DUHOVNICUL

 

Străzile încremenite de frigul iernii tresar ușor, buimăcite de neașteptata lui prezență, deși pașii lui bătrâni aproape că nu se mai aud, de la o vreme. Parcă nici nu mai atinge pământul când trece peste el, atât de ușor i-a devenit umbletul. Însă trecerea lui susură ușor în bătaia reverendei și străzile se trezesc. După o clipă în care își dezgheață scurt amintirile, își dau seama cine este. Îl știu de mult timp. De ani de zile bate același drum, cu reverenda fâlfâind în adierea umbletului lui drept, cu buzele șopotind neîncetat rugăciuni, sau poate frânturi de gânduri, căci gândurile lui au ajuns, fără să-și dea seama, rugăciuni, cu privirea uneori pierdută dincolo de lume, alteori cercetătoare, căutând în jur rosturi lumești și semne ale trecerii timpului care îi bucură inima. (A.M.)

De ani de zile, calcă domol, cu pas măsurat, același drum. Către biserică. Invariabil, către Domnul lui, Căruia Îi slujește din tinerețile sale. Doar că, în fiecare anotimp, trecerea lui este tot mai matinală. De parcă s-ar grăbi, din ce în ce mai nerăbdător, mai plin de dor, la întâlnirea cu Stăpânul său. Pentru că de atât de multă vreme povestesc împreună în rugăciune necazurile fiilor duhovnicești, de atâta timp chibzuiesc amândoi cum să rânduiască drumurile celor care-și caută adăpost sub epitrahilul său, încât nu mai are astâmpăr decât în preajma Lui. Și iarăși se pune pe cale către biserică, cu gândul la întâlnirea cu Stăpânul, purtând cu el, pe drumul lui, toate drumurile celor pentru care avea să dea socoteală la Judecată. Un om, ducând poverile lui și poverile altora, mergând la întâlnirea cu un Om și Dumnezeu, Care putea să le ridice și să le țintuiască pe cruce în trei piroane, sub o cunună de spini…

Ajuns în fața bisericii, se însemnează cu semnul sfintei cruci, larg, peste întreaga lui ființă, cu ochii cercetând Lumina nevăzută din cerurile încă întunecate ale dimineții de iarnă, apoi se ploconește adânc, către pământul care așteaptă răbdător să-l primească. Privindu-i închinăciunea, înțelegi deplin taina vieții noastre întregi: un zbor și o frângere. Un zbor, atunci când te înalță către Lumina nevăzută; o frângere, atunci când te întoarce în lume, când te rupe către pământ. Viață de om… zbor către în sus, chemând numele Domnului: „Cercetează, Stăpâne, pe nevrednicul robul tău, și-l fă vrednic să calce pragul casei Tale!”, și frângere către țărână, cu șoapta: „Rabdă, pământule, rabdă! Ca mâine vin…”.

„Un amestec de tămâie și mir, de gânduri curățite de har…”

Scoate dintre faldurile reverendei, ca din sânul propriei ființe, o cheie veche și mare. O privește gânditor. Când era tânăr și lipsit de experiența de astăzi, dar și de văpaia rugăciunii aprinsă în ore și ore de veghe, își dorea să fi avut o cheie ca asta, doar că potrivită pe măsura inimii fiilor lui duhovnicești. Să o răsucească, uite-așa, ușor, cum o răsucește pe asta și, hop!, să poată intra în tainițele care ascundeau răspunsurile la întrebările lor. Zâmbi, ușor amuzat de nerăbdarea tinereților sale. Voia să-i ajute atunci și acolo, să le dea răspunsuri pe loc.

Dintotdeauna iubise oamenii, iar chinul întrebărilor lor fără răspuns imediat îl secătuia de vlagă. În timp, a înțeles că răspunsurile sunt tot în ei, doar că au nevoie de tumult să iasă la suprafață. Dar, până să priceapă atâta lucru, a petrecut multe ore în rugăciuni și cugetări, a lipsit de somn multe nopți cu propriile tumulturi, în care i se părea că Stăpânul nu-l aude și nu-i dă răspuns. Și mai tare se canonea, crezând că, pentru nevrednicia lui, Stăpânul tace. Târziu, încoace, când tâmplele au început a-i albi, a priceput că avea nevoie de aceste trudiri ca să devină duhovnic și că Stăpânul îl și auzea, îl și iubea și-i dăduse deja răspunsul: îl ajuta să devină duhovnic, lucra împreună cu el la devenirea lui. Făurea, forjând, o călăuză pentru sutele de suflete care orbecăiau în căutarea unui drum către Împărăție și, mai pe urmă, un împreună-lucrător la făurirea altor călăuze, la zidirea sufletească a altor duhovnici.

Intrând în biserică, se lasă o clipă cuprins de mirosul atât de familiar: un amestec de tămâie și mir, de gânduri curățite de har, de crini, de aduceri-aminte ale istoriei sfinte rostită din Scripturi, de deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Așa mirosea chilia duhovnicului lui. A cer. A biserică și-a cer. Câte lacrimi nu vărsase el pe podeaua veche de lemn a Bătrânului! De multe ori uita că se află îngenuncheat pe dușumeaua tocită de metanii mari, la spovadă, în fața duhovnicului său. I se părea că, în sfârșit, a ajuns la picioarele Stăpânului. Și, când cu bucurie, când cu durere, se apuca să povestească încercările lui de doctor de suflete. Și plângea, și râdea, și alteori tăcea ceasuri întregi, părându-i-se că vorbește, ba chiar că primește răspunsuri la vorbele lui nerostite… Iar la sfârșit, se slobozea de toate poverile. Și atât de ușor i se părea trupul după ce-și ridica Bătrânul mâinile cu miros de cer de pe creștetul său, încât se temea să nu zboare, așa, deodată, pe nepusă masă, în sus, spre Stăpânul.

Iar când reintra în timp, de multe ori nu lua seama că afară s-a lăsat întunericul peste lume. Poate și din cauză că mai mereu rămâneau până în zorii următoarei zile toți trei pe băncuța din pridvorul chiliei: el, Bătrânul și Stăpânul cel nevăzut, la o spovadă după spovadă, cum glumea deseori Bătrânul, amestecați cu țârăit subțire de greieri și miros de cimbrișor și cetină. Așa crescuse el și devenise duhovnic: într-un pridvor de chilie a unui Bătrân cu inimă de mamă, care cânta răbdarea și nu se sfia de vecinătatea morții, în afara timpului și spațiului… În veșnicie, biserica timpului. Și de acolo era slobozit în lumea din care plecase, de fiecare dată, fără să-și dea seama, mai duhovnic decât venise, purtând mereu o nouă bucățică din cerul chiliei.

Și, uite-așa, după zeci și sute de drumuri făcute în munte, biserica lui devenise chilia Bătrânului. Mirosea la fel, primea în ea aceleași lacrimi și râsete și vorbe nerostite, și plecări de genunchi, și bateri în piept, și povești despre nevrednicie și neputință, și duhovnici tineri care plecau, fără să știe, mai duhovnici decât veniseră.

„Va lua foc în mâinile lui bătrâne și nu se va arde”

Pornește agale spre altar, cu pas cumpănit, pe ultima bucată a drumului său. Se salută cu închinăciuni smerite, plecate până la pământ, cu sfinții zugrăviți în icoanele de pe pereți, martori fără grai la toate torsionările lui lăuntrice, la căderile și ridicările lui. Se privește ochi în ochi cu ei, adânc, nerostit, și el știe că ei îl așteptau, iar ei știu că el îi purtase în rugăciunile lui și afară din biserică, acolo, în lumea lui. De câte ori nu le încredințase inima lui, nopțile lui, neliniștile lui, viețile fiilor lui duhovnicești? De multe ori, așa, într-o doară, pe la colțul ochiului, i se păruse că sunt vii, că-l privesc cu ochi de oameni, nu cu ochi de icoane. Tovarășii lui de drum, prietenii lui buni, la care-și plânge rătăcirile și-și strigă izbânzile, cu timp și fără timp. „Uite-l pe sfântul cutare, ocrotitorul cutărui fiu duhovnicesc! Oare o fi găsit bani să-și ducă fiul să-l opereze? L-ai ajutat, așa cum mi-ai promis, sfinte cutare? Aaa, uite-l și pe Sfântul Gheorghe! Sfânt militar! Să nu uiți, Sfinte Gheorghe, de săraca sora cutare. Să biruiești pentru ea mâine, la tribunal! Sărut-mâna, măicuță Teodora! Uite cum stai singură în peștera ta! Să-i mângâi, măicuță, singurătatea surorii Maria! Tare mai e singură și fără ajutor!”.

Și, uite-așa, cu gânduri-rugăciuni pe buze și în inimă, poposește în fața Sfântului Altar, locul în care, în taină, se pogoară tot cerul la Epicleză, adăpostul lui și-al celor împreună cu el. În spatele dverei îl așteaptă Hristos cel răstignit, să-L atingă, să-L cuprindă în palmele lui, care au îmbătrânit cuprinzându-L, să-L frângă, așa cum Îl frânsese de atâtea alte ori… Îl știa acolo, mereu acolo. Îi simțea privirea de dincolo de dveră. Privirea aceea care uneori îi topea inima, alteori îi îngheța sângele, adunându-i gândurile risipite aiurea în timpul Liturghiei. Stăpânul și Domnul lui, căruia Îi adusese jertfă viața lui întreagă. Cel care-i fusese Tată atunci când, din prea tinere tinereți, greșise; Duhovnic nevăzut atunci când spovedise nevoi grele, de duhovnic; Frate, atunci când Îl purta în Joia Mare pe umeri; Prunc fără prihană când Îl așeza în ieslea de la proscomidiar; Nădejde, când Îl strângea la piept spre Mormântul de pe Sfânta Masă; Viață, când îngenunchea la picioarele Lui la Epicleză; Biruință, când își chema fiii să ia lumină… El, Cel care reușise să fie tot în toate ale vieții lui, îl aștepta pe el, nevrednicul, să-L atingă, să-L frângă, să-L dăruiască fiilor și fiicelor lui.

E capătul drumului: Hristos cel răstignit. Îndată va păși dicolo de dveră și timpul va ieși din ritmul lumii și va intra în ritmul cerului. Iar spațiul se va sfinți, umplându-se de veșnicia ritmului ceresc. Iar el, duhovnicul, va lua foc în mâinile lui bătrâne și nu se va arde. Iar cu focul acela va spăla toate păcatele fiilor și fiicelor lui. Și va atinge cu buzele cerul, și nu se va topi. Iar buzele acelea pline de cer vor rosti numele acestora, ca să fie scriși în Cartea Vieții. Și va lua în brațe pe Cel răstignit pentru păcatele lumii, și-L va purta la pieptul lui bătrân, ca pe cele mai de preț odoare, spre mormânt. Și, dacă s-ar întâmpa, Doamne ferește!, vreo prigoană, și vreun nesfânt ar cere de la el Sfintele Taine, pe Hristos cel coborât de pe cruce, pe care Îl poartă la inima lui, nu L-ar da. Ci ar oferi inima lui în schimbul sfintelor. Viața lui, pentru discul și potirul pe care le poartă în mâini. Iar în drumul lor spre pristolnic, Îi va povesti, printre lacrimi, iar și iar poveștile lor, ale copiilor lui de suflet, al căror duhovnic l-a învrednicit Dumnezeu să fie. Pentru că viața lui nu mai este a lui ‒ este a lor, a fiilor și fiicelor lui duhovnicești. Și grija lui cea mare nu mai este viața lui, ci viața lor.

Se liniștește adânc, adânc, lepădându-se de toate cele adunate în el din lumea de afară, de parcă acum s-ar naște pentru prima dată. Și așa, fără gânduri vechi, fără amintiri și fără legături lumești, pășește pe ușa din dreapta, în casa cea mai dinlăuntru a Părintelui său. „Cercetează, Stăpâne, pe nevrednicul robul tău, și-l fă vrednic să calce pragul casei Tale, să Te atingă cu mâinile lui cele prea necurate, Doamne, să Te poarte la pieptul lui uscat și neroditor!”. Și, ca un ecou tot mai stins, gândul la lumea de dincolo de uși: „Rabdă, pământule, rabdă! Ca mâine vin…”.

Autor: Prezb. Alina Mirică

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/octombrie 2020

Părintele Constantin Necula: „Dacă într-o dimineață ar pleca toți oamenii care cred în Dumnezeu, nu veți mai avea Țară. Din raclele sfinților veți face urne de vot, doar ca să rămâneți la putere”

Dacă într-o dimineață pleacă din Țară toți oamenii simpli, toți cei care cred cu adevărat în sfințenie și în Dumnezeu? Fiți liniștiți. Știu. Veți vinde casele goale și câmpiile și tot ce poate fi vândut. Și din raclele sfinților veți face niște urne de vot, desigur netransparente, ca să rămâneți la putere. Dar puterea față de cine o să vă o mai manifestați? Pentru că în dimineața în care Sfinții și oamenii lor părăsesc Țara nu veți mai avea Țară. Veți jura pe un drapel fără culori și veți publica manuale de istorie cu foi albe pe care nu vor mai scrie copiii. Ei sunt plecați cu sfinții și cei simpli. Și mamele lor vor refuza să-i lase singuri. Iar tații nu vor putea trăi fără ei.

Dacă într-o dimineață Sfânta Parascheva, da, chiar ea, sătulă de spectacolul de zeflemea politic și din media la care este supusă an de an, ca la o apăsare de telecomandă căreia numai în prag de Pelerinaj i se schimbă bateriile, se va ridica din raclă și va pleca? Pur și simplu. Chemând cu sine pe Filofteia și Dimitrie cel Nou, cel din Basarabi, pe Iosif de la Partoș ori pe Șaguna, Mitropolitul din racla Catedralei din Sibiu. Dacă ne vor părăsi Sfinții? Și dacă din icoane va fugi Lumina Învierii și iconostasele vor purta – ca niște ochi goi – găvanele locurilor unde cândva au fost ei, protectorii noștri? Dacă zvonul clopotelor se va topi în geamăt de munte zdrobit sub cutremur și reci ca niște păstrăvi putrezi se vor strecura printre noi agenții groazei și delațiunii vor fi fericiți oare dușmanii credinței smerite și răbdătoare? Cum își vor înfrunta ei zilele dacă nu aducându-ne pe toți în racle nevăzute, sidefii ca valul de ploaie tristă ce îngheață acum mâinile pelerinilor care nu mai pleacă de acasă.

Am așteptat cuminți să recunoașteți că nu lingurița liturgică ne omoară ci foarte grava degringoladă dintr-un sistem în care viețile noastre sunt cobaii intereselor pecuniare ale unor mașiniști păpușari. De cea mai joasă speță. Am râvnit la un Stat care din februarie până în toamnă să nu-și bată joc de noi ci să-și transparentizeze fițele de comunicator și să ne scrie, negru pe alb, unde poate și unde nu poate să ne ajute. Și unde nu poate să ne unim, să dăm o mână de ajutor. Conducerea Țării – indiferent de nuanța partinică a morfologiei sale – nu poate fi un jenant dans de balerine sensibile la vânturile din platoul în care truchează repetițiile boleroului discursiv ci strașnica încleștare a unor oameni care respectă Constituția cu prețul vieții lor nu doar cu prețul vieții altora. Când am aflat de disponibilizarea a 1000 de oameni care ne-au purtat de grijă prin voluntariatul lor în pandemie – la porțile noastre când sunăm la 112 nu veniți voi ci ei, amărâții pe care i-ați umilit fără nici un gest de mulțumire publică măcar –  mi-am dat seama că, de fapt, senzația că nu mai contăm ca oameni nu este doar senzație. Rezerviștii trecuți înapoi în frontul nelucrării, ca și cum  totul este minunat – că de roz se pare că este tot mai mult – m-au făcut să mă simt tot mai în nesiguranță. Nu doar trupește ci și sufletește.

Am stat cuminți în casă de Paști și am primit Lumina și Pâinea sfințită. Dinaintea catedralelor în noaptea de Înviere, fix la miezul Nopții, girofarurile Poliției și Jandarmeriei ne-au arătat că nu aveți încredere în noi și că vă păstrați dreptul de a ne controla cumințenia. Slavă lui Dumnezeu că am fost cuminți pentru că așa suntem nu pentru că am avea nevoie de Jandarmerie să fim oameni liniștiți. Acum ne dovediți că nu știți să gestionați nici liniștea unui popor. Pentru că deseori ne-ați dovedit lipsa de bravură în gestionarea violenților și băieților deștepți din popor. O slăbiciune pentru care, credeți-mă, chiar ar trebui să cerem ajutorul Sfinților. Doar ei ne-ar mai putea ajuta. Nădejdea în oameni și sistem este diminuată copleșitor. Nu vă mințiți. Vedem unde sunt focarele de Covid. Și unde au rămas profesioniștii fără ajutor, fără echipamente și mijloace uzuale de lucru. Vedem grija pentru bănci și uciderea oricărei speranțe pentru mii de alți angajatori. N-ai cum să nu vezi ce se întâmplă. Efortul nu se claxonează pe străzile informației ci se transmite tăcut, în preaplinul de luciditate al hotărârilor prin care un popor se simte un popor nu iobagii unei aristocrații auto-instituite.

Mă tot gândesc. Dacă într-o dimineață pleacă Hristos Domnul din viețile noastre? Și își ia cu El Sfinții și scotocește pe pereții de răsărit ai caselor noastre și-și ia icoanele în Rai? Ai cui rămânem? Cu cine rămânem? Cine crede mai mult în puterea urnei de vot decât în racla sfinților riscă, oricând, să tulbure pacea poporului său cu atitudini nesăbuite. Nu e vorba de frâna pusă pelerinajului Sfintei Paraschiva. Să ne înțelegem. Ci de lovirea într-un singur loc, continuu și fără scrupule. În nădejdea omului simplu și curat. Zeflemit și el, asemeni sfinților, de toți cei care cred că singura putere care ține un popor este puterea politică. Chiar. Dacă într-o dimineață pleacă din Țară toți oamenii simpli, toți cei care cred cu adevărat în sfințenie și în Dumnezeu? Fiți liniștiți. Știu. Veți vinde casele goale și câmpiile și tot ce poate fi vândut. Și din raclele sfinților veți face niște urne de vot, desigur netransparente, ca să rămâneți la putere. Dar puterea față de cine o să vă o mai manifestați? Pentru că în dimineața în care Sfinții și oamenii lor părăsesc Țara nu veți mai avea Țară. Veți jura pe un drapel fără culori și veți publica manuale de istorie cu foi albe pe care nu vor mai scrie copiii. Ei sunt plecați cu sfinții și cei simpli. Și mamele lor vor refuza să-i lase singuri. Iar tații nu vor putea trăi fără ei.

M-aș bucura dacă în zilele acestea măcar unii s-ar abține de la zeflemeaua aruncată peste Sfânta Paraschiva. Uite noi ne abținem. Nu mergem la ea. Voi reușiți?

Chiar. Cum ar fi dacă într-o dimineață…

Autor: preot Constantin Necula

Sursa: doxologia.ro

Măștile sunt eficiente contra COVID ca frecția la un picior de lemn. Iată dovezile!

Studiile științifice nu demonstrează într-o manieră convingătoare eficiența măștii în oprirea răspândirii coronavirusului; o analiză a situației din diferite țări ar putea fi însă edificatoare.

The Federalist a studiat grafice ale evoluției cazurilor de persoane infectate cu COVID-19 în zece state, înainte și după introducerea obligativității poartului de mască.Guvernul de la Viena a fost unul dintre primele care au adoptat purtarea măștii, la zece zile după ce numărul de cazuri a înregistrat o scădere.

Tendința de scădere nu s-a schimbat – nici în bine, nici în rău – după introducerea măștii. Însă, după o bună perioadă în care austriecii au purtat mască, numărul de cazuri a început din nou să crească, ele fiind în prezent de patru ori mai mari decât la momentul impunerii măștii și tendința este de creștere.

Germania a introdus de asemenea obligativitatea măștii pe o pantă descendentă a numărului de cazuri. După o continuare a tendinței de scădere și o menținere la un nivel scăzut, infecțiile au început să crească agresiv.

Franța înregistrează în prezent cu 1000% mai multe cazuri decât în momentul în care au introdus obligativitatea purtării măștii, în ciuda unui dintre cele mai mari procente de respectare a acestei reguli din lume, scrie The Federalist.

Spania a introdus obligativitatea măștii cam în același moment cu Franța, și într-un moment de minim al numărului de infectări (de ce?). A fost țara cu gradul cel mai mare de respectare a regulii purtării măștii din întreaga Europă. Și, cu toate acestea, în Spania se înregistrează acum un număr de infectări zilnice de 1500% față de momentul introducerii măștii.

La trei luni după ce a introdus portul măștii, Marea Britanie înregistrează și ea un număr de cazuri cu 1500% mai mare, având de asemenea un grad mare de respectare a acestei reguli. 

Sursa: Evz.ro

Autor: Adrian Pătrușcă 

America a lovit un aisberg, ia apă și se scufundă cu rapiditate. Vrei să știi ce se petrece cu adevărat în America?

    Astăzi, m-am trezit și, luându-mi cafeaua de dimineață, am realizat că totul este pe punctul de a se schimba.

    Prea puțin contează cum votez sau ce spun, ceva rău a invadat țara noastră și viețile noastre nu vor mai fi niciodată la fel.

    Am fost tulburată de ostilitatea familiei și a prietenilor mei.

    Dacă un tip pretinde că e femeie, trebuie să pari că ești de acord cu el.

    Nu ești american cu adevărat dacă consideri că la recensământ trebuie înregistrat doar numărul americanilor din America.

    Rușii care influențează alegerile noastre sunt răi, dar imigranții ilegali care votează în alegerile noastre sunt buni.

    A fost cool ca Joe Biden să îl șantajeze pe președintele ucrainean, dar este o infracțiune dacă Donald Trump se interesează de acest șantaj.

    Douăzeci de ani este o vârstă prea fragedă pentru a bea o bere, dar optsprezece ani este suficient pentru a vota.

    Persoanele care nu au avut niciodată sclavi ar trebui să plătească daune pentru sclavie unor persoane care nu au fost nicidată sclavi.

    Retorica inflamată este scandaloasă, dar a-i hărțui pe oameni prin restaurante este o virtute.

    Persoanele care nu au fost niciodată la universitate ar trebui să le plătească datoriile studenților care au făcut împrumuturi enorme pentru diplomele lor.

    Imigranții afectați de tuberculoză și de poliomielită sunt bineveniți, dar (dacă tu vii în America) trebuie să dovedești că ai câinele vaccinat.

    Medicii irlandezi și inginerii germani care doresc să imigreze trebuie să treacă printr-un proces de verificare riguros, dar gangsterii analfabeți care ne trec frontiera din sud sunt bineveniți.

    Cinci miliarde de dolari pentru securitatea frontierei este prea mult, dar 1,5 miliarde de dolari pentru îngrijiri de sănătate „gratuite” nu sunt.

    Dacă trișezi ca să intri la universitate, mergi la închisoare, dacă trișezi ca să intri în țară, mergi la universitate gratuit.

    Persoanele care spun că genul nu există doresc o femeie președinte.

    Vedem alte țări devenind socialiste și prăbușindu-se, dar asta ni se pare o alegere excelentă.

    Unele persoane sunt făcute responsabile pentru evenimente care s-au produs înaintea nașterii lor, în timp ce altele nu sunt ținute responsabile pentru ceea ce fac acum.

    Criminalii sunt prinși și eliberați pentru că au rănit mai mulți oameni, dar a-i aresta este rău, deoarece este o violare a drepturilor lor.

    Iar a sublinia toată această ipocrizie face din noi niște rasiști?

    Nimic nu mai are nici un sens, nici o valoare, nici o morală, nici o civilitate.

    Oamenii mor de un virus chinezesc, dar ești rasist să-l numești chinezesc, deși a apărut în China.

    Trăim în mod evident într-o lume întoarsă cu fundul în sus, în care binele este fals și răul este corect; în care a-i omorî pe asasini este rău, dar a-i ucide pe bebelușii nevinovați este corect; în care întunericul este lumină și lumina întuneric.

    Trezește-te, America, marele vas insubmersibil Titanic America a lovit un aisberg, ia apă și se scufundă cu rapiditate.

    Nu există decât o barcă de salvare care ne poate salva, și aceasta este a-l vota pe Donald Trump în noiembrie.

    Putem să scăpăm sau să ne scufundăm cu vaporul în abisul oceanului și să ne înecăm pentru totdeauna. Alegerea ne aparține. Ce va fi? Timpul este scurt, faceți alegerea cu atenție!

Sursa: Evz.ro

Starea de gol chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul omului, pe care numai El îl poate umple

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri, pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită.

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii, el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”.

(Părintele Ioan de la Rarău, Bucuraţi-vă pururea în Domnul!, Editura Panaghia, 2008, p. 275)

Sursa: Doxologia.ro

DOAMNE, STRIGAT-AM…

Pământul crăpase pretutindeni sub soarele fierbinte. Frunzele late de porumb se strânseseră ca niște săgeți, ca să păstreze dramul de apă pe care rădăcinile îl mai trăgeau din sol. Grâul se usca de la o zi la alta și, din loc în loc, în lan apăruseră mici grămezi de pământ și nisip, ca la intrarea într-un deșert. La marginea satului, vitele smulgeau smocurile uscate de iarbă cu rădăcini cu tot. Oamenii priveau spre cer, se rugau și mai sperau într-o minune: „Nu-i târziu nici acum… De-ar da Dumnezeu o ploaie, ar mai scăpa încă mult din recoltă. Ar trebui aduse icoanele din biserică şi făcută o slujbă în câmp”, îi spuse bunicul meu, care era cantor la biserică, preotului din sat.

Pe vremea aceea, toată cunoştinţa mea despre cele sfinte erau povestirile bunicului despre minunile lui Hristos, despre faptele minunate ale Apostolilor şi-o seamă de întâmplări cu tâlc despre acele vremuri îndepărtate. De la bunica aflasem de neasemuita frumusețe și bunătate a Maicii Domnului și despre îngerii din văzduh, păzitorii binelui și mesagerii dintre Dumnezeul din Ceruri și noi, oamenii, creația Sa de pe pământ. Cărţi sfinte nu aveau decât preotul şi dascălul satului. Erau vremuri de restrişte pentru poporul român. Interesele străine şi puterea ţării de atunci voiau să sugrume sufletul şi credinţa românilor. „Generaţiile tinere trebuie formate după principiile conducerii de acum. Elevii n-au ce căuta în biserici!”, ne predica câte un trimis de la putere, nouă, elevilor adunați în careul în mijlocul căruia flutura steagul roșu, cu seceră și ciocan. După ce adunarea se termina, dascălii cei mai bătrâni ne priveau zâmbitori, și noi pricepeam, din zâmbetul lor, cât preț trebuia să punem pe vorbele trimisului de la putere.

Satul se adunase cu mic, cu mare în fața bisericii. Nu lipseau din alai nici copiii, nici bătrânii, nici bolnavii. Oamenii duceau în mâini sfeșnice, prapuri și icoane vechi, luate de pe catapeteasmă. Preotul înalt, cu barbă și cu plete, citea din cartea bisericească, dascălul îi ținea isonul, bătrânii smeriți îi urmau îndeaproape, apoi bătrânele satului, tinerii, iar noi, elevii, care nu pricepeam îndeajuns necazul pe care îl aducea seceta, alergam înainte, stăteam până alaiul se apropia și iar ne pierdeam, în zbenguiala noastră nevinovată și gălăgioasă.

Alaiul s-a oprit în câmp, lângă marginea pădurii; noi, copiii, ne-am potolit din zbenguială, și toată suflarea părea înmărmurită, auzindu-se doar cântecul păsărelelor din pădure și cuvântarea plină de patos a preotului. Soarele ardea și, în zare, aerul încins bătea în valuri peste pământ. Câmpul unduia ca o mare, iar cerul părea plin de zămisliri ale închipuirii omenești. „Îndreaptă-Ți, Doamne, bunătatea Ta către noi, ne rugăm Ție și oștilor Tale Cerești…”, îl auzeam pe preot rugându-se. Încet, încet, gândurile îmi fugeau către povestirile bunicului despre vremurile când Hristos se plimba pe pământ cu Apostolii, urmat de mulțimea noroadelor și de îngerii din văzduh, despre care mă încredințase bunica.

Nici nu mi-am dat seama că preotul îşi terminase predica şi alaiul pornise înapoi spre sat. Când m-am uitat în depărtare, ca din senin, un ciulin se ducea de-a rostogolul peste câmp, mânat parcă de-o mână nevăzută. Apoi alți ciulini îl urmară. Vântul începu de-a binelea și prinse ciulinii într-un vârtej, înălțându-i spre cer. Dinspre orizont se iți un fulger, apoi bubui un tunet și cerul începu să se întunece de nori. Cântecul păsărelelor încetase. Un popândău ieșise din adăpostul lui din pământ și sta proptit pe picioarele din spate, căutând să afle ce se întâmplă. Departe se vedeau păstorii cum își mână turmele spre adăposturi.

Trupul îmi fu străpuns de-o furnicătură când aerul cald, de deasupra pământului, a fost sărutat de aerul rece venit dinspre nori. Primele picături de ploaie începură să cadă pe pământ ca pe-o plită încinsă. M-am ghemuit la adăpostul unei tufe de iasomie sălbatică. Ploua cu găleata. Din ascunzătoarea mea, simțeam în nări mireasma proaspătă a florilor.

Prof. Iulian Oancea

Brad, Hunedoara

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii septembrie 2015

Sursa: familiaortodoxa.ro

Un părinte rău și un părinte bun

    Un părinte bun te iubește mai presus de a îți îndeplini toate plăcerile, te iubește dincolo de sacrificiul orb pe care îl face un părinte rău pentru tine ca tu să nu te dezvolți, nici măcar să încerci să crești, ci să urli că ți se cuvine. Ce vei face atunci când nu vei mai avea de la cine să primești? Dacă înțelegi la ce am făcut referire articolul e pentru tine!

    Părinții tăi te iubesc fără îndoială și vor ce este mai bun pentru tine. Totuși dacă părinții tăi iubesc muzica populară și o consideră cea mai bună muzică, nu înseamnă că și pentru tine este plăcută ori că, are valoare, înseamnă că ei o preferă deoarece le amintește de tinerețe. Sigur că, nu muzica este subiectul pe care îl voi dezbate aici, respectarea preferințelor și a diferențelor este.

    Diferența dintre un părinte bun și un părinte rău, pe care, mai bine l-am numi un părinte inconștient, e următoarea: Dacă părinții tăi sunt avocați și își iubesc meseria, considerând-o totodată o carieră în loc de o meserie, de parcă ar fi artiști în loc de zidari, iar din acest motiv te presează să calci pe urmele lor, ei nu sunt părinți buni, ci unii egoiști și iresponsabili.

    Un părinte bun, realist ori conștiincios, te va sfătui ca în viață să iubești ceea ce iubești, tot așa cum iubește el ceea ce iubește. Descoperă-ți vocația și mergi până la capăt în direcția către care te trimite pasiunea. Fie că ești atras de pictură, de cântat la vioară, de rețelistică sau de actorie, urmează-te.

    Căci, un părinte bun știe că un avocat e ca un zidar, deoarece avocatura este o meserie; un artist este o poveste. Un actor bun este acela despre care nu știi atunci când plânge. El și-a jucat rolul atât de bine de atâtea ori încât nu știi dacă suferă sau dacă joacă teatru în momentul când îi vezi rimelul întins pe obraji.

    Un părinte bun te învață că atunci când ești descurajat din cauză că nimic nu merge bine, totul se desfășoară în cel mai potrivit mod. Totul e atât de perfect încât pare că nimic nu are sens. Dar totul are sens, căci Universul se mișcă cu viteze amețitoare, dar noi mergem mai încet. Așadar, cum ar putea o minte limitată să înțeleagă funcționalitatea macrocosmosului pe deplin?

    Cu câteva clipe înainte să închidă ochii, o tânără în vârstă de douăzeci de ani, a declarat că dacă i s-ar mai acorda o șansă, măcar o zi, ar petrece-o împreună cu mama ei și cu câinele în parc ca să privească iarba și cerul. Uau, e de la sine înțeles că mama ei este un părinte bun și iubitor.

    Un părinte bun te învață că nu este necesar să rostești Doamne ferește sau Doamne miluiește, de ori de câte ori treci pe lângă un om amărât, ca să îi convingi pe alții că ești un om bun. Este de ajuns să te convingi pe tine oferindu-i o mână de ajutor.

    Un părinte bun îți spune că fericirea nu acuză, liniștea nu se mânie, înțelepciunea nu cade pradă corupției, adevărul nu poate fi îndepărtat, viața nu poate fi oprită, dragostea nu pune condiții, condamnarea nu îndreaptă pe nimeni iar Dumnezeu nu este o religie.

    O îmbrățișare face cât o mie de cuvinte, dar un sentiment este mai valoros decât o mie de gânduri. Pe primul loc în viață stă fericirea ta, nu banii, lucrurile și funcția, nu ceea ce cred alții despre tine, contează starea ta. Mulți oameni inteligenți au renunțat cu ușurință la fericire doar ca să impresioneze ori să mulțumească pe cineva. Poziția și banii contează în proporție de 10%, ceea ce faci cu viața care ți s-a dat îți completează golul cu care te-ai nascut în ea.

    Generații de oameni școliți au trăit fără să lase în urma lor ceva, decât corporații din ce în ce mai flămânde și preoți sau politicieni mai lacomi, ori încă o generație de inepți care va repeta ceea ce a văzut la cei dinaintea ei, cum ar fi: școală, serviciu, biserică, discotecă, televizor și politică. Voi la voi nu vă gândiți?

Un părinte bun nu rezolvă totul cu bani

    Vezi tu, un părinte bun te învață toate aceste lucruri chiar dacă îl urăști, chiar dacă nu îl înțelegi. Articolul de astăzi este un mesaj dur care când te lovește răscolește totul în tine. Dar aceasta e bine, fiindcă ai nevoie să îți revizuiești valorile și deciziile sau pe tine.

    Un părinte bun nu își susține copilul pe plan financiar în orice circumstanță, în felul acesta copilul său să nu învețe să prețuiască nimic. El nu este un părinte bun, care își iubește copilul, ba este unul egoist, care vrea să îi arate cine e șeful: acela care deține banul.

    În lumea sănătoșilor nu banul are autoritate, fericirea are prioritate, iar iubirea se bucură de onestitate. Fiindcă, un părinte care cerșește autoritate cu ajutorul banului nu va fi niciodată un părinte respectat, ci unul demn de milă.

    Copilul meu, tu să nu te supui nimănui și să nu rănești pe nimeni. Nu te răzbuna pe nimeni, ca să fii un om liber. La prima senzație ura pare a îți ține partea căci îți oferă un strop de plăcere, însă ea lucrează împotriva ta și în final te ucide la fel ca tutunul, la fel ca drogurile.

    În viață, nu ai nevoie de maeștri orientali, de preoți sau de psihologi, ca să îți rezolve problemele; dorința de suicid nu este o boală. Lumea așa cum ți-a fost prezentată este o boală. Dorința de suicid este tentația care te cheamă să te eliberezi de presiunile pe care oamenii inconștienți le-au aruncat asupra ta. Și totuși, renunțarea la viață nu este o soluție, cei puternici rămân până la sfârșit.

    Dacă mergi în direcția preotului și a psihologului, care să îi rezolve copilului tău problemele, în loc să îl îndemni să caute el soluțiile, s-ar putea ca el să aibă nevoie și de un nutriționist, și de un hair stylist, de un mistic, un guru sau un sexolog, de orice șef pe care să îl lingușească, care să îi devină stăpân. Dacă recomanzi cărțile și articolele mele nu mă ajuți pe mine, nu te ajuți pe tine, îi ajuți pe cei ce au nevoie de ajutor dar nu știu unde să îl caute.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: https://vorbindcudumnezeu.com/ 

Mi-e dor de un vis visat în doi

Mi-e dor de diminețile în care stăteam pe un șezlong de paie, învelit cu prosopul, de pe care priveam cum se înora cerul, aşteptam să treacă furtuna şi să apară curcubeul. Mi-e dor de picăturile de ploaie care îmi mângâiau pielea feţei în timp ce stăteam în apă scufundat până la gât. Mi-e dor de un om simplu, cu poftă de viață și un caracter frumos.

Mi-e dor de o călătorie cu autocarul, în care să traversez tuneluri și poduri, privind peisajul de pe scaunul de la fereastră, în timp ce ascult melodia preferată care mă face să plâng; ca să îmi înalţ spiritul la cer pe scara simţirii și să mă bucur de succesul trăirii. Dacă nu găsesc o carte bună, care să se ridice la nivelul meu și să îmi ofere ceea ce cere sufletul meu, scriu eu una.

Mi-e dor să cobor din tren în cea mai aglomerată gară şi să nu ştiu în ce direcţie se află ieşirea, aşa cum m-am pierdut în Roma. Mi-e dor de o plimbare în port, în care ascultam marea şi îi simțeam briza, iar seara mă linișteam într-un bar istoric cu muzică jazz, în Helsinki, Finlanda.

Mi-e dor de o insulă pustie, cu soare, nisip şi iubire, de sătucul Agios Georgios sud, Corfu. Ce senzaţie de admiraţie! O noapte senină cu lună plină, stele, licurici şi un parfum de flori. Faleze luminate, terase retrase, din care se aud cântece tradiționale grecești în surdină, distracţie şi voie bună.

Mi-e dor de un răsărit de soare privit de pe Jerusalem Beach în Tel Aviv, de o tură cu bicicleta din istoricul Old Jaffa până în Haifa, sorbind cu paiul dintr-o băutură de rodie și papaia. Mi-e dor de Corbu sau Neptun, de o seară petrecută la Sibiu sau de priveliştea de pe Transfăgărăşan.

Mi-e dor de Munţii Pirinei, cu văile lor înverzite, ocupate de rulote. Devin nostalgic atunci când îmi amintesc de Pont Neuf şi Jardin des Plantes din Toulouse, de Parcul El Retiro din Madrid sau Juan Carlos. Mi-am propus ca anul acesta să revăd Palacio de Cristal și La Rosalenda.

Mi-e dor de Varşovia, de dealurile cu viță de vie din Stuttgart și portul din Kingston upon Hull. Sunt fericit, am călătorit în ultimii trei ani cât alții într-o viață sau mai multe. Tehnicile mele de dezvoltare spirituală au dat rod, iar împreună cu mine i-am atras și pe curioșii care au recunoscut că am fost impulsul cu ajutorul căruia și-au rescris destinul.

Am continuat să cred în mine și am muncit pe toate planurile, până am ajuns la o situație mulțumitoare. Am redus timpul pe care îl petrec pe Facebook în speranța că voi rezolva şi alte aspecte din viața mea. Am depășit o perioadă solicitantă în ceea ce priveşte serviciul, aranjamentul și acomodarea în noua locuinţă. Dar cărţile se citesc în continuare, mesajele și articolele trebuie să continue.

Îmi spunea cineva că este prea sărac ca să își cumpere lucruri ieftine, care se strică ușor și trebuie înlocuite, că viața este prea scurtă ca să te simți exclus și să ți-o irosești căutând să te integrezi. Zicea că dacă nu voi găsi o cale mulțumitoare să construiesc eu una pentru mine și pentru cei care mă vor urma.

Mă sfătuia să îmi iubesc părinții atâta vreme cât sunt în viață, nu după ce nu vor mai fi, și avea dreptate în tot. Misiunea mea nu a fost să ascult sfaturi și să le urmez, ci să mă conving de ele, să experimentez.

Întreaga viaţă cauţi să obţii recunoaştere, apreciere şi respect din partea oamenilor, dar uneori oboseşti şi te gândeşti dacă aceasta este cu adevărat ce îţi doreşti. Oamenii nu îl vor respecta niciodată pe unul care le face pe plac. Chiar dacă îi promit respectul în schimbul supunerii, în ochii lor va fi un sclav. Ei nu îl vor iubi pe unul care tânjeşte după iubirea lor, ci le va fi milă de el. Respectul se câştigă prin fapte de rebeliune, căci oamenii au nevoie de un individ curajos, cu personalitate, care îşi riscă viaţa în locul lor pentru eliberarea lor.

Așa că nu lăsa aspecte nerezolvate în interior, durerea vine după tine oricât ai fugi de ea. Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să îţi cureţi sufletul ca să îţi fie bine, nu să îl ignori. Ce altceva mai important ai de făcut pentru tine decât să ai grijă ca visurile tale să nu rămână doar visuri?

Un dor nebun de liniște

Să ai puterea să faci ca ceea ce îţi imaginezi să devină real. Să ştii că oamenii pe care îi iubeşti te iubesc înapoi chiar dacă nu o arată. Să te simţi destins chiar şi atunci când eşti închis. Un spirit liber nu poate fi constrâns prin nicio modalitate.

Să simţi că Dumnezeu este alături de tine în momentele în care viaţa îţi demonstrează faptul că eşti singur. Să rămâi un om cinstit chiar dacă lumea ţi-a spus că dacă eşti sincer pierzi. Să renaşti după fiecare dezamăgire, să te bucuri în fiecare nefericire, să ai liniştea ta, să traversezi cu barca adevărului care eşti valurile învolburate ale minciunilor vieţii.

În viaţă poţi să ai tot ce îţi doreşti, diferenţa o face importanţa dorinţei tale, stabilitatea emoţională şi puterea de a te imagina în postura reuşitei. Încearcă şi te vei convinge, delăsarea nu este o opțiune. Lasă bunătatea să îţi inunde inima, fii un om pe care alţi oameni îl admiră şi sunt curioşi să îi afle secretul. Doar în felul acesta vor asculta povestea ta. Încrederea se câştigă în timp.

Eu nu gândesc pozitiv datorită faptului că mi s-au îndeplinit visurile şi că viaţa este astăzi aşa cum mi-am imaginat. Mi s-au îndeplinit visurile datorită stării pozitive pe care am reuşit să mi-o păstrez pe parcursul călătoriei către ele.

Mi-e dor de un vis visat în doi, de bunătate și înțelepciune. Mi-e dor de serile în care te țineam de mână pe drum, lângă casa de la țară, gândind, speriat, la fel ca în prima zi de școală, la câte a pregătit viața pentru noi. Atunci mi-ai promis că vei veni în fiecare vară, tu, iubită liniște.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: https://vorbindcudumnezeu.com/

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează, în realitate?

Probabil mai toți ați aflat motivul pentru care construcția autostrăzii Sibiu – Pitești a fost oprită de Comisia Europeană: chipurile, pentru a nu periclita o specie de gândaci!!! Aceeași Comisie Europeană nu a zis nimic, în urmă cu niște ani, când o altă autostradă din Transilvania s-a construit peste zeci de situri arheologice de mare importanță. Asta nu i-a deranjat pe neomarxiștii de la Bruxeless!

Ei bine, la începutul lui 2018, publicam un articol în care arătam de ce nu vom fi lăsați să construim o autostradă peste Carpați. Citește-l și lămurește-te!

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează?

Informații pe surse… De aproape 30 de ani reclamăm hoția, incompetența și ticăloșia politicienilor români care, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei. Printre marile nereușite este și cea a măcar unei autostrăzi peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării. Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă. Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine coordonat de anumite puteri străine? Dacă interesele externe „cer” corupți, incompetenți ți trădători în funcții de conducere?

Istoria ultimelor două milenii ne-au arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru. Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Habsburgic (devenit din secolul XIX Austro-Ungar) au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte… Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora.

Revenind la subiectul acestui articol, am identificat două motive principale care nu ne vor permite prea curând să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am da cu fundul de pământ. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine. Așadar, cele două motive care blochează deocamdată construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele: 1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și există interese ca lucrurile să rămână așa; 2) Există un plan de transformare a Transilvaniei, într-un viitor destul de apropiat, într-un principat autonom, administrativ și politic, mai apropiat de Vest decât de București. Și acum să și dezvoltăm…

DEMARCAȚIA GEOSTRATEGICĂ. Dacă analizăm puțin perioada comunistă, și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un lucru foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România, până astăzi. De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României. Așadar, Moldova a fost mai puțin industrializată din rațiuni considerate bine întemeiate – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.

Din nefericire, pentru forțele occidentale România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă. Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii (vă amintiți scandalul diplomatic din anul 2018, al cărui unic scop a fost descurajarea Japoniei de a face investiții în România), etc. România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc lucrurile esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.

Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta. De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.

Civilizațile lumii după Huntington

Să nu îl uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult, într-o expunere publică, despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane. A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale. Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată. Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.

La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în Principat Autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsă de viziune a politicienilor români? Nu, pe lângă asta, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.

Desigur, naivii vor reclama Teoria Conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania. Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără MITICII de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată. Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor.

Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unui curent de opinie orientat împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduie în alte zone și în interes personal.

În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent.

Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară. Un sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor…

Prințul Charles al Marii Britanii, care nu va fi niciodată rege al Regatului Unit al Marii Britanii, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…

Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (ăia care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria. Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei (români și unguri), un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență. Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă? Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!

Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.

Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (și mă refer la toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

P.S. Pentru cei cu creier puțin, care ar fi tentați să mă acuze de simpatii rusești, în urma scrierii acestui articol, menționez că în ultimele două secole, nicio forță străină nu a fost atât de toxică pentru români precum Rusia (Țaristă și apoi Comunistă) și că sunt convins că rușii nu ne sunt prieteni nici astăzi!

Autor: Daniel Roxin

Sursa: http://daniel-roxin.ro/