care se simt în siguranta, liberi si înconjurati de prieteni. Cei mai multi dintre ei si-au creat aceste impresii tocmai datorita neimplicarii parintilor în viata acestora. Utilizarea excesiva a calculatorului saraceste copilaria si adolescenta de multe experiente care sunt esentiale în evolutia si dezvoltarea unui tânar, determinând o mai slaba dezvoltarea a abilitatilor de viata", a declarat dr. Andreea Szalontay, sefa Sectie VI Acuti din cadrul institutului.

De ce ajung copiii la dependenta

Conducerea Institutului de psihiatrie Socola din Iasi va infiinta un Centru de cercetare modern in psihiatrie, in "Casa Creanga", destinat copiilor si adolescentilor dependenti de tehnologie, telefoane mobile, computer, tablete si care au nevoie de suport psihologic. "Contextul contemporan aflat sub presiunea supratehnologizarii si mediei exercita asupra copilului si adolescentului o influenta semnificativa cu impact distorsionant, pâna la a invalida câmpul dezvoltarii psihocomportamentale pe termen scurt, mediu si lung. În cultura noastra, suprastimularea creierului (televizor, calculator, tablete, jocuri, jucarii, etc.) conduce la lipsa motivatiei, astfel încât copilul nu mai stie si nu mai poate fi creativ, inventiv. La nivel cerebral se produce un clivaj care se conecteaza la o realitate virtuala "hranita" si potentata de stimularea în exces. Sistemul de control al motivatiei si atentiei este subminat si inlocuit de catre "drumul lung al dependentei",  sub toate aspectele: jocuri, alimentatie, bautura, imbracaminte, droguri, etc", a precizat medicul psihiatru Andreea Szalontay.

Suport si consiliere

Centrul de cercetare ar urma sa functioneze in cladirea unde, pe vremuri, a functionat seminarul teologic unde a invatat povestitorul Ion Creanga, cladire care se afla, in prezent, intr-un stadiu avansat de degradare. Conducerea unitatii medicale a demarat o campanie de strangere de fonduri intitulata "Salvati istoria Iasului - Salvati Casa Creanga" pentru efectuarea lucrarilor de reparatii capitale. "Înfiintarea unui Centru de cercetare modern în psihiatrie ar permite acestor pacienti o abordare complexa, cu oferirea unui plan de suport si consiliere pentru resemnificarea traseului de viata, socializarea directa, reinventarea copilariei în scopul reînvatarii bucuriei contactului cu sine în realitatea prezenta (nu cea virtuala), folosind ancorele mesajului inocentei copilariei din povestile lui Creanga. Casa Creanga ar putea deveni astfel un punct de reper pentru redarea sensului pentru existenta si viata adaptat etapelor de dezvoltare caracteristice, copil sau adolescent", a precizat dr. Andreea Szalontay.
Persoanele care doresc sa sprijine acest proiect pot face donatii în urmatoarele conturi: RO33TREZ40620F370100XXXX. TREZORERIA IASI INSTITUTUL DE PSIHIATRIE SOCOLA, CUI4541165 sau în conturile deschise la Sucursala BCR Iasi: RO38 RNCB 0175 0336 1957 0001 USD; RO54 RNCB 0175 0336 1957 0004 EUR; RO81 RNCB 0175 0336 1957 0003 RON.

Sursa: ZIUA DE IASI

Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!

by Solarris

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori.Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A  iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti!Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: „Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naştemonştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!

Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile

Sursa: Drumuri către tine – Un altfel de blog despre evoluţie spirituală şi dezvoltare personală

Când ştii cum este „să fii împreună” cu tine însuţi, nu mai e atât de dificil „să fii împreună” cu celălalt

by Solarris

Mulţi dintre voi cred că relaţiile îi vor face fericiţi. Nimic nu e mai departe de adevăr. Promisiunea împlinirii prin relaţii este o farsă crudă. Veţi descoperi acest lucru destul de curând. Există un singur mod prin care puteţi găsi împlinire adevărată în viaţă şi acesta este să învăţaţi să vă iubiţi şi să vă acceptaţi pe voi înşivă.Având acest fundament, relaţia încetează de a mai fi traumatizantă. Asta, poate, pentru că nu se mai aşteaptă atât de mult de la ea. Când ştii cum este „să fii împreună” cu tine însuţi, nu mai e atât de dificil „să fii împreună” cu celălalt.

Dar dacă viaţa ta este o îndepărtare de sine, cum poţi să te aştepţi ca o relaţie să prindă rădăcini? Pur şi simplu, nu e cu putinţă. Tot ceea ce obţii este o încleştare de aripi pe un cer înnorat. In vremurile de acum, când se distruge structura familiei pe toate planurile, din ce în ce mai mulţi oameni se zbat să nu le fugă pământul de sub picioare. Ritmurile existenţiale de acceptare şi iubire au fost distruse. De-abia dacă se mai găseşte un pic de încredere în inimile majorităţii oamenilor. Acest lucru se întâmplă, ori de câte ori moare ce e vechi şi se naşte ceva nou. Este o perioadă de traume şi tranziţie. Recunoaşte acest adevăr.

Nu căuta fericirea în afara ta, în vremuri foarte traumatizante. Durerea ta îţi ajunge. Nu o exacerba, preluând suferinţa celuilalt. Dacă vrei să dansezi împreună cu altcineva, fixează-ţi mai întâi rădăcinile. învaţă să-ţi auzi îndrumările interioare. Dialoghează cu copilul suferind şi cu gazda divină dinăuntrul tău. Aplică asupra ta iertarea şi compasiunea. Fii în experienţa ta şi învaţă din ea. Rămâi în ritmul vieţii tale. Fii deschis către ceilalţi, dar nu te abate din drum ca să-i găseşti. Cei care ştiu să danseze vor veni în întâmpinarea ta. Nu va fi vorba de o luptă şi, tară nici un efort, îţi vei găsi companionul. Aşa trebuie să stea lucrurile.

Dacă între tine şi partenerul tău există o relaţie de pace, te afli în relaţia corectă. Dacă nu, atunci relaţia este nepotrivită sau prematură.
Relaţiile nepotrivite exacerbează tiparele de abuzuri din trecut. Învăţătura pe care o obţii din astfel de întâlniri este dureroasă. Se poate face şi trebuie să se facă o alegere mai bună. Dar, pentru ca această alegere mai bună să se facă, trebuie să fii în stare să ceri fără şovăire ceea ce vrei. Dacă îl laşi pe celălalt să dicteze termenii relaţiei, să nu fii surprins dacă nu te vei simţi respectat. Ştii ce este bine pentru tine şi ce nu. Spune de ce anume ai nevoie, rosteşte adevărul şi fii ferm în hotărârea de a te vindeca. Numai prin hotărârea de a te respecta şi cinsti pe tine însuţi, poţi atrage un partener care vrea să facă acelaşi lucru.
Acestea sunt adevăruri simple. Dar ele nu sunt practicate. Iarăşi şi iarăşi, faci compromisuri, joci după cum îţi cântă alţii şi te trădezi pe tine însuţi. Deja ar trebui sa te fi săturat de a repeta aceeaşi lecţie şi de a-ţi adânci rănile.
Iţi voi spune pe cât de clar pot: dacă nu ştii cum să ai grijă de tine însuţi şi dacă nu vrei să o faci, nimeni altcineva nu o să aibă grijă de tine. Lipsa ta de dragoste şi de abnegaţie faţă de tine însuţi atrage în câmpul tău vibraţional oameni cu lecţii similare. Atunci, pur şi simplu, veţi oglindi unul pentru celălalt acea lipsă de înţelegere de sine şi de devotament faţă de propria persoană.

Devotamentul faţă de altul este imposibil, fără ca mai întâi să te devotezi ţie însuţi. Acesta este un lucru important. Cei care încearcă să acţioneze într-un mod lipsit de dragoste de sine, pun căruţa în faţa boilor.
Mai întâi iubeşte-te pe tine însuţi – şi apoi poţi să treci dincolo de aceasta. Ceea ce sugerez eu nu este egoism. Este capitulare supremă în faţa divinului lăuntric.
Cel iubit ia naştere o dată cu devotamentul faţă de sine. El sau ea se manifestă în afară, de îndată ce acest devotament este demn de încredere, în acel moment, devotamentul exterior şi cel interior merg mână în mână. Atunci când îl preamăreşti pe cel iubit, preamăreşti sinele divin care trăieşte în multe trupuri. Aceasta este o relaţie sacră.

Puţini îl întâlnesc pe cel iubit în această viaţă, deoarece puţini au învăţat să se aprecieze şi să se cinstească pe ei înşişi şi să se vindece dinăuntru în afară. Dar tu poţi să fii unul dintre aceşti puţini, dacă vrei să te dedici propriei tale vindecări.
Hotărăşte-te să o faci şi cel iubit află acest lucru. Fă un jurământ simplu: „jur că în nici una dintre relaţiile mele nu mă voi mai trăda sau agresa pe mine însumi. Voi comunica în mod cinstit ceea ce gândesc şi ceea ce simt, cu compasiune faţă de ceilalţi, dar fără nici un fel de ataşament faţă de modul în care el sau ea îmi primesc comunicarea. Am convingerea că, spunând adevărul şi respectându-mă pe mine însumi, mă aflu în comuniune cu cel iubit. Nu voi mai încerca să fac în aşa fel încât „lucrurile să meargă” în cadrul unei relaţii, sacrificându-mă pe mine însumi, pentru a încerca să îndeplinesc nevoile partenerului meu.”

Paul Ferrini

Sursa: drumuricatretine.wordpress.com