Sarmizegetusa Regia este cercetată aşa cum merită, pentru prima dată

La Sarmizegetusa Regia, a demarat cel mai mare proiect de cercetare arheologică demarat vreodată în acest sit. Din primele zile, “recolta” este bună, iar ţintele sunt măreţe: arheologii sapă în această campanie la “vedere” şi pentru turişti. Prima locaţie este în incinta sacră, imediat lângă sanctuatul mic de calcar, iar a doua săpătură este deschisă chiar pe cărarea de intrare în sit, în continuarea drumului pavat.


La câteva sute de metri de la intrarea în sit se aud târnăcoapele, vocile studenţilor şi îndrumările universitarilor: “Nu trage de rădăcina aia!”, îi spune un lector de pe margine unui student care se opinteşte peste o rădăcină mai groasă care îi opreşte săpătura. “Poate distruge tot proficul”, explică apoi Liliana Suciu, un lector universitar-doctor, specialistul în viaţa cotidiană a dacilor din echipa care face cercetările în fosta capitală dacică, lucrări care vor dura până în 21 septembrie. “De aici, plecăm la Cetatea Costeşti unde vom face o ridicare topografică şi apoi la Piatra Roşie. Sunt primele ridicări topo «ever»”, spune entuziasmat şeful şantierului arheologic, conferenţiar universitar dr. Gelu Florea.

2012 este primul an în care Guvernul României alocă sume de bani mulţumitoare pentru activitatea de cercetare din fosta capitală a Daciei

Când nimeni nu mai credea că în acest an se vor mai face cercetări în Sarmizegetusa Regia, s-a primit, într-un final, şi aprobarea săpăturilor pentru care sunt alocate peste trei milioane de lei, cea mai mare sumă alocată pentru un an. Deja au fost achiziţionate o parte din echipamente care, “vor duce arhelogia din secolul XlX, în secolul XXl”, altele sunt în licitaţie pe SEAP, inclusiv un detector performant care să-i ajute pe arheologi să localizeze şi diferenţieze piese de metal.

Arheologie europeană pentru daci

S-au comandat şi georadare, aparate moderne care scanează subsolul în căutarea “anomaliilor” care pot reprezenta structuri din construcţii. În funcţie de antenele cu care acestea sunt dotate pot “bate” la diverse adâncimi: “Va veni în acest an şi o echipă de georadarişti de la Cluj pentru că vrem să căutăm zidurile pierdute din zona sacră, să identificăm exact traseul lor”, spune şeful cercetătorilor, Gelu Florea. Pe scurt, specialiştii pot reconstitui arhitectura lor fără a le decoperta. În curând, ajung în sit şi staţiile topografice totale care le permit arheologilor să marcheze în plan absolut fiecare obiect găsit în săpătură. În acest an, arheologii lucrează şi cu truse “absolut noi”, pline cu şpacluri de toate mărimile, ruletă, busolă, tot soiul de ustensile de scris şi pungi pentru materiale, tablă pentru informaţii şi un “Punct Nord” pentru localizare, inclusiv cutii de plastic personalizate pentru păstrarea materialelor găsite: “Este trusa de bază a unui arheolog, acum este nouă, dar, la final, va fi plină de praf, poate ciobită. Le-am cumpărat pe bucăţi, unele de la magazine de construcţii, altele din magazinele cu profil sportiv. La noi nu găseşti asemenea truse complete, doar în Marea Britanie unde arheologia este la cel mai mare nivel”, explică Paul Pupeză, doctor în arheologie, venit de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca. De la primele lopeţi, au găsit cioburi, bucăţi de cărămidă şi ceramică, un cui şi o lamă, toate dacice: “De asta este frumos să lucrezi aici, peste tot şi rapid dai peste asemenea piese”.

Săpături pentru răspunsuri

Arheologii speră să afle în curând traseele zidurilor de sub incinta sacră fără să fie nevoiţi să decoperteze zona

Ce caută arheologii în acest an? “Anul trecut am deschis o secţiune în prelungirea drumului pavat, o loc necercetat şi am avut surpriza să găsim o continuare care ne-a ridicat semne de întrebare. Anul acesta mergem mai departe, pe sectorul următor, să vedem dacă bănuielile ni se confirmă. Până acum se credea că această cale ceremonială pavată cu calcar mergea către poarta de vest şi, undeva, se transforma într-un drum pavat cu piatră locală care urca de jos, din zona hidrocentralei până la poarta de vest, vi-l puteţi închipui ca o coloană vertebrară a aşezării, un soi de autostradă antică. Ar fi o surpriză să-i regăsim traseul în altă parte, mergând către «ceva», într-o direcţie nouă”, spune universitarul Gelu Florea.

În incinta sacră, arheologii caută în acest an răspunsul la altă întrebare: “Sanctuarul mic de calcar este singurul, dacă vă uitaţi cu atenţie, care nu are perimetru, informaţiile din anii ‘40 – ‘50 sunt confuze şi credem că ar putea să continue. Asta vrem să verificăm”. Pentru că a debutat târziu, campania din acest an a fost pregătită în grabă, dar arheologii clujeni tot au reuşit să facă câteva panouri care conţin informaţii despre Sarmizegetusa Regia, despre fortificaţie şi zona sacră, cu hărţi explicative, planuri, imagini aeriene a sitului, fotografii şi chiar reconstituirea propusă în cazul a două locuinţe săpate din cartierul civil de vest. “Acum mai mult pregătim ceea ce se va derula în anii următori. Mergem cu motoarele la relanti”, glumeşte Gelu Florea. Universitarul cujean lansează şi o invitaţie pentru toţi cei interesaţi de istoria veche: în 16 septembrie, arheologii organizează “Ziua Porţilor Deschise”, moment în care se vor împărţi vizitatorilor pliante comandate special pentru eveniment, se va face ghidaj la monumente, iar, într-un cort militar, în sit, se vor face proiecţii 3D cu materiale despre civilizaţia dacică.

Viitor pentru cetăţile dacice

Planurile pentru sit sunt mari: dacă va fi administratorul siturilor UNESCO, Consiliul Judeţean Hunedoara vrea să obţină fonduri europene pentru conservare, se doreşte modernizarea drumului de acces, iar Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva vrea amenajarea, la intrare, a unui punct de informare, introducerea unei taxe de intrare de circa un euro şi angajarea unor ghizi. Deocamdată se aşteaptă hotărârea de Guvern care să transfere cetăţile dacice din Munţii Orăştiei către autorităţile judeţene. “Dar cel mai mult este nevoie de pază. Numărul turiştilor a crescut, urcă peste 100 de vizitatori într-o zi obişnuită, monumentele sunt agresate, amenajările şi panourile de informare sunt distruse, până şi cabana arheologilor din vale a fost spartă. Este nevoie de pază 24 de ore, tot timpul anului. Nu îmi dau seama ce soluţii vor alege cei de la Ministerul de Interne, dacă vor pune camere de supraveghere sau mai ştiu eu ce pentru că eu pot să garantez că, fără pază permanentă, acestea vor fi primele furate”, spune, sigur pe el, Gelu Florea.

În plus, acesta cere autorităţilor condiţii decente pentru cei care fac parte din colectivul de cercetare: “S-a săpat ani de zile în condiţii inumane. Mi-e şi ruşine să le arăt celor din minister în ce condiţii se stă. Anul trecut, ne-a îngheţat apa în septembrie, gătim mai rău decât dacii care măcar aveau cuptoare, într-o bucătărie unde soba este făcută de fapt din câteva cărămizi. Doctoranzii care vin aici nu merită aşa ceva. Când am ajuns în acest an, studenţii au dormit aici, pe jos, pe beton, pentru că ploua şi nu am putut pune corturile. La cabană, acoperişul e stricat, a plouat înăuntru şi placajul din interior s-a umflat, e mucegai şi igrasie, aşa că nu putem închide uşile, chiar dacă e curent. Dacă la anul nu vom avea o bază civilizată, vă pot promite că încetăm săpăturile la Sarmizegetusa Regia”.

Probleme şi soluţii

Gelu Florea, entuziasmat de misterele de la Sarmizegetusa Regia, dar întristat de condiţiile de cazare oferite studenţilor şi specialiştilor angrenaţi în cercetări

Arheologii au însă şi soluţii pentru problema condiţiilor de locuit – o cabană amenajată în apropierea sitului care să poată găzdui câteva zeci de persoane: “Avem oferte de la mari universităţi din Statele Unite, echipe întregi care vor să vină aici să sape, ne oferă bani pentru asta, dar profesorii universitari şi studenţii lor americani nu vin să stea în condiţiile în care şedem noi”, se plânge Gelu Florea. Cabana în care stau acum arheologii poate fi extrem de uşor recondiţionată şi transformată într-un mic muzeu: “Îmi închipui aici un mic habitat dacic. Cabana este făcută cu lemnul rămas după filmarea unei pelicule istorice şi s-a construit după modelul unei locuinţe dacice. Se poate scoate betonul pardoselii şi pus lut bătut, acoperişul se poate acoperi cu şindrilă, apa vine ca la daci, pe jgheab, anexa poate şi ea fi folosită, iar înăntrul cabanei se poate amenaja o mică expoziţie”.

Totul se poate face cu o investiţie mică şi ar completa fericit proiectul de cercetare arheologică finanţat de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional care se va derula pe durata a patru ani. Dacă în 2012 cercetările vizează doar fosta capitală a Daciei, anul viitor, ele se vor extinde şi vor cuprinde şi alte cetăţi care formau sistemul defensiv dacic din Munţii Orăştiei, situri aflate în patrimoniul UNESCO. “Pe lângă cercetări, proiectul prevede şi organizarea de conferinţe, dar şi editarea unor volume care să cuprindă rezultatul săpăturilor, astfel încât informaţiile să ajungă mai uşor şi la specialişti, dar şi la persoanele interesate de istoria locurilor”.

Sarmizegetusa aşteaptă

Deocamdată, şeful şantierului nu îşi poate închipui cât va fi cercetat cu ajutorul proiectului care este cel mai mare de acest fel din România. Loc pentru săpături este însă… pe mulţi kilometri pătraţi. “Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare, o ridicare topografică recentă identifică un perimetru al sitului cu lungimea pe ax de 6 kilometri, un sit care are peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate şi se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan”. Din acest perimetru, foarte puţin este cercetat. De exemplu, se bănuieşte că în aşezarea civilă din partea de vest ar fi fost “cartierul aristrocraţilor”, pentru că în zonă s-au săpat 50 – 60 de locuinţe mai mari, cu un inventar bogat.

Aici s-a găsit inclusiv vasul ceramic cu celebra inscripţie “Decebalus per Scorilo”. “Asta nu înseamnă deloc că acolo locuia Decebal. Tot în zonă s-a găsit şi trusa medicală compusă din cinci văscioare de ceramică, o pensetă, o placă de tuf vulcanic folosită ori ca bază pentru prepararea medicamentelor, ori pentru tratarea rănilor. Pentru că are un colţ tocit, presupunem că rădeau din rocă şi pudra se presa pe rană. Avea un efect antihemoragic. Tot în această trusă s-a găsit şi celebrul bisturiu, instrument pe care îl foloseau inclusiv la operaţii pe creier. S-au găsit cranii trepanate cu răni vindecate. Însă bisturiul nu este o descoperire epocală, el era folosit de mai multe popoare, primele dovezi vin din neolitic. Penseta trusei seamănă foarte mult cu cele provenite de pe Insula Kos, «insula lui Hipocrate»”, explică Liliana Suciu, cercetătorul clujean care pare să ştie tot ce se poate despre viaţa de zi cu zi a dacilor.

“Gândiţi-vă că nici o aşezare nu e cercetată integral, sunt săpate cam 20 de locuinţe de pe 260 de terase. Ştim foarte puţin. Cele mai mici locuinţe au între 10 şi 15 metri pătraţi, cele mai mari depăşesc 140. E greu de spus cine, unde stă. Ciudat este că până acum nu s-a găsit nici un atelier de ceramică, am descoperit două de fierărie, dar bănuim că au fost mult mai multe după numărul nicovalelor găsite. Am găsit bulgări de sticlă, ceea ce înseamnă că era aici şi un atelier de sticlărie, material pe care îl foloseau pentru geamuri. S-au găsit vase de sticlă, pahare, inclusiv sticluţe de parfum care nu credem că se fabricau aici, pentru că parfumul se obţinea din macerarea florilor în ulei de măsline. S-au găsit multe bijuterii, semn că le plăcea să se împodobească cu brăţări, fibule, lanturi şi centuri de brâu. Un detaliu – femeile de aici nu purtau cercei, obiecte care se găsesc în perioadă, în Moldova”.

Proiect pentru cetatea regală

În zonă, primele cercetări arheologice româneşti s-au făcut în 1922-1924 sub conducerea profesorul D. M. Teodorescu de la catedra de arheologie a Universităţii din Cluj-Napoca. Săpăturile sunt continuate după război de academicianul Constantin Daicoviciu, demers preluat de fiul acestuia, Hadrian. “Primii însă care au săpat în zonă sunt austriecii care în secolul XlX caută comori şi apoi câţiva arheologi unguri. În acest an demarăm împreună cu profesori universitari de la Viena un proiect de recuperare a datelor din arhivele din Austria şi Ungaria. Ştim că între 1802-1805, s-au făcut rapoarte extrem de minuţioase asupra săpăturilor şi a obiectelor găsite, lucrări care ne pot aduce informaţii nesperate.

În plus, mai mulţi arheologi maghiari care au lucrat în zonă au tipărit rezultatele cercetărilor în diverse publicaţii maghiare. Din acest an, totul vine către Sarmizegetusa Regia”, spune Gelu Florea. Până şi ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, ajuns în sit la sfârşitul lunii august, într-o vizită privată în care a petrecut patru ore alături de arheologi, s-a arătat extrem de interesat de istoria locurilor. Istorie, care, şi în teorie şi pe teren, este deformată încă de interesul enorm al cuplului Ceauşescu care împreună cu câţiva arhitecţi aveau de gând să retraseze trecutul locurilor, chiar au excavat o bucată bună din terasa a X-a în încercarea de a pregăti în acest loc un lapidariu, adică o construcţie care să găzduiască toate piesele originale ce urmau să fie scoase de la locul lor şi înlocuite cu replici de beton sau calcar de Podeni.

“Din anul 1943, avem la Cluj o arhivă întreagă de memorii adresate autorităţilor vremii. Nu ne-au ascultat”, spun specialiştii. Nici nu e de mirare că nu au făcut-o comuniştii din moment ce, până şi acum, la 22 de ani după Revoluţie, autorităţile încă fac ureche surdă la doleanţele arheologilor. Au trebuit să treacă toţi aceşti ani, să se clădească zeci de proiecte pe hârtie, să se emită sute de promisiuni, UNESCO să ameninţe cu excluderea, iar interesul românilor să crească enorm pentru ca, în 2012, cetăţile dacice să se poată lăuda, în sfârşit, cu un proiect pe măsura importanţei lor pentru istoria românilor.

Autor: LAURA OANĂ

Sursa: REPLICA

Adevăruri tulburătoare - Ideea Daciei la Români, în decursul secolelor (video)

Sursa: danielroxin.blogspot.ro

Apele fluviului Yantze s-au înroşit peste noapte

           Fenomen ciudat în China! Apele fluviului Yantze (în limba chineză înseamnă albastru) s-au colorat în roşu peste noapte, iar autorităţile nu au nicio explicaţie pentru acest fenomen.
           Deşi iniţial se credea că înroşirea fluviului s-a produs din cauza nisipului adus de inundaţii, autorităţile nu au confirmat această ipoteză.
        Fluviul s-a înroşit doar în dreptul oraşului Chonquing, unde fluviul primeşte ca afluent râul Jialin, scrie b1.ro.
        Oamenii din zonă sunt foarte speriaţi de acest fenomen, iar pescarii şi-au încetat petru moment activitatea, până când se va descoperi motivul real ce a dus la colorarea apelor.

        Fluviul Yantze este cel mai mare din China şi al treilea ca mărime din lume, după Amazon şi Congo.

Sursa: Click!

Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Maica luminii şi a bucuriei

Creştin ortodocşii sărbătoresc astăzi un mare praznic împărătesc: Naşterea Maicii Domnului, prima mare sărbătoare care marchează începutul anului bisericesc ce a debutat în prima zi a lunii lui Răpciune. Sinaxarul ne spune că tatăl Sfintei Fecioare Maria, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. "(...) Cu toate că-şi ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era dar, pentru nerodire, era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inimă, el în munte , iar femeia lui, Ana, în grădină, se rugau cu lacrimi Lui Dumnezeu Care, ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”. (Vieţile sfinţilor de peste tot anul).
La un mare praznic al iudeilor, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, aflaţi la o vârstă înaintată, au mers la biserică, dorind să dea şi ei jertfă Lui Dumnezeu din averile lor. Preotul însă i-a mustrat cu cuvinte grele pentru faptul că îndrăzneau acest lucru fiind "sterpi şi neroditori”. Mâhnit şi ruşinat, gândindu-se la cele întâmplate, dreptul Ioachim s-a hotărât să se ducă pe munte, unde să-şi înteţească postul şi rugăciunea, poate, astfel, Domnul se va milostivi, şi le va dărui un copil. Sfânta Ana a încuviinţat cele spuse de bărbatul său şi, mergând acasă, la Nazaret, după ce a făcut multă milostenie, a intrat în grădină rugându-se fierbinte Domnului, cu durere şi multe lacrimi. Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea şi suspinurile şi, trimiţând pe Sfântul Arhanghel Gavriil la Ioachim, în munte, apoi la Ana, în grădină, a vestit fiecăruia că vor fi binecuvântaţi la bătrâneţe cu o fiică ce se va numi Maria, de care toate popoarele pământului se vor bucura. "Astăzi uşa vieţii se deschide, astăzi raza Soarelui Celui înţelegător răsare, astăzi Maica bucuriei se naşte spre mântuirea a toata lumea. Veseliţi-vă popoare şi vă bucuraţi şi, cu credinţă, din inimă lăudăti-o aşa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!” (Condacul I, Acatistul Naşterii Maicii Domnului)
Despre măritul praznic al Naşterii Preacuratei Fecioare Maria, părintele arhimandrit Cleopa spunea într-una din predici: " Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gândit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit Sinaxarul, au rânduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfârşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfârşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.
Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, când a zis Evei că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămânţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămânţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22). (...) Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfântă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea aceleia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pântece sterp şi neroditor a răsărit.”

Autor: LUMINITA CIOBANU
Sursa: Jurnalul.ro

Zaharul iti micsoreaza creierul!

Oamenii care au un nivel crescut de zahar in sange, dar totusi incadrat in limitele normale, prezinta un risc mai mare de pierdere a masei celebrale, au demonstrat mai multi cercetatori.

Studiul lor, publicat in jurnalul "Neurology", a beneficiat de implicarea a peste 240 de australieni cu varste intre 60 si 64 de ani, informeaza antena3.ro.

Rezultatele au aratat ca in patru ani se poate pierde pana la 10% din masa cerebrala, in cazul celor care au un nivel inalt de glucoza in sange si totusi nu depaseste limitele normale.

Reducerea masei cerebrale afecteaza mai ales zonele folosite pentru memorie si cognitie.

"Rezultatele arata ca zaharul afecteaza sanatatea mentala, chiar si in cazul celor care nu sufera de diabet", a declarat Nicolas Cherbuin, directorul studiului.

Sursa: BUNA ZIUA IAŞI

Nemuritorii din muntii dacilor

In muntii vechilor daci din tinutul Hunedoarei traieste o semintie speciala de oameni vigurosi, toti nonagenari, care au capacitatea de a-si “controla” moartea. De multe generatii, ei reusesc sa isi “simta”si sa isi prevesteasca, cu multa vreme inainte, ziua si chiar ora inaltarii la cer.

Adam, inviatul

La varsta de 91 de ani, Adam Grecu, din satul hunedorean Tarsa, a murit si apoi a inviat. Orice batran din imprejurimi ii stie intamplarea. Din Bosorod, Luncani, Ursici, Chitid, Prihodistea, Alunu, Bobaia… Adam asta a fost barbat tare. La trup si la spirit. Facea parte dintr-o semintie rara de oameni, izvorata de undeva, de sus, din muntii Sureanu, o spita zdravana, in care toti au trait peste 90 de ani, toti cei stiuti, pana astazi. El era pe atunci cel mai instarit om din sat. Ca un pustnic bogat a trait toata viata, in gospodaria lui din inaltimi.
Si, intr-o buna zi, a murit. “O murit si noi l-am privegheat trei zile si doua nopti. Mort! Fara puls la mana. Fara suflu. Asa a fost”, marturiseste nepoata Mariuta Grecu, care a stat atunci la capataiul lui. “Si a treia zi, cand o venit pretu si am pornit sa-l inmormantam, bunicul nostru Adam s-a ridicat si s-a uitat la noi cu mirare! Dupa aceea, a mai trait alti cinci ani, mai departe…”.
Intocmai asa a fost. Sunt prea multi care stiu si au marturisit. Adam s-a ridicat! Si i-a privit pe toti cu uimire. O privire ingusta, cenusie, sticloasa… Cei din familie impietrisera. Stateau imprejurul lui roata, cu suflarea stransa. Pe urma el a zambit asa, palid, si le-a spus ca nu a murit, ci numai s-a dus “o tara in alta parte”. Multa vreme cei din sat au tot incercat sa il iscodeasca. “Adame, spune-ne si noua, cum ii pe unde ai fost…”. El a zis ca este frumos. “Campii. Campii frumoase si oameni frumosi, da’ putaaani…”. Si altceva? Mai multe nu putea spune. Ca nu i-a fost ingaduit. “Asa mi-au zis, ca niste lucruri nu trebuie spuse. N-am voie, is lucruri de taina…”.


Unde a fost, de fapt, Adam? Cine au fost “aceia” care nu i-au dat voie sa vorbeasca in lumea de aici, despre ce i s-a intamplat acolo? Cum se explica, de fapt, treburile astea? Cei de la oras i-ar fi zis… moarte clinica. Cei de la sat nu stiau de asa ceva. Si, oricum, nu cred ca i-ar fi satisfacut explicatia asta. Cert este ca acest om a mai trait inca cinci ani de zile in casa de pe varful muntelui, a trait simplu, la fel ca inainte, cu o lumina anume pe chip si-o pace launtrica pe care o transmitea parca tuturor celor din jur. Barbos, inalt, cu plete lungi, de argint. Un voievod al inalturilor. Taran liber, fara hotare in suflet. A trait lipsit de orice teama de moarte, ba chiar c-o anumita bucurie de-a se pregati spre a merge “acolo”, atunci cand ii va veni iarasi vremea, pentru totdeauna.
Adam Grecu este azi celebru in toti muntii Sureanu. Zice-se ca el “apare” in strai popular intr-un tablou ce se pastreaza in biserica din Luncani, dar la care nu am putut ajunge din pricina zapezilor. Nu e vorba de vreo icoana, sau ca cineva l-ar considera sfant. E vorba doar de un taran hunedorean, care candva a stiut sa traiasca si sa moara frumos.

“Eu mor pe data de, la ora de…”

Si, lucru ce pare aproape incredibil, acest om si-a prevazut cu mult timp inainte ziua si chiar ora mortii. Stia. Isi simtea fiecare moment al vietii. Era constient de aproape fiecare clipa, atent la fiece lucru pe care-l facea si zicea. Mereu a fost vestit prin marea lui credinta in Dumnezeu. Ins retinut, postitor aprig. Duminica, nici pe slugi nu le lasa sa lucre si-i primenea si-i ospata la masa cu familia sa. La 95 de ani, inca suia singur pe murgul inalt, robust, castaniu, si pornea calare, 20 de kilometri prin munti, spre biserica. Dar punea saua pe cal de sambata seara.
Asa il lasa, dormind in grajd, pentru ca nici macar inseuatul sa nu-i fie o munca maine, in ziua sfanta, atunci cand va cobori in zori, la Liturghie. Desi avea averi multe, traia in odai simple – pat, masa, dulap si-o icoana -, manca dramuit, muncea din greu toata ziua, parca fara nici un efort, si nu rostea decat acele cuvinte care aveau rost, putine, chibzuite, fiecare la sorocul lor. Astfel ca el le spusese celor din familie, cu multe luni inainte, despre acea zi de martie, in care s-a hotarat sa paraseasca lumea. “Fiti atenti, ca se apropie sa plec…”.
Insa abia atunci, la sfarsit, cand i-a anuntat clar: “no, peste trei zile, la ora unu la amiaza, eu am sa mor”, cand le-a zis in amanunt ce trebuie sa cumpere si ce sa faca pentru inmormantarea lui de raspoimaine, lucid fiind si zdravan, absolut normal, pe picioarele lui, cand i-a chemat pe toti cei din neam – unii deja risipiti prin alte locuri – pe data de doisprezece, la el acasa, sa-l privegheze, abia atunci unii s-au indoit putin: “Hai mai, Adame, nu vorbi asa…”.
Era deja ceva mult peste fire. Caci – Doamne, iarta-ne! – care muritor isi poate socoti cu atata vreme inainte exact ora in care va muri? Era ceva… necuviincios aproape. Se uitau la el – il vedeau atat de puternic. Inca-si taia lemnele, facea singur fanul. Singur isi cosea locurile de pe langa casa. Nu-si puteau inchipui ca peste trei zile acest om nu va mai fi.
Si suguiau, asa. “Bai, oameni!”, a tunat el. “Faceti cum v-am spus. Chemati-i pe toti! Va duceti si imi sapati groapa pe doisprezece dimineata!”. La auzul acestei porunci, pe ton asa inalt, n-a mai cartit nimeni. Caci el rar striga. Vorba lui era “sfanta”. Nici unul nu a indraznit sa il comenteze. Asa retin toti. Incat au facut cu totii ce le-a spus. S-au strans in casa lui, in ziua de, la data de. In ziua aceea, Adam s-a trezit vesel. S-a spalat, s-a imbracat in hainele lui bune – camesa alba, surtuc, cizme de piele negre, lungi, lucioase. “No, acuma haidati in casa…”.
I-a imbratisat pe toti si i-a pupat si i-a adunat langa patul lui. Le-a zis la fiecare cate un cuvant, un sfat cu limba de moarte, despre ce sa faca mai departe in viata. “Tu sa faci asa… Tu sa ai grija de asa… Tu asa…”. Dupa aceea, s-a asezat pe perina, cu fata in sus. Drept, lucid, privea inainte, si cu un ochi, inspre ceasul vechi din perete. Cand a batut de ora unu, s-a incruntat putin: “No, dati-mi lumanarea…”. Cu lumanarea aprinsa in maini, uitandu-se la ei cu drag, la ora unu si un sfert la amiaza, Adam a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: “Nu plangeti dupa mine, ci sa va ganditi la faptele voastre”.

Comorile din mormantul Mariutei Grecu

Mariuta Grecu, nepoata lui Adam, a murit si ea, nu demult, la varsta de 99 de ani. Ea l-a apucat pe batranul “nemuritor”, a fost partasa la invierea si apoi la moartea sa. Tatal acestei Mariute a murit la 94 de ani. Fratele, la aproape 100. Iar acum sunt in odaia fiicei sale, Eleonora Corobea, care imi vorbeste despre toata semintia asta viguroasa “izvorata” din munti, dintr-un sat numit Tarsa. Eleonora e bolnava de picioare, zice ca a mers “mii de kilometri”, doar prin muntii astia, dintr-o parte in alta, prin ploi, ger sau ninsori, si de la asta i s-a tras slabiciunea, fiindca la un moment dat, a simtit ca a cam obosit si s-a pus in pat, sa se odihneasca, iar apoi nu a mai putut sa se mai ridice.
Face eforturi teribile, chiar si sa se scoale in capul oaselor. Ne spune mereu s-o iertam, caci mintea ii e limpede. Desi are 83 de ani, isi simte fiecare cotlon al trupului, numai picioarele, picioarele astea nu o mai asculta asa ca altadata si ii este chiar ciuda si rusine de aceasta neputinta, pe care-o considera ca un pacat, caci “pe oamenii fara pacat, boala nu-i poate atinge…”. Acolo a gresit, crede ea – ca s-a pus atunci in pat, prea mult timp. Daca nu se punea, poate ca era si azi sanatoasa.
Intr-adevar, cei din neamul ei au fost longevivi. Dar nu toti oamenii din Tarsa erau asa. Acolo, sus, cei mai multi mureau destul de repede – maximum 60-70 de ani. E frig, loc izolat si sarac, oamenii au greutati multe. Doar o anumita semintie a fost asa rezistenta. Cea a lor. Faceau copii putini, dar toti traiau peste 90 de ani. Daca ar fi sa-si explice asta, Eleonora crede c-ar putea fi in legatura cu o cetate dacica, care era imediat langa casa lor – Cetatea Rosie. De acolo au izvorat ei, crede. “Dintr-o spita de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni ramasi. Zice ca era dacii din Piatra Rosie, niste oameni mai mari. Mai inalti. Si solizi. Traiau si peste o suta douaj’ de ani aceia. De acolo zice ca s-o transmis neamul nostru. Bunul nostru Adam…. Eu nu stiu cat oi mai trai, acum. Daca mintea i-i buna, omu’ nu poate muri greu. Mintea! Si inima curata… Eu inca stau, aici, in casa aceasta. Da’ oamenii parca se inraiesc tot mai mult si se strica. Neamurile se stang, se micesc. Semintiile pier tot mai repede… Nu stiu… Parca o schimbat bunul Dumnezeu randurile de oameni…”.
Si mai crede ca aceasta longevitate a inaintasilor ei s-ar putea trage si dintr-o mare credinta in Dumnezeu. La fel ca Adam au fost toti. Mama Mariuta, pe langa postul firesc, de doua ori pe saptamana postea negru – doar un pahar de apa si atat, miercurea si vinerea. Asemeni lui Adam, la peste 90 de ani, inca isi mai cosea singura locurile. “Pipirigu’ asta de langa casa il dau eu”, le zicea copiilor, autoritara, daca acestia voiau sa o ajute.
Parca vad, din descrierile Eleonorei: coasa de pe umeri parea imensa fata de trupul ei mititel, de parca si-ar fi carat crucea, urcand pe deal, catre soare. “Se ruga si muncea. Asta facea mama…”. Cutreierandu-si pamanturile si privindu-le atent, in iarba, Mariuta a descoperit o planta de leac ce vindeca miraculos bolile ficatului, niste radacini ce cresteau doar in anumite locuri, numai de ea stiute.
Le-a zis copiilor ca o sa le arate candva cotloanele secrete, dar acestia au uitat sa mai intrebe. Iar acum le pare rau, ca taina asta a intrat, si ea, in mormant. La fel… comoara. O caldare de aur. O caldare grea, plina de monede – kosoni dacici, pare-se – pe care Mariuta a gasit-o undeva, sub brazda, pe pamanturile ei. Nu s-a atins de bani. Le-a spus c-o sa le destainuie lor locul in ziua in care va muri. Insa, in acea zi, a tot amanat. Iar ei n-au vrut sa o mai intrebe, caci li s-a parut necuviincios sa insiste.
Nu le mai pasa de aur atunci, ci de viata mamei lor iubite. Iar ea n-a deschis vorba. Desi era perfect lucida, desi mereu, pana in ultima clipa, parca a vrut sa le dezvaluie taina, sau cel putin asa li s-a parut lor. Dar pana la urma, a ales sa nu zica nimic. Poate ca sa nu-i sminteasca. Sau fiindca se temea de blestemul unor bani straini. Ori doar asa, ca sa ramana o taina in urma ei, mostenire.
Cine poate sti? Ce se stie insa este ca toti cei din casa au fost partasi la o moarte frumoasa, ce dovedea deplin ca si aceea a batranului Adam n-a fost doar o legenda sau intamplare. S-a petrecut exact cand a zis: intr-o zi de intai martie, anul 2010. O zi cand incepea primavara… Si astazi, cand merg pe pajistile mostenite, urmasii se mai gandesc uneori ca ar putea sa dea pe undeva de comoara Mariutei. Dar e pamant mult, aproape cinci hectare, “si nici macar nu-i totu’ la un loc, ca sa zici…”. Poate o fi intr-o padure, undeva… “Pe-o rapa sau pe o coasta, unde nimeni nu acorda nici o atentie…”. Nepotii se uita uneori la pamanturile astea intinse, se gandesc si nu stiu. Unde-i comoara lor?… Chiar n-au idee unde ar putea sa caute, dac-ar fi.

Curcubeul unei nasteri miraculoase

Comoara lasata mostenire ar putea, de fapt, sa fie chiar in sufletul lor. Eleonora vorbeste cu infinita dragoste de toti cei vechi din neamul sau. Intr-adevar ca despre o comoara. Rostirea fiecarui cuvant despre ei o intremeaza vizibil. Ii place. E mandra ca-i nascuta din acest sange ales. Ea a avut doar un singur fiu. Ultimul dintre “nemuritorii” lui Adam, batranul. L-a nascut pe la varsta de 28 de ani, o nastere aproape inexplicabila, caci si medicii, si babele ii spusesera ca este complet stearpa. Fusese maritata de la 17 ani cu un om din Bosorod, numit Romulus, dar n-a izbutit in nici un chip “sa ramana”. Pana cand, la un moment dat… “i s-a aratat un semn”.
Intrasera de mult comunistii si ei inca se mai ascundeau, fugari, de teama sa nu fie obligati sa semneze pentru intrarea in colectiv. Dormeau noaptea prin soprurile vecinilor, pe camp, prin poduri, in cimitirul satului, ca sa nu fie gasiti. Ei doi, sotii tineri, si socrul numit Ignat, stapan de pamanturi intinse, pe care nu voia nici mort sa le predea comunistilor. Intr-o seara, au dormit tustrei pe mormintele celor din neamul Eleonorei. Asa era atunci. Cimitirul devenise o buna ascunzatoare, caci inspira teama. Acolo, militienii inca se mai fereau sa intre.

 Femeia tanara statea pe lespedea alba a mormantului, in noaptea senina de vara. Slaba, subtire, imbracata in camesa alba populara, cu sfeterul barbatului ei asezat pe umeri. Si, deodata, i-a venit… sa se roage. Pentru ea, pentru sotul ei. Pentru soarta lor, pentru tot ce a fost si va fi, pentru totdeauna. Ii era teama, era mult prea deznadajduita. Nici un gand bun n-o intarea, nici un viitor nu vedea pentru dansii. Zice ca niciodata in viata nu a simtit “mai plin” acea putere a rugaciunii.
Un fior fierbinte trecea prin pieptul ei, prin intreg trupul. O caldura placuta, incantatoare, ce-i ametea simturile si inima. “Era ca un suflu fierbinte asa, bun, care parca cobora din tot ceru’ la mine-n inima. Ma uitam si vedeam beserici cum se coboara inaintea mea si litere care se nasteau pe cer, intre stele. Si eu tat plangeam si ma uitam si nu mai puteam de atata minunatie…. Uite aicea (arata in dreptul ochilor) vedeam beserica clara, catedrala maaare, albastra si luminoasa… Si atunci mi s-o aratat ce am in pantec – un baietel.
Statea mic, culcat, la mijlocu’ catedralei goale. Eu nu stiam. Nu eram grea atunci, nici nu ma mai gandeam c-o sa mai pot. Da’ am ramas impovarata, si la fix noua luni de la sara aceea, am nascut un prunc. Nu zic c-o fost ceva asa, un miracol cum citesti prin Biblie. Eu nu stiu. Era jucaus, normal, mai mult cu sporturile, juca fain Caluseru. Baiat ca toti baietii… Eu voiam sa il fac strungar. Da’ el tot avea un vis. Visa noaptea ca venea la el un om maaare, frumos, care-i zicea ca tu nu te faci altceva, numa’ preot. No, azi asa, maine asa. Si tot acelasi vis. Si dimineata, baiatu’ se trezea c-o lumina si-o bucurie pe fata lui. I s-o aratat omul in vis, exact la fel, pana ce aproape-o terminat liceu’.
Imi tot zicea: “Mama, ce sa fac, ce sa fac? Ca eu nu mai pot sa traiesc altfel…” No, ce era sa fac? L-am dus la scoala de preti de la Caransebes. S’apai, cand o fost el hirotonit, eu stiam din Biblie o lege veche – ca atunci cand alege Dumnezeu un om care-I place, deasupra casei acelui om va aparea Braul Maicii Domnului. Asa este. Asa ii scris.
Cand o fost Potopul, Dumnezeu o facut un legamant intre cer si pamant. Asta ii Braul Maicii Domnului. Un semn. Un curcubeu roata care se face deasupra unei case si, de cate ori apare, lumea isi aduce aminte de acel legamant, ca Dumnezeu nu-i potopaie pe toti oamenii, ci-n anume locuri de pe pamant, in cate o casa undeva, in cate-un salas, El alege un om. Asa scrie in Scrisori, ca multi sunt chemati, da’ putaaani is alesi de Dumnezeu… No, si cand era el plecat la hirotonie la Timisoara, in ziua aceea, am iesit asa, din intamplare, pana in curte, aici.
Am dat la vite, m-am spalat la cismea. Si cand ma intorc sa intru in casa, numa’ deodata ce vad peste acoperis o roata maaare, de curcubeu, asa, frumos, dintr-o parte in alta. Mai, mai, ce curcubeu?!… Il chem pe barbatu-meu, se uita si el. O vazut si alti vecini si s-o minunat. Cand o venit baiatu’, l-am intrebat: “Mai, pe tine la ce ora te-o preotat?”. “La unspe m-o imbracat Inaltul.” Fix la ora aceea o aparut si peste casa noastra din Bosorod curcubeu’ al mare. Se vede ca o fost si copilul meu un pic de ales, poate. N-am cum sa stiu. Eu nu zic decat ce-am vazut si-am cetit. Da’ parca asa, la toti din neamu’ nostru li s-o aratat semne din astea. Semne de viata si moarte. La toti, de la bunicu’ Adam pana azi…”.

Spovedania ultimului nemuritor

Abia a doua zi l-am cunoscut pe parintele Cornel, fiul Eleonorei. Ultimul reprezentant al celebrei semintii, avand acum 54 de ani. La prima infatisare, acest “ales” nu e cine stie ce spectaculos. Gospodar cuminte, la locul lui, ce schimba uneori hainele de lucru cu cele preotesti, duminica, pe la masluri sau sarbatori. Barbat scund, masiv, cu obrazul tepos, ars de vant, si cu glasul domol, vorbind mai ales despre lucruri simple, din viata si necazurile acestor localnici de prin muntii Sureanului, carora le-a ascultat mereu pasul si s-a straduit sa fie alaturi de ei, atat cat a putut, nu mai mult. Si pentru asta oamenii il pretuiesc mult – pentru ca se roaga, intr-adevar, pentru sat. Fiindca ii ajuta pe toti, atat cu fapta, dar si cu puterea rugaciunilor lui simple si curate.
Batranii, mai ales batranii, i s-au parut si parintelui Corobea, dintotdeauna, o comoara, prin povestile lor. Le-a ascultat indelung, cu luare aminte, pe mama sa, pe bunica Mariuta Grecu, pe mai toti nonagenarii din neam, contemporani cu el. Nu doar asa, ca pe o curiozitate, ci fiindca istoriile lor i-au fost efectiv de folos.
Dupa ele s-a calauzit in viata, gandindu-se la ele tot timpul, ca la niste pilde, orice ar fi facut si-n orice clipa a avut de luat niste decizii importante. Batranii. Mai ales batranii… Despre asta imi vorbeste mereu. In urma cu ceva timp, a fost martor direct la moartea ultimei nonagenare din semintia sa, o matusa pe care o chema Mina. Mina Grecu din Tarsa.
Era pe atunci preot la Luncani, zece ani a fost paroh acolo, si Tarsa depindea de el. Tine minte de parca ar fi fost ieri ziua aceea friguroasa de decembrie, in care un nepot de-al batranei a intrat grabit, cu sania trasa de cai, pe portile curtii sale: “Haideti, parinte, ca moare Mina noastra!… A venit cam pe la opt seara, se gandeau ca femeia se stinge pana-n miezul noptii, neimpartasita.
Ningea bogat, era o zapada pana-n sold, se apropia Craciunul. Pe nepot il chema Cristea, era tanar. Si-a mai venit cu inca un baiat. Mi-au dat cojoace, m-au imbracat ca pe Burebista, m-au urcat in sania lor si-am plecat in graba, caci pana la ei acasa aveam de mers peste trei ceasuri. Am ajuns pe la unsprezece noaptea si am intrat – o casuta ca-n povesti, slab luminata, undeva la marginea padurii. Mina era intinsa pe pat, inconjurata de toti cei apropiati.
S-a intors spre mine si mi-a zambit. Perfect lucida. Vorbea limpede, gandea coerent, chipul nu-i era supt, livid, ca la alti muribunzi pe care ii vazusem. Femeia asta, Mina Grecu, a fost si ea foarte credincioasa. Ea n-a avut prunci. Dar la o varsta destul de inaintata, a luat la ea patru copii ai unei vecine foarte sarace, care voia sa ii abandoneze prin orfelinate. Si-a vandut vite, pamanturi, ca sa-i poata creste, si i-a ingrijit cu dragoste si osteneala multa, ca pe copiii ei.
Iar pentru jertfa aceasta teribila, a rasplatit-o Dumnezeu c-o viata lunga si sanatoasa, de 90 de ani fara o zi!, cat avea atunci, la ora unsprezece noaptea. Asa le zisese tuturor, dinainte: “In ziua cand voi implini 90 de ani, eu ma duc…”. No, si acuma statea intinsa pe pat, cu lumanarea alaturi. Cei din casa m-au servit cu ceva de mancare, am mai povestit, am stat s-o priveghem impreuna o vreme.
Pe la ora doua, am zis ca ma intind putin, in cealalta camera. Eram foarte obosit, avusesem treburi multe acasa, in ziua aceea. Ei mi-au zis ce s-a intamplat apoi, dupa ce-am adormit. Se facuse trei, cand au intrebat-o daca sa ma cheme sa o cuminec. “Nu, lasati… Lasati-l sa doarma…” M-a emotionat treaba asta. Nu stiu, e ceva extraordinar, nu pentru mine ca om, cat pentru preotia pe care-o reprezentam pentru ea, in acele clipe. Pur si simplu, nu voia sa ma deranjeze cu “fleacul” ei. Pe la patru, au intrebat-o iarasi: “Sa ne ducem sa-l chemam?” Nu. Si tot asa.
La cinci si jumatate a intrebat ea de mine. “Parintele mai ii dincolo?…” Abia atunci m-au trezit. M-am spalat putin, mi-am facut canonul care trebuia, am luat cuminecatura, cartea cu molitfe si am intrat in odaia ei. I-am scos pe toti din camera si am ramas singur cu ea, la spovedanie. Femeia s-a spovedit frumos, mai in soapta.
Am vorbit cu ea cum vorbesc cu dumneavoastra acum. Lucid, perfect normal. Doamne, nici nu va inchipuiti ce asa-zise “pacate” neinsemnate avea de marturisit aceasta femeie… Parea aproape deplin impacata. Am ascultat-o, cam cinci minute, si tin minte ca ea ma tinea de mana. Asta tin minte cel mai bine. Pe urma au intrat ceilalti si s-au raspandit incet, tacuti, prin incapere. Am zis rugaciunile pentru impartasanie. Am luat impartasania si i-am dat-o. Ea s-a ridicat asa, in capul oaselor, si-a intins buzele c-o nerabdare ciudata, tremuranda, opintindu-se cu-n fel de panica, din toate puterile ei, de parca brusc n-ar mai fi avut timp de pierdut, nici o secunda.
Iar apoi s-a lasat iarasi in pat, linistita. Ca si cum abia terminase de rezolvat o problema. A luat lumanarea in mana. “Lasati-ma, ca acuma mor…” Si chiar in momentul acela… Abia daca am reusit sa fac un pas-doi de la capataiul ei, cand am auzit din spate ultimele ei cuvinte: “Doamne, Tie-ti multumesc…” Un rasuflet mare, lung, tihnit… Si gata. Apoi am iesit afara si, in racoarea aia a noptii, deodata am izbucnit in plans. Nu stiu cum. Asa, dintr-o data. Inca mai simteam in palma caldura degetelor ei. Asta tin minte, mai ales. Ca ma tinuse de mana…”.
Fuioare lungi de ceata albastrie se intind peste sat, vestind amurgul. Coboram prin zapezi, preotul ramane in urma noastra, pe drum, facand ingandurat cu mana semne de ramas bun. “Nu stiu daca suntem vrednici noi, cei de azi, sa le fim urmasi…”. Astea fusesera ultimele sale cuvinte.

un articol  de Bogdan Lupescu (preluat din Formula AS)

Atenţie ce descărcaţi de pe internet! Utilizatorii serviciului BitTorrent sunt monitorizaţi în permanenţă

Utilizatorii serviciului de file-sharing Bit Torrent sunt monitorizaţi în permanenţă, arată un studiu realizat în Marea Britanie şi citat de BBC News.

Studiul prezentat de Universitatea Birmingham indică faptul că persoanele care descarcă ilegal conţinut popular utilizând acest serviciu sunt identificate de o firmă de monitorizare după numai trei ore.

Acelaşi studiu mai sugerează că deţinătorii drepturilor de autor pot folosi datele obţinute de firmele de monitorizare pentru a afla coodonatele computerului pe care a fost descărcat conţinut ilegal.

Studiul a fost realizat pe o perioadă de trei ani de către o echipă de oameni de ştiinţă. Aceştia au dezvoltat o tehnologie care s-a comportat ca un client al serviciului de file-sharing BitTorrent.

BitTorrent reprezintă o metodă de a descărca fişiere de la mai mulţi utilizatori, în acelaşi timp.


Sursa: antena3.ro