Puterea gândului

Traversam o perioadă grea, poate cea mai grea a vieţii mele. Orice am fi făcut, oricât ne-am fi zbătut, nimic nu mergea bine. Eram urmăriţi de ghinion. Se lipise de noi şi nu ne mai dădea drumul. Mă trezeam dimineaţa cu gânduri nesănătoase şi nu reuşeam să scap de ele pe tot parcursul zilei. Ajunsesem să îmi fie teamă de fiecare dimineaţă, parcă ştiind că pe parcursul zilei se va mai ivi ceva care să ne îngenuncheze, să ne trântească la pământ.

Optimismul meu proverbial se topea puţin câte puţin, lăsându-mă cu ochii în gol, cu sufletul chircit, moale ca o cârpă, gata să mă predau. Nici nu scăpam bine de un necaz şi altul se ivea parcă din neant. A început cu o problemă gravă de sănătate a mamei mele, care a lăsat-o imobilizată la pat şi pe noi datori la o prietenă. A urmat o problemă asemănătoare a socrului meu, după care ne-am trezit fără serviciu, în acelaşi timp, şi eu şi Mihai. De aici s-a pornit avalanşa, care spulbera totul în cale, ducând tot mai departe liniştea mea şi a familiei mele.

Uitasem să mai zâmbesc, îmi era teamă să mă mai bucur de ceva, parcă intuind că fiecare moment de bucurie va fi plătit cu lacrimi amare. Mă lăsam copleşită de griji, de probleme parcă fără rezolvare, mă vaitam mereu de viaţa grea pe care o aveam şi încercam să lupt cu morile de vânt, dar parcă fără strop de vlagă. Aceste câteva luni grele mă schimbaseră mult, atât de mult încât nici nu îmi aminteam de Vienela cea veselă şi mereu puternică şi optimistă. Nu făceam altceva decât să îl întreb pe Mihai ce facem, ce mai putem face, deşi ştiam că nici el nu avea răspunsul, că lupta alături de mine, că era parte din aceeaşi echipă.

Totul a mers aşa până într-o zi, o zi pe care nu o voi uita. Începusem să plâng din senin, copleşită de necazurile care nu se mai terminau. Mihai m-a luat de umeri şi m-a scuturat puţin. M-a aşezat pe un scaun, mi-a făcut o cafea şi mi-a spus calm că nici o problemă din lume nu se rezolvă dacă plângi. Lacrimile nu te pot scoate din necaz. Lupta şi încrederea sunt singurele care pot aduce rezultate. Mi-a mai spus că purtându-mă aşa, le răpesc şi lor bruma de curaj rămasă şi reduc şansele de reuşită. Mi-a spus că văicăreala nu ajută la nimic, că trebuie să mă detaşez puţin, să privesc cu calm înainte şi să am încredere în forţele noastre.

Am încercat să fac aşa cum mi-a spus, dar obişnuinţa parcă era mai tare decât mine. Undeva pe drum pierdusem încrederea şi nu reuşeam să o regăsesc. Am făcut eforturi mari să nu mai deschid gura când mă simţeam copleşită, am făcut eforturi să mă conving pe mine că vom ieşi cu bine din acele încercări şi, după câteva zile, parcă vedeam viaţa altfel, parcă problemele nu mi se mai păreau fără rezolvare. Încet, încet îmi revenea speranţa şi, odată cu ea, îmi înflorea zâmbetul pe buze. Parcă pentru a confirma spusele lui Mihai, luminiţa de la capătul tunelului strălucea tot mai tare.

Sursa: http://vienela.ro/ 

Clipul care te va face să te gândeşti la ceea ce-ţi doreşti cu adevărat de la viaţă

Sursa: blackjack blog

Toate războaiele sunt create de bancheri

SURSA: Searchnewsglobal   / gandeste.org

TREPTE DE LUMINĂ

IOAN MUNTEANU, CUTRĂMURĂTOR ADEVĂR SPUS DE LA TRIBUNA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI, DE LA 1945 ÎNCOACE: „NEAM DE NEAMUL NOSTRU N-A CUNOSCUT VREODATĂ ATÂTA VIOLENŢĂ, DEZMĂŢ ȘI NESUPUNERE!”

Milioane de români sînt măcinaţi de aceleaşi probleme care, parcă, nu le vede nimeni din cei ajunşi în Parlament. Sîntem uimiţi, astăzi, de declaraţia politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu(colegiul 5 Neamţ)- în care ni se vorbeşte, şi, implicit, recunoaşte, despre cele mai mari  tare care apasă asupra acestui popor.

Înainte de a citi acest document care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societăţii româneşti, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamţ care, fiind la putere cînd s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acest vot. A fost exclus, şi pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe şi l-au ales din nou. Ne-a surprins această săptămînă, cu această declaraţie politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.

„ E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simţ și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii își bat ori își ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă,generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.

Unde au dispărut cuminţenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881): “vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!” . Îngrijorător este faptul că suntem conduși și de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi și de mojici . Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toţi acești indivizi , considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică.  Așa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă . Acești indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, își fac loc în faţă dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească și săse scrie despre ei. Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură.  Trăiesc într-un lux deșănţat, risipesc fără măsură banii ușor câștigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut- o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.

Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Şi, mai ales, cum au ajuns. ”Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială  //că-ntr-o zi urmașii le vor cere socoteală’’ ( tot Vlahuţă, 1881!).

În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce ţara pe calea cea bună.

Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”

Sursa: Viata nemteana

Wild Carpathia - documentar

In ultimii ani se vorbeste mult despre protectia si prezervarea naturii, si multe sunt discutiile care neaga posibilitatea de a pune progresul tehnologic la indemana oamenilor fara a distruge patrimoniul ecologic al omenirii. In timp ce unii nu fac altceva decat sa discute, altii au trecut la fapte. Va propun sa vizionati un mic documentar Travel Chanel filmat de Alasdair Grant care sunt sigura ca o sa va placa si care ne povesteste, dupa cum va dati seama din titlu, despre natura inca pura a Carpatilor dar si despre viata de zi cu zi a oamenilor din aceasta zona minunata.

Sursa: http://lumesievenimente.blogspot.ro

Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Autor: Savatie Baştovoi (n. 4 august 1976, Chişinău) este călugăr, eseist, poet, romancier, teolog şi scriitor român, vieţuitor la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia

Sursa: Calauza Ortodoxa