Viaţa şi munca noastră de zi cu zi depind, tot mai mult, de noile tehnologii. 24 de ore fără calculator sau fără acces la internet au început să ni se pară aproape de neimaginat. Pentru noi, cei mai mari, calculatorul a însemnat o a doua alfabetizare. Pentru copiii noştri, calculatorul este parte firească din existenţă. Şi, în acest context, urmează întrebarea – avantaj sau dezavantaj? Copilăria petrecută în faţa blocului mai are vreo valoare în ochii tinerei generaţii, care îşi poate crea copilăria şi adolescenţa în virtual? Până la ce limită putem permite petrecerea timpului în faţa calculatorului – fără să ne pierdem copiii în acel spaţiu – nemărginit şi, totuşi, atât de limitat?
Genii la Calculator, codaşi la Viaţă
În principiu, ar trebui să acceptăm cu seninătate schimbările ce se petrec în jurul nostru, ca parte firească din evoluţie. În acelaşi timp, e greu de crezut că evoluţia poate implica atâţia copii irascibili şi dependenţi de noile tehnologii, care îşi dau viaţa peste cap cu acordul tacit al părinţilor şi al societăţii. Vizitele la psiholog, dar şi în spitalele de psihiatrie se înmulţesc. Se înmulţesc şi discuţiile în contradictoriu cu familia sau zilele fără nicio discuţie în familie... Din păcate, devin tot mai la modă conflictele ce pot ajunge până la crimă – pentru simpla îndrăzneală a unor adulţi de a încerca limitarea unui viciu. „La trei ani, cam toţi copiii de la grupă se pricep să umble la calculator. Unii, sub supravegherea părinţilor, alţii sub maxima lor încurajare. Vin mame şi taţi foarte încântaţi, că au în dotare nişte genii. Că micuţii ştiu să joace nu ştiu câte jocuri şi că sunt nedezlipiţi din faţa ecranului. Surprinzător, părinţii aceştia uită să-şi mai facă griji de faptul că aceeaşi copii nu vorbesc prea mult şi nici corect, că încă se mai scapă pe ei şi nu cer la baie sau că nu ştiu să ţină bine linguriţa în mână”, atrage atenţia o educatoare de la o grupă mică, dintr-o grădiniţă cu ştaif.
Problemele ce se crează în faţa calculatorului – o completare de efect a televizorului! – nu trebuie exagerate. Însă, ele nu trebuie nici ascunse sub preş, în încercarea de a crede că nu există.
Semne ale dependenţei de calculator la copii şi adolescenţi:
*rezultate proaste la şcoală şi multe absenţe
*minciuni, retragere din viaţa de familie
*micşorarea duratei somnului şi a frecvenţei meselor
*izolare, pierderea dorinţei de socializare în lumea reală
*extaz în faţa calculatorului şi socializare peste măsură în lumea virtuală
*probleme de atenţie şi hiperactivitate
*vorbirea dificilă, exprimarea incoerentă
Minune, dacă-i folosit cu cap
Calculatorul este foarte bun şi poate naşte minuni, atâta timp cât este folosit cu cap. Nu degeaba liceele de informatică şi facultăţile de profil sunt atât de râvnite. Nu degeaba un informatician bun nu moare de foame. „Viitorul pe asta se va baza, pe calculatoare şi tehnologie. Eu lucrez mult în programare şi încerc tot ce se poate. Dacă nu reuşesc, încerc în continuare”, ne-a spus Răzvan Călinescu, elev în clasa a XI-a la Liceul de Informatică „Grigore Moisil”. „Noi creăm algoritmi care înlocuiesc rutina de zi de zi. Totul se asimilează într-un program, iar programul îl poţi repeta de câte ori vrei, făcându-ţi munca mai uşoară. Statul în faţa calculatorului nu e doar o pierdere de vreme, ci poate folosit fi în folosul omenirii”, a completat Alexandru Iordan, un coleg mai mic, din clasa a IX-a. Ambii băieţi văd, aşadar, latura constructivă a noilor tehnologii şi profită de ea. Cunosc, însă, cazuri în care prieteni de-ai lor petrec chiar şi mai mult timp decât ei în faţa ecranului, fără a avea nicio tangenţă cu binele omenirii. Nici măcar cu binele lor. „Noi avem o problemă cu orientarea copiilor, în general. Părinţii, în primul rând, trebuie să vadă efectiv ce fac copiii lor la calculator. Iar copilul trebuie să conştientizeze rolul calculatorului şi cât îl ajută acesta în formarea lui. Pericolele cu jocurile sau cu socializarea numai în virtual trebuie înlăturate. Dar, oprirea de la ele nu e o soluţie. Şi părinţii şi consilierii şcolari şi profesorii trebuie să discute mereu cu cei mici. Să-i informeze şi să le explice. Lupta este una comună”, a punctat Ionel Maftei, profesor de informatică la „Grigore Moisil”.
Dependenţa de calculator se explică, în principal, prin dependenţa de jocuri. Direct de calculator ţine şi dependenţa de internet, caracterizată prin implicarea cu tot sufletul în lumea virtuală – în principal, prin reţelele de socializare.
Părinţii – factori decisivi
Fără respectarea acestor norme, copiii pentru care calculatorul le devine prieten şi confident riscă să se închidă în propria lor carapace. „Ca părinte, am făcut o greşeală uriaşă. Mi-am lăsat fetiţa, încă de mică, singură la calculator. Era cuminte şi puteam să-mi fac şi eu liniştită treburile. Apoi, n-o puteam lua din faţa ecranului nici când terminam eu. Ştiau toţi vecinii că am închis calculatorul... Mi-am dat seama de greşeală şi am hotărât că e cazul să schimb placa. Am implicat-o din ce în ce mai mult în treburile casnice şi în activităţi educative, am ieşit la plimbări lungi şi am făcut ore de sport şi de pictură”, povesteşte cu emoţie Adela, o mamă singură. Fetiţa acesteia foloseşte în continuare calculatorul, are prieteni în reţelele de socializare, dar a învăţat să facă diferenţa dintre real şi virtual. „Utilizarea eficientă a calculatorului sau dependenţa sunt rezultatul unor combinaţii fericite sau nefericite între cele două categorii de factori care acţionează asupra unui tânăr. Factorii de protecţie sunt cei care ţin de maturizarea intelectuală şi socio-emoţională, responsabilitate, familie implicată, abilităţi crescute de utilizare a resurselor calculatorului, iar factorii de risc sunt imaturitatea intelectuală şi socio-emoţională, lipsa de implicare a familiei, lipsa unei abilitări în utilizarea resurselor puse la dispoziţie de spaţiul virtual. Calculatorul poate fi un mijloc foarte bun de comunicare, dar în ceea ce priveşte socializarea nu trebuie să uităm că relaţiile directe, faţă în faţă, sunt cele care caracterizează devenirea umană”, a explicat Manuela Vlasie, psiholog şi director al Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională.
La o simplă căutare pe Google aflăm că... dependenţa de calculator poate ucide!
* În acest an, un elev de 17 ani din Dubăsari, Republica Moldova şi-a ucis mama pentru că aceasta i-a interzis accesul la calculator.
* În 2012, un tânăr din Taiwan a murit după ce, timp de 40 de ore nu s-a dezlipit de calculator şi de jocul lui preferat.
* În 2010, un copil de 13 ani din Timiş s-a sinucis, iar un altul, de 15 ani, din Dâmboviţa şi-a omorât mama – după ce părinţii nu le-au mai oferit acces la internet.
Utilizarea excesivă a calculatorului sărăceşte copilăria
Iar copiii, fără ajutor, nu au cum să aibă formate nişte abilităţi. „Dacă n-ar trebui să merg la şcoală, cred că n-aş ieşi niciodată din casă. Nu-mi place să întâlnesc prea mulţi oameni. În acelaşi timp, sunt cel mai cel pe Facebook şi pe Twitter. Am mulţi prieteni şi lumea mă admiră”, ne mărturiseşte Andrei, elev în clasa a VII-a. Cele spune de doamna psiholog parcă erau special pentru el. Din păcate, cazul lui Andrei se poate înmulţi la infinit. De la copilul antepreşcolar, până la cel de grădiniţă şi de şcoală, până la noi... „Dincolo de pericolele obişnuite, spaţiul virtual favorizează o serie de vulnerabilităţi care, la o primă vedere, sunt mai puţin vizibile – timiditatea, dificultăţi în exprimarea emoţională, abilităţi sociale reduse, dificultăţi în asumarea responsabilităţii şi multe altele. Putem spune că utilizarea excesivă a calculatorului sărăceşte copilăria şi adolescenţa de multe experienţe care sunt esenţiale în evoluţia şi dezvoltarea unui tânăr, determinând o mai slabă dezvoltarea a abilităţilor de viaţă”, a atenţionat Manuela Vlasie.
Toate vin în contextul – cine are urechi de auzit, să audă. Cine are ochi de văzut, să citească – măcar în mediul online. Să înveţe să fie în toate ponderat şi cugetat. Să folosească un calculator drept cea mai de preţ unealtă, dar să nu devină el însuşi o unealtă a falsei tehnologii şi a timpului irosit. (Anda Pintilie)
Rezultatele unui studiu recent al celor de la „Salvaţi Copiii” spun că 86 la sută dintre copiii români alocă trei ore în fiecare zi navigării pe internet. Faţă de 2010, s-a triplat accesarea internetului de către copii prin intermediul telefoanelor mobile, iar vârsta medie la care începe utilizarea acestuia a scăzut la 9 ani. Aproape jumătate dintre copii admit că au văzut imagini cu caracter sexual, dar nu se arată deranjaţi de acest lucru. Tot jumătate dintre ei au mers la întâlniri cu necunoscuţi din online.
Sursa: ZIARUL EVENIMENTUL
sâmbătă, martie 01, 2014
IOAN MUNTEANU, CUTRĂMURĂTOR ADEVĂR SPUS DE LA TRIBUNA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI, DE LA 1945 ÎNCOACE: „NEAM DE NEAMUL NOSTRU N-A CUNOSCUT VREODATĂ ATÂTA VIOLENŢĂ, DEZMĂŢ ȘI NESUPUNERE!”
Milioane de români sînt măcinaţi de aceleaşi probleme care, parcă, nu le vede nimeni din cei ajunşi în Parlament. Sîntem uimiţi, astăzi, de declaraţia politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu(colegiul 5 Neamţ)- în care ni se vorbeşte, şi, implicit, recunoaşte, despre cele mai mari tare care apasă asupra acestui popor.
Înainte de a citi acest document care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societăţii româneşti, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamţ care, fiind la putere cînd s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acest vot. A fost exclus, şi pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe şi l-au ales din nou. Ne-a surprins această săptămînă, cu această declaraţie politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.
„ E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simţ și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii își bat ori își ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă,generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.
Unde au dispărut cuminţenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881): “vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!” . Îngrijorător este faptul că suntem conduși și de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi și de mojici . Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toţi acești indivizi , considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă . Acești indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, își fac loc în faţă dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească și săse scrie despre ei. Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură. Trăiesc într-un lux deșănţat, risipesc fără măsură banii ușor câștigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut- o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.
Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Şi, mai ales, cum au ajuns. ”Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială //că-ntr-o zi urmașii le vor cere socoteală’’ ( tot Vlahuţă, 1881!).
În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce ţara pe calea cea bună.
Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”
Sursa: Viata nemteana
duminică, februarie 23, 2014
Wild Carpathia - documentar
In ultimii ani se vorbeste mult despre protectia si prezervarea naturii,
si multe sunt discutiile care neaga posibilitatea de a pune progresul
tehnologic la indemana oamenilor fara a distruge patrimoniul ecologic al
omenirii. In timp ce unii nu fac altceva decat sa discute, altii au
trecut la fapte. Va propun sa vizionati un mic documentar Travel Chanel
filmat de Alasdair Grant care
sunt sigura ca o sa va placa si care ne povesteste, dupa cum va dati
seama din titlu, despre natura inca pura a Carpatilor dar si despre
viata de zi cu zi a oamenilor din aceasta zona minunata.
Sursa: http://lumesievenimente.blogspot.ro
Sursa: http://lumesievenimente.blogspot.ro
marți, ianuarie 28, 2014
Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi
1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Autor: Savatie Baştovoi (n. 4 august 1976, Chişinău) este călugăr, eseist, poet, romancier, teolog şi scriitor român, vieţuitor la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia
Sursa: Calauza Ortodoxa
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Autor: Savatie Baştovoi (n. 4 august 1976, Chişinău) este călugăr, eseist, poet, romancier, teolog şi scriitor român, vieţuitor la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia
Sursa: Calauza Ortodoxa
vineri, ianuarie 17, 2014
Iubeste-ti viitorul si traieste magia prezentului!
Omule, renunţă la statutul de victimă al întâmplării sau al neşansei şi participă activ la realizarea idealurilor tale.Schimbarea ta este posibilă şi are început în renunţarea la a mai aştepta să ţi se întâmple lucruri şi evenimente. Aştepţi de când erai mic să te faci mare şi te-ai facut, apoi ai aşteptat să termini o şcoală şi ai terminat, apoi ai aşteptat să ai un loc de muncă şi îl ai, iar aşteptarea ta încă continuă cu altele.
Conştientizează că trăieşti de pe o aşteptare pe alta şi că, în tot acest timp al aşteptării tale ai uitat să te bucuri de viaţă. În această aşteptare viitorul nu are cum să-ţi mai placă aşa că, nu te mai mira de zilele depresive prin care treci.
Petreci enorm de mult timp privindu-i pe alţii cum îşi trăiesc viaţa magnific şi crezi că asta se datorează şansei lor, sau iubirii Lui Dumnezeu de care ei au parte – nimic mai departe de adevăr. Trăiesc magnific pentru că temelia vieţii lor se bazează pe implicare în lucrarea Lui Dumnezeu.
Să nu crezi că Dumnezeu vrea doar lăcaşe de cult şi fapte caritabile, ci Dumnezeu vrea viaţă trăită în bucurie, vrea gloria deplină a vieţii exprimată prin orice.
Ar fi timpul să te trezeşti, să te implici în atingerea idealurilor tale cu toată fiinţa ta şi cum poţi face asta?
Principiul este simplu:
– pune gând bun de început la tot ce faci,
– contruieşte-ţi în minte idealul şi găseşte mijloacele de a-l realiza,
– dar mai ales ai bucuria realizării lor mereu în tine, căci aşa vei atrage din oceanul energetic cele mai diafane energii, ce vor coagula în jurul idealului tău,
– şi arată mereu recunoştinţă Lui Dumnezeu pentru viaţa ce se exprimă prin tine.
Acum implică-te şi fă să se manifeste idealul tău în lumea aceasta, căci pe mulţi ai să bucuri cu realizările tale. Mai simplu spus: iubeşte-ţi viitorul şi trăieşte magia prezentului!
Asp. IO Dragoş Scîntei
SURSA: GlasulIubirii
miercuri, ianuarie 15, 2014
Dependenta de jocurile pe calculator
Acum cateva saptamani am iesit la un ceai pe o terasa care mi-e tare draga (da, de Green Tea e vorba, si de trandafirii, ciresul si Mana-Maicii-Domnului de pe gard). Ar fi fost o iesire foarte linistita daca la masa de langa mine unul dintre cei doi ocupanti nu ar fi povestit cu cel mai mare entuziasm despre un joc pe calculator. A nu se intelege ca povestea era ceva de genul "ce tare e jocul ala, m-am jucat aseara in retea cu unii si i-am batut". Nu, omul descria in mod detaliat fiecare click, cam cum as povesti eu o piesa de teatru in care eventual am si jucat. Si asta timp de 2 ore.
Trec peste faptul ca avea (estimativ) 25 de ani, vreo suta de kile si ca interlocutor o domnisoara draguta care probabil ca incerca sa evalueze cam cat de proasta a fost ideea sa iasa cu el la ceai (in gand, oricum n-ar fi avut timp sa vorbeasca printre spelluri, doomuri si serafimi). Ma gandeam sa-i sugerez omului sa-si faca rost de o viata, dar probabil ar fi necesitat si un manual de instructiuni.
Lasand gluma la o parte, un om care traieste intr-o masura atat de mare in lumea virtuala nu poate fi decat o poveste trista. Si, din pacate, foarte raspandita. Ne preocupa foarte mult dependenta de tigari, alcool, droguri, si mai nou sex (se poarta la vedete), si mai putin tipul acesta de dependenta pentru care avem la indemana toate mijloacele s-o dezvoltam si care, pana la urma, nici macar nu e ilegala.
Dependenta de jocurile pe calculator este clasificata de medici la probleme psihice, desi clasificarea nu s-a facut inca oficial. Procentul celor care utilizeaza jocuri de acest gen si devin dependenti este undeva in jur de 15%, ceea ce depaseste cu mult procentul celor care consuma alcool si devin alcoolici, ceea ce inseamna ca acest obicei aparent inofensiv se poate transforma in ceva extrem de nociv.
Problema este ca in general sunt afectati copiii si adolescentii, adica cei pentru care dependenta poate avea efectele cele mai nocive, de aceea parintii trebuie sa fie foarte atenti la timpul si modul in care copilul lor utilizeaza calculatorul si la activitatile lui in general.
Dependenta de jocuri are cateva simptome foarte clare: preocuparea excesiva fata de joc (exact ce va povesteam mai sus), foarte mult timp petrecut in fata calculatorului, pierderea notiunii timpului, atitudine defensiva atunci cand e vorba de joc. Cel dependent incepe sa ignore orice alt aspect al vietii sale, scoala, prieteni, alte activitati, si manifesta un comportament usor bipolar, cu treceri bruste de la o stare la exact opusul ei.
Si adultii pot deveni dependenti de jocuri, ceea ce le poate afecta viata de familie, viata sociala sau chiar jobul. La adulti insa dependenta este mai usor de controlat. Se pare insa ca jumatate din adultii dependenti care sunt casatoriti au probleme cu partenerul din aceasta cauza.
Consecintele fizice ale acestei dependente sunt: sindromul tunelului carpian, migrene, probleme cu somnul, dureri de spate, regim alimentar dezordonat si, in unele cazuri, o igiena personala deficitara (ceea ce imi aduce aminte de colegii mei de facultate dependenti de Heroes).
Jocurile pe calculator produc endorfina, de aceea dau dependenta la fel ca cele de noroc sau ca drogurile (smoking included, sa nu uitam). Asadar, este necesar un tratament similar celorlalte dependente, tratament care in tarile (mai) civilizate implica terapeuti specializati si activitati create special pentru dependentii de jocuri video.
Dar cum e mai usor sa previi decat sa tratezi, e de preferat ca adolescentul/copilul sa aiba o viata sociala normala si sa aiba activitati care implica miscare si socializare. O data ce copilul a ajuns dependent de jocuri, este foarte posibil ca viata lui sociala sa se reduca la prietenii online, sa nu mai stie sa comunice sau sa se integreze. Copiii timizi si necomunicativi sunt mai predispusi la dependenta de jocuri, de aceea cu ei trebuie avuta mai multa grija. Simtul aventurii si adrenalina data de jocuri poate fi inlocuita cu excursii si activitati in natura, sau sporturi gen hipism, tir cu arcul, mountain biking. Si grupul de prieteni are un rol esential, daca acestia sunt pasionati de jocuri, cel mai probabil si copilul va ajunge sa fie. Inca un lucru important, copilul nu ar trebui sa aiba calculator la el in camera, ci intr-o camera comuna (livingul de exemplu), unde nu se va simti in largul lui jucandu-se si unde poate fi supravegheat.
Povestea de mai sus nu e o gluma. Stiu ca multi dintre cititorii blogului meu au copii inca suficient de mici cat sa nu isi puna problema jocurilor pe calculator, insa aceasta potentiala dependenta trebuie prevenita de la o varsta frageda. Copiii sunt in general fascinati de calculatoare si e greu sa-i tii departe de ele, mai ales ca e necesar sa le si utilizeze destul de devreme. Cred ca daca un copil e obisnuit sa aiba multe activitati, mai ales fizice, si sa socializeze, dependenta de calculator poate fi evitata. O influenta mare o are si comportamentul parintilor, intr-o casa unde prin relaxare se intelege televizor si calculator sansele ca un copil sa fie foarte activ sunt mai mici.
In afara de baiatul de la ceainarie care mi-a provocat un sentiment asemanator celui fata de un drogat, mai am un motiv pentru care am scris postul asta. Nu stiu daca ati incercat vreodata Heroes. E un joc de strategie, ceva cu castele, armate, cavaleri si batalii, pe care mai demult il jucam intre 10 si 18 ore pe zi. Nu mancam, nu beam apa, nu dormeam (e adevarat si ca eram in facultate si ad litteram nu prea aveam dupa ce sa beau apa), ma durea spatele ingrozitor, dar nu ma opream pana nu terminam cate o harta. Dupa care, dupa ce m-am angajat, imi petreceam toate weekendurile jucand Caesar (alt joc de strategie, faci orase romane si le administrezi), cred ca mi-am petrecut vreun an asa, ocazie cu care am luat si vreo 4 kile (e adevarat ca si prietenul meu de atunci gatea foarte bine). Acum nu mai instalez nici un joc pe laptop pentru ca stiu ce urmeaza, si la cat timp am acum probabil as ajunge sa nu mai dorm deloc. Iar eu cred ca sunt din categoria oamenilor care isi controleaza bine dependentele (chiar asa, de 3 zile am renuntat si la cafea), ma gandesc cam cum reactioneaza un copil. Asa ca, dragii mei, mare grija.
Trec peste faptul ca avea (estimativ) 25 de ani, vreo suta de kile si ca interlocutor o domnisoara draguta care probabil ca incerca sa evalueze cam cat de proasta a fost ideea sa iasa cu el la ceai (in gand, oricum n-ar fi avut timp sa vorbeasca printre spelluri, doomuri si serafimi). Ma gandeam sa-i sugerez omului sa-si faca rost de o viata, dar probabil ar fi necesitat si un manual de instructiuni.
Lasand gluma la o parte, un om care traieste intr-o masura atat de mare in lumea virtuala nu poate fi decat o poveste trista. Si, din pacate, foarte raspandita. Ne preocupa foarte mult dependenta de tigari, alcool, droguri, si mai nou sex (se poarta la vedete), si mai putin tipul acesta de dependenta pentru care avem la indemana toate mijloacele s-o dezvoltam si care, pana la urma, nici macar nu e ilegala.
Dependenta de jocurile pe calculator este clasificata de medici la probleme psihice, desi clasificarea nu s-a facut inca oficial. Procentul celor care utilizeaza jocuri de acest gen si devin dependenti este undeva in jur de 15%, ceea ce depaseste cu mult procentul celor care consuma alcool si devin alcoolici, ceea ce inseamna ca acest obicei aparent inofensiv se poate transforma in ceva extrem de nociv.
Problema este ca in general sunt afectati copiii si adolescentii, adica cei pentru care dependenta poate avea efectele cele mai nocive, de aceea parintii trebuie sa fie foarte atenti la timpul si modul in care copilul lor utilizeaza calculatorul si la activitatile lui in general.
Dependenta de jocuri are cateva simptome foarte clare: preocuparea excesiva fata de joc (exact ce va povesteam mai sus), foarte mult timp petrecut in fata calculatorului, pierderea notiunii timpului, atitudine defensiva atunci cand e vorba de joc. Cel dependent incepe sa ignore orice alt aspect al vietii sale, scoala, prieteni, alte activitati, si manifesta un comportament usor bipolar, cu treceri bruste de la o stare la exact opusul ei.
Si adultii pot deveni dependenti de jocuri, ceea ce le poate afecta viata de familie, viata sociala sau chiar jobul. La adulti insa dependenta este mai usor de controlat. Se pare insa ca jumatate din adultii dependenti care sunt casatoriti au probleme cu partenerul din aceasta cauza.
Consecintele fizice ale acestei dependente sunt: sindromul tunelului carpian, migrene, probleme cu somnul, dureri de spate, regim alimentar dezordonat si, in unele cazuri, o igiena personala deficitara (ceea ce imi aduce aminte de colegii mei de facultate dependenti de Heroes).
Jocurile pe calculator produc endorfina, de aceea dau dependenta la fel ca cele de noroc sau ca drogurile (smoking included, sa nu uitam). Asadar, este necesar un tratament similar celorlalte dependente, tratament care in tarile (mai) civilizate implica terapeuti specializati si activitati create special pentru dependentii de jocuri video.
Dar cum e mai usor sa previi decat sa tratezi, e de preferat ca adolescentul/copilul sa aiba o viata sociala normala si sa aiba activitati care implica miscare si socializare. O data ce copilul a ajuns dependent de jocuri, este foarte posibil ca viata lui sociala sa se reduca la prietenii online, sa nu mai stie sa comunice sau sa se integreze. Copiii timizi si necomunicativi sunt mai predispusi la dependenta de jocuri, de aceea cu ei trebuie avuta mai multa grija. Simtul aventurii si adrenalina data de jocuri poate fi inlocuita cu excursii si activitati in natura, sau sporturi gen hipism, tir cu arcul, mountain biking. Si grupul de prieteni are un rol esential, daca acestia sunt pasionati de jocuri, cel mai probabil si copilul va ajunge sa fie. Inca un lucru important, copilul nu ar trebui sa aiba calculator la el in camera, ci intr-o camera comuna (livingul de exemplu), unde nu se va simti in largul lui jucandu-se si unde poate fi supravegheat.
Povestea de mai sus nu e o gluma. Stiu ca multi dintre cititorii blogului meu au copii inca suficient de mici cat sa nu isi puna problema jocurilor pe calculator, insa aceasta potentiala dependenta trebuie prevenita de la o varsta frageda. Copiii sunt in general fascinati de calculatoare si e greu sa-i tii departe de ele, mai ales ca e necesar sa le si utilizeze destul de devreme. Cred ca daca un copil e obisnuit sa aiba multe activitati, mai ales fizice, si sa socializeze, dependenta de calculator poate fi evitata. O influenta mare o are si comportamentul parintilor, intr-o casa unde prin relaxare se intelege televizor si calculator sansele ca un copil sa fie foarte activ sunt mai mici.
In afara de baiatul de la ceainarie care mi-a provocat un sentiment asemanator celui fata de un drogat, mai am un motiv pentru care am scris postul asta. Nu stiu daca ati incercat vreodata Heroes. E un joc de strategie, ceva cu castele, armate, cavaleri si batalii, pe care mai demult il jucam intre 10 si 18 ore pe zi. Nu mancam, nu beam apa, nu dormeam (e adevarat si ca eram in facultate si ad litteram nu prea aveam dupa ce sa beau apa), ma durea spatele ingrozitor, dar nu ma opream pana nu terminam cate o harta. Dupa care, dupa ce m-am angajat, imi petreceam toate weekendurile jucand Caesar (alt joc de strategie, faci orase romane si le administrezi), cred ca mi-am petrecut vreun an asa, ocazie cu care am luat si vreo 4 kile (e adevarat ca si prietenul meu de atunci gatea foarte bine). Acum nu mai instalez nici un joc pe laptop pentru ca stiu ce urmeaza, si la cat timp am acum probabil as ajunge sa nu mai dorm deloc. Iar eu cred ca sunt din categoria oamenilor care isi controleaza bine dependentele (chiar asa, de 3 zile am renuntat si la cafea), ma gandesc cam cum reactioneaza un copil. Asa ca, dragii mei, mare grija.
Dependenţa de calculator ucide!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)