Weekend placut, tuturor!

Sursa: Vibrații pozitive

Lumea se schimbă prin gesturi mici

         Lumea se schimbă prin gesturi mici, făcute de cât mai mulți dintre noi. Gesturi care nu costă nimic, gesturi care nu ne iau timp, gesturi pe care le putem face cu toții, daca ne-am oprii cateva secunde din graba în care trăim, din graba cu care mergem de acasă la servici și înapoi, din grabă în care ne ardem viețile fără să mai vedem și să mai simțim nimic din tot ce înseamna să traiești cu adevărat.
          Fii tu schimbarea care vrei să o vezi în jurul tău. Oprește-te, ia o pauză, respiră, privește în jur, ajută și dă mai departe ceva frumos din tine.
          Un gest cat de mic poate conta mai mult decât iți imaginezi.


Sursa: Vibratii pozitive

Minunata lume nouă și referendumul pentru familie

Sunt un român ortodox, familist, ce locuiesc momentan în străinătate. Am pus împreună câteva gânduri în urma unei simple audieri a unei emisiuni radio. Nu am scris neapărat pentru concurs, și acesta nu este un eseu. Am crezut că aceste rânduri trebuie împărtășite și am găsit potrivita revista dumneavoastră, care are o deschidere reală către părerea cititorilor. În același timp, nu știu în ce stadiu a ajuns corectitudinea politică în legislația românească, aşa că dacă considerați bune de publicat aceste rânduri dar este necesară eliminarea unor pasaje pentru a nu fi considerate „instigatoare la ură”, faceți după cum considerați. Aş prefera, în cazul în care veți publica cele ce v-am scris, să-mi păstrez anonimatul, numele meu neavând importanţă.

Scriu aceste rânduri din bejenie. Adică din „lumea nouă”, acolo unde vor să ajungă mulţi – sau, dacă nu se poate, măcar să vină această „lume nouă” la ei. Unde este această lume? Păi, dacă luăm în considerare Noul York, Noul Orleans sau Noua Franţă, fără îndoială este America. Există această fascinaţie faţă de America, izvorâtă mai ales din filmele făcute la Hollywood. Dacă este să se priceapă la ceva foarte bine americanii, cu siguranţă unul din lucruri este să facă show-uri, să construiască şi să vândă bine imagini. Că nu este nimic holy („sfânt”) în Hollywood ştie toată lumea, însă ceea ce nu se ştie sunt unele aspecte mai puţin mediatizate ale acestei lumi. Fără îndoială, sunt lucruri foarte bune construite de societatea americană, pe care trebuie să le avem în vedere când ne gândim la ea, dar în același timp sunt și altele mai puțin cunoscute, care nu trebuiesc omise dacă vrem să ne facem o imagine cât de cât corectă a ceea ce reprezintă cu adevărat America. Câteva dintre ele voi încerca să le amintesc mai jos. Chiar dacă nu sunt trăite direct de mine, sursele folosite sunt de toată încrederea şi mai presus de orice îndoială.
Nu are rost să discutăm acum de ce și de când sunt aici. Nu mă plâng, dar nici nu cred că am făcut mare brânză emigrând. Consider că Dumnezeu a îngăduit asta din diferite motive, iar aceste rânduri pot fi unul dintre ele. Aceste rânduri le puteți considera o privire în viitor, sau cum va fi când lumea aceasta nouă va veni, vrând-nevrând, și peste cei de-acasă. Aici este viitorul, sau cel puțin aşa crede majoritatea planetei. Ce se întâmplă azi aici se va întâmpla mâine în România – dacă, bineînțeles, se va permite asta. „Permisiunea” însemnând cadrul legal prin care nu doar că se vor permite diferite lucruri de neînțeles și de neconceput majorității societății românești, dar va fi chiar obligată să accepte aceste lucruri. Nu există cale de mijloc sau adaptări mai permisive, în funcţie de ţară sau regiune. Chiar dacă abordările par diferite iar paşii nu sunt identici, în final totul trebuie să fie la fel peste tot. Trebuie înțeles că acestea nu reprezintă doar cazuri marginale, ci noul „normal”. La fel de mult ele sunt considerate valori fundamentale sau „noile valori” (lume nouă – valori noi) ale acestei lumi. Prin urmare, ele vor fi implementate prin pași clari și hotărâți, indiferent de părerea, indignarea, nemulțumirea unora sau a altora, în funcție de legislația nou-adoptată, pe principiul „unde-i lege, nu-i tocmeală”.
„Am ascultat mărturii incredibile”
Așadar, se întâmplă în America de Nord. O zi normală de septembrie. După terminarea programului de lucru mă urc în mașină și plec spre casă. Drumul durează cam o oră, mai puţin din cauza distanţei și mai mult din cauza aglomerației. Asta duce, vrei-nu vrei, la exersarea unei virtuți – răbdarea. Deși poate părea ciudat, este una din perioadele mele plăcute din zi. Asta după ce am descoperit un radio creștin acum câteva luni, ce emite din America, dar se recepționează și în Canada, acolo unde locuiesc acum.
Emisiunea pe care o ascult se numește „Family Talk” şi are ca gazdă unul din marii luptători pentru creștinism din America, Dr. James Dobson, ce realizează emisiunea aceasta de peste treizeci de ani. Unii vor zice: „Ei, şi ce ne interesează pe noi ce cred ceilalţi? Oricum sunt depărtaţi de Adevăr, aşa că nu e relevant!”. Deși Ortodoxia este mai puțin cunoscută pe aceste meleaguri – nord-americanii fiind, în general, evanghelici, baptiști sau catolici –, nu caut aici să vorbesc (și nici ei nu aduc în discuție asta) despre diferențele dintre noi și ei, sau interpretări teologice ale Scripturii. Această emisiune se referă la trăirile de zi cu zi ale societății americane, provocările acestei „lumi noi” prezentă deja aici și modul practic de abordare a lucrurilor din perspectiva creștinului obișnuit. Plus că a ignora experienţe căpătate de alții prin greutăți şi provocări, foarte probabile și la noi, ar da dovadă de ignoranţă și lipsă de maturitate din partea noastră.
Ca să vă faceți o idee, emisiunea durează o jumătate de oră, între 5 și 5 jumătate, iar gazda are ca invitați diferite persoane: medici, avocați, pastori, sportivi, militari, psihologi, profesori, scriitori, juriști, toți cu reputații și cariere impresionante. Emisiunea abordează teme ce acoperă toate aspectele vieții de zi cu zi și oferă sfaturi și suport concret pentru creștinii în dificultate, atacați de statul ateu și de organizațiile de stânga foarte agresive, bine organizate și bine finanțate. Cum deja se vede și la noi.
Am ascultat emisiuni cu mărturii incredibile. De la povestirea unuia din militarii care au scăpat cu viaţă în operațiunea Mogadishu (după care s-a făcut filmul „Black Hawk Dawn”), până la mărturia unei mame (ea însăşi cu o poveste cutremurătoare: rămasă orfană de mică, când tatăl ei s-a sinucis după ce i-a omorât mama, din cauza hotărârii ei de-a divorța) care a ajuns, prin voia lui Dumnezeu, să facă o fundaţie ce vindecă copiii cu probleme psihice şi emoţionale, cu ajutorul unei terapii în care sunt folosiți caii (ei înşiși salvați de la chinuri și moarte sigură), mărturii ale medicilor ce merg în zonele calamitate ale planetei pentru a opera și a salva vieți, stând acolo câte trei luni sau mai mult, despre dedicarea în salvarea de vieți prin cabinete de consiliere pentru criza de sarcină, asistenţă juridică pentru cei în nevoie, cărora li s-a încălcat dreptul la libertate religioasă, preoți militari dați afară din armată după o carieră exemplară, decorați pentru curajul arătat în misiunile îndeplinite, dar care nu au manifestat acceptare faţă de homosexuali, despre flagelul pornografiei, declarată deja pericol pentru sănătatea şi stabilitatea publică în unul sau două state, despre umbra neagră a gândurilor sinucigașe în rândul adolescenților şi numărul tot mai mare al celor ce apucă pe acest drum fără de întoarcere, și multe altele. Tot ajutorul şi suportul este făcut de acești invitați în numele lui Hristos și gratuit, fără a cere sau aștepta vreo plată. Donațiile sunt binevenite, pentru că, în afară de timpul oferit de acești minunați mărturisitori, toate celelalte lucruri costă.
„În iad intră cine vrea, dar iese foarte greu sau deloc” 
Acum însă vreau să vă povestesc despre o emisiune mai specială, ce ar trebui să intereseze neamul românesc cel puțin din punctul de vedere al modului în care va arăta societatea dacă și după ce se vor adopta unele legi similare cu cele adoptate deja în „lumea nouă”.
Așadar, Dr. James Dobson l-a avut invitat pe președintele – și în același timp fondatorul –Asociației „Pacific Justice Institute”, ce acordă asistenţă juridică gratuită, reprezentare pro bono în tribunale de douăzeci de ani pentru creștinii persecutaţi din America. Problemele pe care le semnalează şi cu care se luptă această organizaţie se referă la unele state mai avansate în aplicarea „noilor valori”, amintind în mod special California. Acestea, în mare, ar fi:

1. Școlile au obligația să permită accesul unor persoane care fac parte din diferite organizații LGBT, pentru a le vorbi copiilor de la 7 ani în sus despre „dreptul la cunoașterea corpului”, atracția către persoane de același sex și identificarea cu alt gen decât cel dat. Adică fetiţele se pot identifica a fi băieți și invers.
2. Dacă un copil se identifică și declară că este altceva, școala are obligația să se adreseze copilului conform noului gen și nume ales de copil.
3. Școala nu este obligată să anunțe părinții de noua orientare a copilului.
4. Dacă părinții totuși află că la școală băiețelul lor este „fetiţă” și merg la un medic de specialitate, medicul este obligat să verifice dacă copilul s-a declarat a fi de alt gen și, dacă da, îi este interzis să acorde consult/ajutor în sensul căutat de părinți, ci trebuie să anunțe Asistenţa Socială de imixtiunea părinților în decizia copilului. (Făcând o paranteză, este aceeași tactică care se aplică și în cazul homosexualilor. Medicilor li s-a interzis acordarea de asistenţă de specialitate homosexualilor care li s-au adresat în căutarea unei rezolvări la problemele pe care le aveau în momentul în care nu s-au mai identificat cu minoritatea sexuală pe care o aleseseră până atunci, suferind de depresii şi intenţii suicidare şi căutând o întoarcere la heterosexualitate. Medicii care totuși aleg să-și exercite profesia și să-i ajute riscă pierderea dreptului la practică și alte pedepse, aceasta fiind justificată de legiuitor prin posibila vătămare emoţională a homosexualilor. De menționat că sunt medici care au vindecat, anterior de această reglementare, peste 5.000 de pacienți fiecare, homosexuali care au revenit la viaţa de familie, și-au întemeiat familii aşa cum sunt ele cunoscute din Scriptură, au copii și sunt tați sau mame fericite. Ca un gest de recunoștință, acești mii sau zeci de mii de vindecați au vrut să facă un marș al „foștilor gay”, ca să arate că viaţa se poate schimba, iar normalul poate fi ceva extraordinar. Aceste marșuri nu au fost aprobate niciodată de liderul democrației de pe glob care se vrea a fi America, pentru a nu-i deranja pe cei ce sunt pe această „cale” și, bineînțeles, pentru a nu a da naștere la întrebări: „Cum se poate vindeca homosexualitatea? Asta înseamnă că homosexualitatea e o boală? Adică este posibil să nu fie înnăscută?!”).
5. Asistenţa Socială se deplasează la domiciliul familiei respective pentru cercetarea cazului, iar dacă părinții declară o abordare creștină sau, cel puțin, naturală a sexualității copilului lor, acesta este luat din familie pentru protecția alegerii pe care copilul a făcut-o.
6. Deși schimbarea sexului nu este permisă de lege până la 18 ani, totuși legea permite eliberarea și administrarea de medicamente – inhibitori sau stimulatori ai dezvoltării aparatului genital, adică hormoni testosteron și estrogen (în funcție de situație, băiat sau fată) –, medicamente ce produc transformări care duc la distrugeri iremediabile ale corpului, acesta devenind steril. În plus, acești copii, când se dezmeticesc și realizează că au apucat-o pe o cale greșită (pentru că poți să te minți o perioadă, dar la un moment dat lucrurile se clarifică în mintea fiecăruia) și negăsind cale de întoarcere, suportul medical psihologic și medicamentos fiind blocat de stat (în iad intră cine vrea, dar iese foarte greu sau deloc, și ieșirea se face numai cu ajutor), au tendințe şi chiar merg până la suicid. Uneori se ajunge până la operația de dublă masectomie (extirparea sânilor) la fete, dacă acestea o cer iar doctorii constată că cererea este în beneficiul pacientului (este drept că nu am reținut vârsta de la care acest lucru este posibil).
7. Elevii sunt obligați să accepte noua identificare sexuală a colegului/colegei și să-i permită accesul la toalete conform noului gen și, de asemenea, în vestiarele sălilor de sport, unde se schimbă și fac duş împreună fete cu foști băieți-actuale fete (deși duşul la şcoală pare de domeniul improbabilului, trebuie amintit că, în America și Canada, majoritatea școlilor – începând cu clasa a 6-a – au în dotare piscine, iar programa școlară prevede cursuri obligatorii de înot, ceea ce duce la un regulament în care copii trebuie să facă duş înainte și după ora de înot).
8. Cabinetele creştine de suport pentru femeile vulnerabile aflate în criză de sarcină, deși nu primesc nici un dolar de la stat, trebuie să expună la loc vizibil afișe cu promovarea avortului, ce conţin adresa celei mai apropiate clinici de avort și numărul de telefon de urgenţă apelabil gratuit din orice rețea, unde cineva face consiliere pro choice – adică pro-moarte.

Au mai fost prezentate și alte aspecte în cadrul emisiunii, printre care arestarea predicatorilor creştini din intersecţii (ceva tradițional în America), amplasarea de pisoare în aer liber în apropierea unei staţii de metrou, pentru agresarea bunului-simţ și relativizarea intimității, și multe altele.
Trebuie să subliniez faptul că toate emisiunile se termină cu îndemnul la o donație cât de mică pentru cauza prezentată, iar dacă ascultătorii nu au posibilitatea aceasta, sunt îndemnați să se roage și, eventual, să le scrie celor aflați în nevoie. Nenumărate cauze aparent pierdute s-au rezolvat miraculos cu ajutorul rugăciunilor către Dumnezeu făcute de ascultători. Aceasta arată încă odată puterea rugăciunii și faptul că niciodată nu rămâne neauzită de Tatăl nostru Ceresc.
„Avem o carenţă de îndrăzneală” 
Deschid o paranteză, ca o reflecție personală: dincolo de a judeca sau condamna, sunt totuși câteva lucruri pe care noi, românii, ca ortodocși, ar trebui să le luăm în considerare. În același timp, sper ca acele ce voi scrie să nu fie decât în parte reale, o excepție și nu o regulă. Poate greșesc, dar cred totuşi că trebuiesc amintite. Considerând Ortodoxia ceea ce și este, de fapt: transmiterea nealterată a învățăturilor Mântuitorului nostru prin Sfinții Apostoli și toți cei care le-au urmat, avem tendința uneori să considerăm mai puțin importante căile pe care ceilalți creştini le urmează, considerându-i îndepărtaţi de Adevăr. În același timp avem tendința de a considera credința ca pe ceva foarte personal: ne rugăm, mergem la biserică, ținem post și facem tot ce este creștinește ca să ne mântuim, în schimb implicarea în viaţa celor aflați în nevoie este mai puțin o prioritate pentru noi. Ajutorarea aproapelui ni se pare firesc să fie acordată de biserică și mai puțin de noi. Este adevărat că sunt anumite rânduieli și ierarhii ce trebuiesc respectate, și este foarte bine că Biserica Ortodoxă ajută, și ajută bine, dar am impresia că am căpătat un reflex să ni se spună ce să facem, iar dacă nu ni se spune, nici nu facem.
Această lipsă de implicare (acolo unde există) o justificăm ori că suntem prea săraci ca s-o putem face, ori că nu este de competenţa noastră. Avem o carenţă de îndrăzneală. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” ^{Ioan 16:33}, ne-a îndemnat Mântuitorul. Voluntariatul sau donațiile sunt ceva marginal. Nu cred că este rea-voință sau ceva intenționat, ci mai mult ceva la care nu ne-am gândit prea bine până acum. Eu însumi, până să ajung aici, nu-mi aduc aminte să fi donat ceva acasă (este prima dată când m-aș bucura dacă s-ar datora scăderii memoriei). Și nu că n-aş fi putut sau n-aș fi vrut, ci pur și simplu era un aspect care îmi era străin, n-am avut o educație în acest sens, plus lipsa de vizibilitate a cauzelor ce necesitau ajutorul m-au ținut departe de un lucru ce ar trebui să fie firesc în viaţa oricărui creștin.
Sunt sute de clinici de suport pro-viaţă în America dotate cu aparatură scumpă (cum ar fi ecografe) în care lucrează ca voluntari doctori, asistente medicale şi psihologi, centre ce funcţionează exclusiv cu bani din donaţii. Specialiști cu cariere impresionante renunță la viaţă privată și carieră, și își dedică timpul ajutorării aproapelui, înființând organizații non-profit. Oameni obișnuiți participă prin telefoane sau scrisori, exprimându-și suportul, gândurile sau sugestiile, la emisiunile sau articolele din media creștină. Tare aş vrea și eu să văd măcar mai multe comentarii la articolele pe care le citesc în revistele on-line ortodoxe sau cu misiune pro-viaţă declarată. Rar mai scrie cineva, rar găsesc câte un comentariu.
Alt lucru, mult mai trist, este abordarea pe care societatea românească, în proporție covârșitor  creștină  (97%), o are faţă de prunc-ucidere. Avortul este considerat de români cumva ca „un drept”, ceva câștigat la Revoluție, cu care este de acord cam 70% din populație. Uluitor și șocant. „Să nu ucizi” este o poruncă oarecum facultativă pentru noi, sau este valabilă doar în noua definiție a vieții adoptată de la evoluționişti, în care viaţa începe undeva poate după naștere, și nu în momentul concepției, aşa cum ne transmit Sfinții Părinți – sau, și mai nou, mult mai târziu, după 2 ani, când copilul capătă conștiință de sine, aşa cum vor să ne convingă unii rătăciți, iar până atunci pruncul poate fi „eutanasiat” (altă denumire pentru crimă) fără probleme. Rătăciți sau nu, li se dă mare atenție de media din această „lume nouă” și sunt legitimați prin diferite premii acordate de instituții aşa-zis prestigioase, unul dintre ei, din păcate, primind o importantă distincție şi de la Academia Română.
Cu peste douăzeci şi trei de milioane de prunc-ucideri, România ocupă locul 2 după Rusia în numărul exprimat în procente, adică avem peste 100% omorâți faţă de vii. Să nu ne mai mirăm de năpastele pe care Dumnezeu le îngăduie la adresa acestui neam. Practic, ca neam, fiecare român în viaţă este vinovat, chiar și numai „din culpă”, de cel puțin o crimă. Uitându-ne la „rătăciţii” vecini catolici – polonezii –, avortul nu numai că este interzis prin lege, dar nici chiar anticoncepționalele nu sunt permise.
Aceste două exemple le-am avut în vedere, și cred că ar trebui să reflectăm mai mult asupra lor. Închid paranteza aici.
 „Persecuţia creștinilor devine un trend și în Occident”  
Bine, bine, dar dacă totuși ceea ce aprobă medicii se bazează pe ceva? Poate că știința dă dreptate statului? Oricum, ei sunt mult mai avansaţi în tehnologie şi în ştiinţa medicală, şi ar trebui să ştie despre ce este vorba – etc., etc. Pentru marea parte, care nu sunt familiarizați cu acest nou trend al orientării de gen (nici eu nu sunt, dar cine caută găseşte), studiile spun următoarele.
Există o anumită fragilitate și confuzie la unii copii în perioada copilăriei. Această identificare cu sexul opus nu se știe de ce apare, dar se bănuiește că este determinată de multiple cauze, printre care: instabilitatea economică a familiei, abuz psihologic în familie și în mediul extern, ideologii la modă, presiunea media, sugestionari de la persoane adulte etc. Studiile pe gemeni identici au demonstrat că 80% se simt normal și doar 20% au tendința de-a se identifica a fi altceva decât ceea ce sunt. Astfel că predestinarea genetică reclamată de susţinătorii acestei tendinţe pică de la sine. Tot studiile arată că cei cu tulburare de gen își revin din această problemă (dacă sunt lăsați în pace) în perioada adolescenţei, atunci când 95% dintre ei (între care intră și gemenii identici) revin la normal. Cu alte cuvinte, vânătorii de suflete nevinovate au găsit o fisură în apărarea copiilor și au profitat. I-au pescuit și nu vor să le mai dea drumul.
Răul nu se oprește aici. Pentru că la toate nivelurile societății și în toate profesiile se găsesc, pe lângă oameni onești, și alții, mai puțin cinstiți, interesați material sau înregimentați ideologic, cum ar fi medici care să susțină contrariul celor arătate fără a avea nici o bază reală. Statului îi este însă de ajuns părerea acestora și promovează legi care sunt împotriva copilului şi împotriva familiei, legi care se aplică fără nici o remuşcare (nu că ar avea-o), clamând că îi protejează pe cei pe care, de fapt, îi distruge. Deja s-a trecut la crearea infrastructurii prin care să se implementeze această anormalitate. Mai bine de o sută cincizeci de programe de pregătire pediatrică aliniate acestei direcții sunt valabile în America.
Toate acestea par un vis urât, sau cel mult ceva ce oricum nu ne va afecta pe noi, ca nație. Acestea fac parte însă din globalizare, care există deja la nivel corporatist, și se lucrează la implementarea pe celelalte niveluri: naționale, rasiale, ideologice, religioase etc. Globalizarea este reală și înseamnă aceleași legi peste tot. Legi ce par că vin din minți rătăcite și bolnave, dar chiar și dacă sunt așa nu contează – sunt legi, și prin ele se lucrează la distrugerea acestei lumi. Legi ce au fost promulgate de politicieni înregimentați, șantajabili sau inconștienți, alături de care, în egală măsură, sunt vinovați și votanții ce au stat nepăsători și toleranți faţă de unele lucruri intolerabile. Iubim păcătosul ca fiind chip al lui Dumnezeu, dar nu acceptăm și păcatul lui, cu atât mai mult nu putem să permitem legiferarea lui. Cei care cheamă la toleranţă nu au și nici nu intenționează să aibă nici un pic de toleranţă faţă de valorile tradiționale și creștine. Nu este o declaraţie gratuită, ci asta demonstrează faptele lor. Persecuţia creștinilor creşte peste tot în lume, și devine un trend și în Occident.
La cele prezentate mai sus, concluziile mele sunt următoarele:

1. America nu este atât de terminată cum o credeam până nu demult, deşi sunt forțe ce lucrează intens în această direcţie. Există și o Americă profundă, o Americă creștină, care luptă pentru Hristos.
2. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, lucrează prin diferite căi pentru mântuirea oamenilor.
3. Ceea ce am expus mai sus nu este o presupunere sau o posibilă variantă de viitor, ci cruda realitate. Lucrurile acestea se întâmplă în „lumea civilizată”, au aceleași cauze și efecte și toate sunt împotriva normalității, aşa cum o vede un creștin.

 „Putem pune baza legală pentru respingerea atacurilor la normalitate” 
Bun. O să mă opresc aici. Veți întreba: ce legătură are asta cu referendumul pentru definirea familiei? Are, pentru că dacă nu se va face referendumul, dacă lumea nu va ieşi la vot ca să dea un răspuns clar și răspicat despre credința acestui neam, calea va rămâne deschisă către căsătoriile între persoane de același sex, adopția copiilor de cuplurile gay (ar fi prea lung să expun aici de ce nu este bine să fie adoptați copii de către aceste cupluri), introducerea educației sexuale explicite începând cu clasele primare (nu este un mare efort de imaginație să-ți închipui ce „teme” vor avea copiii pentru acasă: de câte ori te poți masturba pe zi pentru băieți și ce gust e mai bun la prezervative, măr sau banană, pentru fete). Nu uitați de mesajele pline de ură scrise cu o noapte înainte pe traseul Marșului pentru Viaţă din acest an de cei care nu au nimic sfânt, printre care și „Educația sexuală previne avortul”. Nimic mai fals, pe lângă faptul că această „educație” distruge tot ce este mai pur și mai inocent în sufletul unui copil, introducându-l într-o lume improprie lui și transformându-l de mic într-un obsedat sexual, această aşa-zisă „educație” sporește numărul sarcinilor – și implicit al avorturilor – în rândul minorilor, crescând astfel numărul și aşa imens de prunc-ucideri ce atârnă pe umerii acestui neam. Statisticile din ţările care au făcut această imensă greșeală arată clar acest lucru. Educația sexuală în sine este o mare înșelătorie, „marele” Kinsey, artizanul ei, bazându-şi concluziile pe date adunate în mare parte de la pedofili, plătind persoane ce făceau experimente pe copii (masturbându-i) fără acceptul acestora (el însuși fiind o persoană cel puțin controversată, ca să nu zic bolnavă, care s-a circumcis singur, s-a spânzurat de testicule și întreținea relații sexuale și cu femei, și cu bărbaţi), în scopul introducerii legislației de gen despre care am vorbit mai sus.
Acum că ușa este deschisă către tot felul de „orientări” și „drepturi”, media occidentală a început, ușurel dar sigur, „înălbirea” pedofiliei, pregătind terenul pentru legiferarea ei. Da, ați auzit bine, sexul cu copii nu mai este privit de unii ca o boală, ci este împins către o „preferinţă” sexuală, pe același drum pe care l-a avut și homosexualitatea. În mintea unora, copilașul de peste 3 ani, dacă este suficient de „mare” ca să poată să vorbească și să-și dea consimțământul, este în regulă să faci sex cu el.
Așadar, dacă vrem să prevenim aceste lucruri, trebuie să mergem la referendumul pentru familie. Desigur, nu avem garanția că putem bloca toate aceste tendințe, direcții sau spuneți-le cum vreți, dar măcar un prim pas îl putem face prin definirea corectă a familiei: putem pune baza  legală pentru respingerea și a celorlalte atacuri la normalitate ce vor veni, fără îndoială, în anii următori.

Semnează

Un om normal

Articol publicat în numărul din octombrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”

Cat adevar...

Premieră la Nașul Tv: Filmul documentar „NIASCHARIAN – TAINA SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI”. Vineri, de la ora 20:00. Vezi Trailerul și răspândește vestea!

       Regizorul Leonardo Tonitza, cel care va regiza și filmul artistic ZALMOXIS, vă propune, în premieră pentru televiziune, filmul documentar „NIASCHARIAN – TAINA SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI”. Filmul va fi difuzat în premieră absolută pentru televiziune, pe Nașul Tv, vineri 29 septembrie, de la ora 20:00, în cadrul emisiunii Adevăruri Tulburătoare.

        Leonardo Tonitza: „Partea a doua a trilogiei cinematografice “Niascharian” filmul “Niascharian-Taina” este o productie de lung metraj dedicata identificarii si descifrarii simbolurilor si semnelor dintre care unele sacre, dovezi misteriuoase ale existentei multimilenare a civilizatiilor din Balcani, locul celor mai vechi civilizatii europene.

     Ascunse uneori in simbolistica gnostica crestina care de multe ori a deturnat sensul real al semnelor antice sacre, decriptarea este realizata de 11 personalitati din domeniul arheologiei, etnografiei si lingvisticii apartinand institutelor de cercetare din 7 state ale lumii. Unicul motiv al acestui demers stiintific si cinematografic este gasirea drumului spre un adevar/sens ce a fost pierdut ori ascuns deliberat.

      Templul de la Parta, simbolurile culturii Cucuteni, miturile necropolei getice de la Sborianovo, altarele precrestine din muntii Buzaului, tainele sibilelor, initierile antice sunt cateva din artefactele si traditiile descifrate in premiera cinematografica de filmul Niascharian-Taina”

Scenariul și regia: Leonardo Tonitza
Producător: Paradox Film
Vizionare cu folos!



Sursa: Daniel Roxin

Suflet gol……

Trebuie sa am un motiv sa scriu?

De cele mai multe ori asa simt… Simt ca nu pot scrie daca nu simt nimic…

Acum am sufletul gol… Sunt persoane in jurul meu, care au simtit asta si mi-au spus… Nu stiu daca pot face ceva in acest sens. Nu am sufletul gol pentru ca vreau… Chiar nu-mi doresc asta… Dar sunt momente in viata, de care fugim… Pe care nu ne dorim sa le traim, nici macar pentru o fractiune de secunda… Nu s-a intamplat ceva remarcabil,care sa ma faca sa simt asta… Pur si simplu se-ntampla…Sunt, totusi, momente in viata, care ne marcheaza intr-un fel sau altul, in urma carora nu vom mai fi niciodata la fel. Uneori, am avut sufletul plin de bucurie, de fericire, de dragoste… Alteori…Gol… Fara nimic din toate astea…

Am fost dezamagita, ranita, calcata in picioare..si totusi…am ramas aceasi… EU… Puternica, zambitoare, cu chef de viata… Dar cu sufletul gol, sfasiat in mii de bucati. El ar vrea sa se regenereze, dar nu reuseste… nu detine celule regeneratoare. Si… poate intr-o zi, o sa le procure singur, de undeva, dar vor ramane urmele… ranile nu se vor cicatriza… Vor fi mereu pe cale de a se redeschide… Caci sufletul meu..va ramane gol…

Suflet gol,
In zbor cazut
Orbita de iubire,
Credeai ca ai totul si ai pierdut!

Am prieteni…da…chiar am… Am prieteni care-mi sunt alaturi in momente grele… Dar …nu pot umple golul din sufletul meu…stiu si ei asta…De trup, avem in general, mai mare grija decat de suflet.

In fiecare zi acordam multa atentie trupului. Practic, intreaga viata ne ingrijim mai mult de trup decat de suflet. Ne hranim, dormim, facem sport… De ce??? Pentru a avea un trup sanatos si frumos…Dar…sufletului? Cat timp ii acordam? Cate secunde din zi le dedicam strict pentru suflet?

Din neglijenta de a-mi ingriji sufletul, probabil ca am ajuns in situatia de a spune ca am un suflet gol… si pe deasupra… mai e si nebun de dooooooor…

Suflet gol,
Nebun de dor!
Tu credeai ca ai pereche
Si un inger pazitor

Autor: Iulia Radu 

Sursa: iuliaradu.wordpress.com

 

Academicianul Eugen Simion: „Cea mai mare eroare a fost desființarea școlilor profesionale!”

Profesori slab pregătiți profesional, nemotivați să îmbrățișeze această nobilă carieră, o infrastructură pe butuci, un adevărat atentat la siguranța elevilor, harababura și scandalul manualelor… Acestea sunt auspiciile sub care s-a desfășurat sesiunea de toamnă a Bacalaureatului. Desființarea învățământului dual în 2009, pe care, cu chiu cu vai, încercăm să-l reimplementăm, coroborat cu același tip de examen și pentru viitorii studenți, dar și pentru cei care vor să devină muncitori calificați, nu fac decât să adâncească, an de an, prăpastia în care alunecăm încet, dar sigur.
Tablou sumbru, în cifre!
Astfel, rata de promovare înregistrată în această sesiune a BAC-ului, înainte de contestații, este de 26%, superioară cu aproape 2% celei din sesiunea de anul trecut (24,1%). Au promovat 7.758 de candidați, dintr-un total de 29.849, numărul celor care s-au înscris, dar care nu s-au mai prezentat fiind mai mare, adică 9.602. Așadar, 21.981 de absolvenți de liceu au fost declarați respinși, fiind eliminați pentru fraudă sau tentativă de fraudă 110. Cum era de așteptat, nimeni nu a reușit să obțină media 10. În topul județelor unde procentele de promovare sunt peste 30% se situează județele Covasna (35,59%), Vaslui (32,17%), Iași (31,75%), Alba (30,24%), Sibiu (30,20%) și Botoșani (30,15%). Rata de reușită în Capitală este de 23,09%. La polul opus sunt județele Giurgiu (14,99%), Ilfov (16,42%), și Mehedinți (19,95%).
Gestionare dezastruoasă a școlii
Profesorul Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române: „Dincolo de cifre și procente, rezultatele acestei sesiuni de toamnă a Bacalaureatului nu sunt altceva decât efectele gestionării dezastruoase a școlii românești. Bineînțeles că aceste rezultate au o bază solidă. Poate cea mai mare eroare a fost desființarea școlilor profesionale. Am creat o țară de studenți împopoțonați cu diplome care, după ce trec de „furcile” universităților private, îngroașă rândurile șomerilor, ale oamenilor fără o meserie și fără un viitor”.
Eminescu și pledoaria pentru școlile profesionale
Academicianul Eugen Simion, în același timp și Directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” a completat: „Mi-aduc aminte despre ce scria Eminescu pe la 1879. El pleda pentru școlile profesionale. Eh, vă dați seama la ce nivel suntem, dacă și acum discutăm despre același lucru? Au dispărut meseriile, posibilitatea de a învăța, de a ucenici în același loc în care se deprind și noțiunile de bază – scrisul și cititul. Apoi, ne mai mirăm că avem o țară de asistați social…”

Sursa: RoBoStiri Vaslui, preluare dupa Evenimentul Zilei

Unde alerg?…

Atâta zbucium, atâtea frământări, atâta inutilă risipire…
Unde alerg?…
An de an alerg să împlinesc aceleaşi lucruri, mereu atentă să-mi iasă bine, să nu dezamăgesc – pe cât pot –, să-nchid, seara, pleoapa lacrimei şi a rugăciunii peste întunecările mele, nu ale altora, pe care n-am vrut să-i rănesc chiar şi cu preţul de-a mă face eu mică, de-a mă strânge la pieptul suferinţei ca un prunc care aşteaptă o mângâiere ştiind, în sufletul lui, că n-a greşit, alerg cu ochii larg deschişi şi auzul bine-bine ascuţit, ca nu cumva paşii să mă ducă pe-un drum care nu-i al meu…
Mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi-o iau, robotic, de la capăt, împlinind parcă un ritual căruia îi cunosc finalitatea, însă nu şi clipa împlinirii ei… Dar mi se-ntâmplă, din când în când, între două drumuri, între două căi, să obosesc. Şi-am aţipit odată – vreme de-un veac, parcă! – şi m-am visat copil, cu ghiozdanul în spate, alergând de la şcoală către casă… Acasă! Alergam acasă, acasă! – dar la mijlocul drumului ceva m-a făcut să înţeleg că pe tata nu-l voi mai găsi acolo, şi-atunci am făcut cale-ntoarsă… Cimitirul satului e pe deal (cum ar putea altfel?) şi nu ştiu dacă ghiozdanul îl târam după mine, fiindcă era greu, sau toate neîmplinirile mele, toate durerile, toată suferinţa în care aş fi vrut să-mi fie sprijin tatăl meu, omul cu un suflet atât de mare încât ar fi putut să cuprindă toţi nefericiţii lumii, ca să-i îmbrace în căldura inimii lui… În hohote, mi-am sprijinit fruntea de crucea rece, grea, îmbrăţişând cu deznădejde trupul ei, trupul ei sfinţit cu sângele „Celui mai mare dintre suferinzi”… Şi-am înţeles! Aceea era poarta, acela locul! Pe acolo vom intra toţi, în slavă deşartă sau smerită mărire, fiindcă abia atunci se va sfârşi fuga noastră. De fapt acolo alergăm toţi, cu fiecare zi, cu fiecare risipă, cu fiecare împlinire, cu toate suferinţele sau realizările noastre.
…M-am trezit speriată, cu sufletul amar, şi mi-au trebuit minute întregi să înţeleg unde sunt. Apoi mi-am dat seama că nici măcar în vis n-am alergat să-mi văd mama (iartă-mă, mamă!), nu atât de bătrână pe cât de robită de boli şi suferinţă, că şi ea mă aşteaptă cu inima strânsă, să mă întrebe ce notă am mai luat (la viaţă, de data asta!) şi cât de mare i-a crescut nepoata… Şi-am stat atunci, şi stau şi-acum şi mă întreb: de ce, de ce nu alerg să împlinesc lucrurile mari, cele care rămân, de ce mă risipesc inutil când ştiu cât de scurtă e trecerea, de ce nu mă încarc numai cu ceea ce voi putea lua cu mine, când voi deschide – în sfârşit – poarta nemuririi, ca să pot gusta şi eu – sper! – „învierea vieţii”?…
…Alergăm în neştire, haotic, nici măcar precum furnicile, care ştiu bine ce au de făcut şi nu se abat. Dar, surprinzător, în goana către locul înalt de unde am crezut că pot zări lumea întreagă, mă întorc mereu la rădăcini, singura, singura certitudine a acestei vieţi. Şi abia când mă odihnesc şi eu, cu ochii închişi peste minunile Sfintei Liturghii, pe care o trăiesc adesea cu nevrednicie, înţeleg că Rădăcina e, de fapt, acolo, în Biserică, în adâncul ei…
Şi-atunci, cu fiecare Liturghie, învăţ să alerg să mă întorc Acasă, acolo „de unde fiinţă am luat”…

Autor: Presvitera Rodica Traistaru

Cândești, Buzău

Sursa: FAMILIA ORTODOXA

De ce vor să ne despartă de preoţii lui Hristos?

Pentru că adevărul nu ne mai interesează, ci doar ştirile şi senzaţiile de moment, lumea noastră este cum este, şi lucrurile sunt abia la început. De unde a început căderea? Din momentul în care omul a renunţat să-şi mai caute duhovnicul, aflându-şi hrana pentru suflet în fel de fel de lucruri şi senzaţii, în teorii sau false proprietăţi intelectuale – şi nu în Dumnezeu.

„Psihopoliticianul trebuie să muncească serios ca să producă maximum de haos în domeniile «însănătoşirii mentale». El trebuie să recruteze şi să folosească toţi factorii şi toate înlesnirile «însănătoşirii mentale» până când, în cele din urmă, întregul domeniu al ştiinţei mentale să fie dominat în întregime de principiile şi dezideratele comuniste. Pentru a atinge aceste obiective, psihopoliticianul trebuie să distrugă orice soi de însănătoşire mentală «crescută pe sol propriu» (…). Trebuie să trudiţi până când fiecare doctor şi fiecare psihiatru devine fie psihopolitician, fie un ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie să dominaţi, ca persoane cu autoritate, domeniile psihiatriei şi psihologiei. Trebuie să dominaţi spitalele şi universităţile. Totuşi, munca voastră este pândită de anumite primejdii. Se poate întâmpla să se descopere remedii la «tratamentele» noastre. Se poate întâmpla ca orice însănătoşire mentala să fie pusă în mâinile preoţilor şi să fie luată din mâinile psihologilor şi psihiatrilor noştri. (…) Nu trebuie să aveţi odihnă, nu trebuie să mai staţi să mâncaţi şi să dormiţi, nu trebuie să precupeţiţi nici un bănuţ pe care l-aţi putea avea ca să porniti o campanie împotriva acestui lucru, să-l discreditaţi, să-l zdrobiţi şi să-l anulaţi. Căci, prin mijloace eficiente, toate acţiunile şi cercetările noastre ar putea fi anihilate”. Lavrenti Pavlovici Beria

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în paralel cu dezvoltarea tehnicii şi a tehnologiei ce prefigurau societatea industrială, şi-au făcut intrarea în istorie şi tehnicile sau ingineriile de transformare şi manipulare a psihicului uman. Ele apăreau ca o necesitate, în condiţiile în care tehnologia oferea posibilitatea concentrării puterii economice în mâinile marilor capitalişti. Ştiinţele psihologice promiteau controlul conştiinţei mulţimii, practic asigurarea puterii în faţa unor oameni care s-ar fi putut trezi într-o zi, conștientizând că alţii îi exploatează, cel puţin la fel de mult ca în epocile dictaturilor din trecut.
Discursul lui Beria
Sigmund Freud, Alfred Adler, Solomon Asch, B.F. Skinner, Albert Ellis, Israel Goldiamond, Abraham Maslow şi Lev Vîgotski sunt doar câţiva dintre părinţii fondatori a unei puzderii de şcoli de psihologie, cu mult mai multe decât marile religii ale lumii. Şi facem această comparaţie tocmai pentru că psihologia s-a dorit dintru început un înlocuitor, un surogat de religie pentru omul ce trebuia convins că se trage din maimuţă – o „religie” ce promite sănătatea mentală ca pe o condiţie a fericirii indivizilor. Intenţia care, cel mai probabil, a stat în spatele acestui demers rezultă din discursul pe care Lavrenti Beria, director al NKVD-ului şi responsabil de tortura şi uciderea a milioane de oameni în lagărul bolşevic, îl susţinea în anul 1936 în faţa studenţilor străini de la Universitatea din Moscova[1]. Atunci el exprima pe faţă un plan mai vechi, acela de a se pune stăpânire pe lume prin controlul sănătăţii mentale. Şi, mai mult, el sesizează în acest discurs pericolul ca oamenii să ajungă la preot. În cazul acesta, lucrarea preoţilor trebuie discreditată, distrusă şi anulată, îndeamnă Beria.
Să fie acesta unul din răspunsurile la faptul că, de câteva decenii bune, comuniştii şi neocomuniştii care controlează mass-media în ziua de azi fac totul pentru a ne discredita preoţii şi Biserica? Oricum, din analiza lui Beria reiese clar că relaţia omului cu preotul e unul din cele mai mari pericole. De ce? Pentru că noua „însănătoşire mentală” de care vorbeşte Beria are în vedere chiar vindecarea de „boala” credinţei (vezi caracterul ateu al majorităţii şcolilor de psihologie), de „boala” moralităţii (vezi caracterul desfrânat al teoriilor psihanalitice freudiene), de „boala” normalităţii, în general, pentru a furniza tot mai mulţi clienţi specialiştilor în sănătate mentală. Astfel, s-a ajuns la paradoxul că, deşi în Statele Unite există peste 400.000 de psihoterapeuţi, psihologi şi psihiatri, totuși între o cincime şi o pătrime din populaţie experimentează anual o anumită boală mentală. Şi, cum cele mai multe dintre ele nu prea au vindecare, se poate spune că numărul bolnavilor mintal este cu mult mai mare. Iar situaţia aceasta este comună majorităţii statelor Occidentale.
„În loc de spovedanie,  explicăm şi ne justificăm”
Ce ne opreşte pe noi astăzi să ajungem la preot? Desigur, nu mâna de fier a vreunei dictaturi, ci tocmai efectul acestor tehnologii de transformare a omului lăuntric, a sufletului omenesc puse în mişcare nu numai de specialiştii în sănătate mentală, ci şi de cei în „relaţii publice” (ştiinţă inventată de Edward Bernays, nepotul psihanalistului Sigmund Freud) sau de cei în psihologia mulţimilor etc. Şi nu este vorba doar despre reţinerea tot mai multora de a căuta un preot, sub diverse motive, ci şi de modul în care lumea, în general, se raportează la preot şi la taina relaţiei duhovniceşti cu acesta.
Nu mai avem simplitatea duhovnicească a celor de demult, căci ghemul de nedezlegat de dorinţe şi frustrări, de idei şi teorii, sau pur şi simplu păreri articulate mediatic de „specialiştii în sănătate mentală” – despre care vorbea Beria – ne fac tot mai dificilă mărturisirea păcatelor şi primirea îndrumării duhovniceşti. Ajungem la preot, dar, în loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm; în loc de a vorbi despre propriile păcate, le pomenim pe ale aproapelui şi mai mult ne plângem de vremurile grele în care trăim. Ascultarea este însă mai grea decât toate. De altfel, poate că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de azi. Există totdeauna o explicaţie şi o îndreptăţire în a-ţi face voia, căci aşa te-a învăţat societatea de consum încă din primii ani de viaţă – acesta a fost mesajul care ni s-a comunicat cel mai coerent de către întreaga mass-media, aceasta a fost, până mai ieri, principala lecţie a ideologiei dominante ce stăpâneşte lumea occidentală.
Da, Beria, înaintaşii şi urmaşii lui şi-au atins în mare parte obiectivele. Dar reuşita care ne îndurerează cel mai mult este că noi, seduşi mai mult de duhul acestei lumi decât atraşi de harul lui Dumnezeu, ne-am pierdut conştiinţa că, fără pocăinţă şi ascultare, nu ne vom putea însănătoşi sufleteşte, nici creşte duhovniceşte, într-un cuvânt, nu ne vom putea mântui. Şi că aşa stau lucrurile o mărturisesc conflictele din familii, irascibilitatea, lipsa dispoziţiei de jertfă şi cugetarea complet contrară cuvintelor Evangheliei.
Beria însuşi se simțea amenințat de posibilitatea ca lumea să se întoarcă la preoţi, căci conştientiza pericolul. Iar acest pericol nu consta, desigur, în predici, ci tocmai în relaţia duhovnicească a omului cu duhovnicul său. Aici credem că se află cheia pentru supravieţuirea în lumea în care trăim. Să ne căutăm un Părinte şi o familie duhovnicească, să ne biruim egoismul, puţin câte puţin, prin mărturisire cu pocăinţă şi ascultare, iar lucrurile acestea să transpară în toate actele vieţii noastre cotidiene, ca semn al sănătăţii duhovniceşti la care am ajuns.
„Ochii noştri ar trebui să caute mai mult în cărţile sfinte decât pe internet”
Vremurile sunt cum sunt, smintelile – mai multe ca niciodată, însă Dumnezeu nu ne cere să dăm socoteală pentru toate acestea, ci doar caută la sinceritatea şi frământarea cu care venim la preot pentru a ne pune viaţa în mâinile lui. Şansele de mântuire nu sunt mai mici ca în alte vremuri, doar că ochii noştri ar trebui să caute mai mult spre raţiunile făpturilor şi ale cărţilor sfinte, decât pe Internet. Să petrecem mai mult timp în biserici decât în mall-uri, să-l ascultăm mai mult pe preot decât pe directorii de opinie de la televizor, asumându-ne o gândire şi o viaţă prin care să arătăm că mărturisim Evanghelia lui Hristos, iar nu logica căzută a lumii.
Este adevărat însă că poate mai lată ca niciodată e „calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea” ^{cf. Matei 7:13}. Dar asta nu pentru că am fi cumva forţaţi să mergem pe aceasta, ci pentru că, atraşi de plăcere, o urmăm fascinaţi, uitând că suntem permanent într-un adevărat război pe care fii oamenilor îl duc împotriva lui Dumnezeu. Iar principala victorie este atunci când ne îndepărtează cât mai mult de poruncile Lui, atât cât să renunţăm la ajutorul harului primit prin preot, la pocăinţa prin care ne putem vindeca şi la ascultarea prin care vom dobândi harul mai curând şi mai lesne decât prin orice altceva.
Dar, dacă ştim toate acestea, ce ne mai poate opri ca să ne mântuim?

  Autor: Gheorghe Fecioru

Sursa: FAMILIA ORTODOXA