|
„Psihopoliticianul trebuie să
muncească serios ca să producă maximum de haos în domeniile
«însănătoşirii mentale». El trebuie să recruteze şi să folosească toţi
factorii şi toate înlesnirile «însănătoşirii mentale» până când, în cele
din urmă, întregul domeniu al ştiinţei mentale să fie dominat în
întregime de principiile şi dezideratele comuniste. Pentru a atinge
aceste obiective, psihopoliticianul trebuie să distrugă orice soi de
însănătoşire mentală «crescută pe sol propriu» (…).
Trebuie să trudiţi până când
fiecare doctor şi fiecare psihiatru devine fie psihopolitician, fie un
ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie să dominaţi, ca persoane
cu autoritate, domeniile psihiatriei şi psihologiei. Trebuie să dominaţi
spitalele şi universităţile. Totuşi, munca voastră este pândită de
anumite primejdii. Se poate întâmpla să se descopere remedii la
«tratamentele» noastre. Se poate întâmpla ca orice însănătoşire mentala
să fie pusă în mâinile preoţilor şi să fie luată din mâinile
psihologilor şi psihiatrilor noştri. (…)
Nu trebuie să aveţi odihnă, nu
trebuie să mai staţi să mâncaţi şi să dormiţi, nu trebuie să precupeţiţi
nici un bănuţ pe care l-aţi putea avea ca să porniti o campanie
împotriva acestui lucru, să-l discreditaţi, să-l zdrobiţi şi să-l
anulaţi. Căci, prin mijloace eficiente, toate acţiunile şi cercetările
noastre ar putea fi anihilate”.
Lavrenti Pavlovici Beria
|
Discursul lui Beria
Sigmund Freud, Alfred Adler, Solomon Asch, B.F. Skinner, Albert Ellis, Israel Goldiamond, Abraham Maslow şi Lev Vîgotski sunt doar câţiva dintre părinţii fondatori a unei puzderii de şcoli de psihologie, cu mult mai multe decât marile religii ale lumii. Şi facem această comparaţie tocmai pentru că psihologia s-a dorit dintru început un înlocuitor, un surogat de religie pentru omul ce trebuia convins că se trage din maimuţă – o „religie” ce promite sănătatea mentală ca pe o condiţie a fericirii indivizilor. Intenţia care, cel mai probabil, a stat în spatele acestui demers rezultă din discursul pe care Lavrenti Beria, director al NKVD-ului şi responsabil de tortura şi uciderea a milioane de oameni în lagărul bolşevic, îl susţinea în anul 1936 în faţa studenţilor străini de la Universitatea din Moscova[1]. Atunci el exprima pe faţă un plan mai vechi, acela de a se pune stăpânire pe lume prin controlul sănătăţii mentale. Şi, mai mult, el sesizează în acest discurs pericolul ca oamenii să ajungă la preot. În cazul acesta, lucrarea preoţilor trebuie discreditată, distrusă şi anulată, îndeamnă Beria.
Să fie acesta unul din răspunsurile la faptul că, de câteva decenii bune, comuniştii şi neocomuniştii care controlează mass-media în ziua de azi fac totul pentru a ne discredita preoţii şi Biserica? Oricum, din analiza lui Beria reiese clar că relaţia omului cu preotul e unul din cele mai mari pericole. De ce? Pentru că noua „însănătoşire mentală” de care vorbeşte Beria are în vedere chiar vindecarea de „boala” credinţei (vezi caracterul ateu al majorităţii şcolilor de psihologie), de „boala” moralităţii (vezi caracterul desfrânat al teoriilor psihanalitice freudiene), de „boala” normalităţii, în general, pentru a furniza tot mai mulţi clienţi specialiştilor în sănătate mentală. Astfel, s-a ajuns la paradoxul că, deşi în Statele Unite există peste 400.000 de psihoterapeuţi, psihologi şi psihiatri, totuși între o cincime şi o pătrime din populaţie experimentează anual o anumită boală mentală. Şi, cum cele mai multe dintre ele nu prea au vindecare, se poate spune că numărul bolnavilor mintal este cu mult mai mare. Iar situaţia aceasta este comună majorităţii statelor Occidentale.
„În loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm”
Ce ne opreşte pe noi astăzi să ajungem la preot? Desigur, nu mâna de fier a vreunei dictaturi, ci tocmai efectul acestor tehnologii de transformare a omului lăuntric, a sufletului omenesc puse în mişcare nu numai de specialiştii în sănătate mentală, ci şi de cei în „relaţii publice” (ştiinţă inventată de Edward Bernays, nepotul psihanalistului Sigmund Freud) sau de cei în psihologia mulţimilor etc. Şi nu este vorba doar despre reţinerea tot mai multora de a căuta un preot, sub diverse motive, ci şi de modul în care lumea, în general, se raportează la preot şi la taina relaţiei duhovniceşti cu acesta.
Nu mai avem simplitatea duhovnicească a celor de demult, căci ghemul de nedezlegat de dorinţe şi frustrări, de idei şi teorii, sau pur şi simplu păreri articulate mediatic de „specialiştii în sănătate mentală” – despre care vorbea Beria – ne fac tot mai dificilă mărturisirea păcatelor şi primirea îndrumării duhovniceşti. Ajungem la preot, dar, în loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm; în loc de a vorbi despre propriile păcate, le pomenim pe ale aproapelui şi mai mult ne plângem de vremurile grele în care trăim. Ascultarea este însă mai grea decât toate. De altfel, poate că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de azi. Există totdeauna o explicaţie şi o îndreptăţire în a-ţi face voia, căci aşa te-a învăţat societatea de consum încă din primii ani de viaţă – acesta a fost mesajul care ni s-a comunicat cel mai coerent de către întreaga mass-media, aceasta a fost, până mai ieri, principala lecţie a ideologiei dominante ce stăpâneşte lumea occidentală.
Da, Beria, înaintaşii şi urmaşii lui şi-au atins în mare parte obiectivele. Dar reuşita care ne îndurerează cel mai mult este că noi, seduşi mai mult de duhul acestei lumi decât atraşi de harul lui Dumnezeu, ne-am pierdut conştiinţa că, fără pocăinţă şi ascultare, nu ne vom putea însănătoşi sufleteşte, nici creşte duhovniceşte, într-un cuvânt, nu ne vom putea mântui. Şi că aşa stau lucrurile o mărturisesc conflictele din familii, irascibilitatea, lipsa dispoziţiei de jertfă şi cugetarea complet contrară cuvintelor Evangheliei.
Beria însuşi se simțea amenințat de posibilitatea ca lumea să se întoarcă la preoţi, căci conştientiza pericolul. Iar acest pericol nu consta, desigur, în predici, ci tocmai în relaţia duhovnicească a omului cu duhovnicul său. Aici credem că se află cheia pentru supravieţuirea în lumea în care trăim. Să ne căutăm un Părinte şi o familie duhovnicească, să ne biruim egoismul, puţin câte puţin, prin mărturisire cu pocăinţă şi ascultare, iar lucrurile acestea să transpară în toate actele vieţii noastre cotidiene, ca semn al sănătăţii duhovniceşti la care am ajuns.
„Ochii noştri ar trebui să caute mai mult în cărţile sfinte decât pe internet”
Vremurile sunt cum sunt, smintelile – mai multe ca niciodată, însă Dumnezeu nu ne cere să dăm socoteală pentru toate acestea, ci doar caută la sinceritatea şi frământarea cu care venim la preot pentru a ne pune viaţa în mâinile lui. Şansele de mântuire nu sunt mai mici ca în alte vremuri, doar că ochii noştri ar trebui să caute mai mult spre raţiunile făpturilor şi ale cărţilor sfinte, decât pe Internet. Să petrecem mai mult timp în biserici decât în mall-uri, să-l ascultăm mai mult pe preot decât pe directorii de opinie de la televizor, asumându-ne o gândire şi o viaţă prin care să arătăm că mărturisim Evanghelia lui Hristos, iar nu logica căzută a lumii.
Este adevărat însă că poate mai lată ca niciodată e „calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea” cf. Matei 7:13. Dar asta nu pentru că am fi cumva forţaţi să mergem pe aceasta, ci pentru că, atraşi de plăcere, o urmăm fascinaţi, uitând că suntem permanent într-un adevărat război pe care fii oamenilor îl duc împotriva lui Dumnezeu. Iar principala victorie este atunci când ne îndepărtează cât mai mult de poruncile Lui, atât cât să renunţăm la ajutorul harului primit prin preot, la pocăinţa prin care ne putem vindeca şi la ascultarea prin care vom dobândi harul mai curând şi mai lesne decât prin orice altceva.
Dar, dacă ştim toate acestea, ce ne mai poate opri ca să ne mântuim?
Autor: Gheorghe Fecioru
Sursa: FAMILIA ORTODOXA
