Cat adevar...

Premieră la Nașul Tv: Filmul documentar „NIASCHARIAN – TAINA SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI”. Vineri, de la ora 20:00. Vezi Trailerul și răspândește vestea!

       Regizorul Leonardo Tonitza, cel care va regiza și filmul artistic ZALMOXIS, vă propune, în premieră pentru televiziune, filmul documentar „NIASCHARIAN – TAINA SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI”. Filmul va fi difuzat în premieră absolută pentru televiziune, pe Nașul Tv, vineri 29 septembrie, de la ora 20:00, în cadrul emisiunii Adevăruri Tulburătoare.

        Leonardo Tonitza: „Partea a doua a trilogiei cinematografice “Niascharian” filmul “Niascharian-Taina” este o productie de lung metraj dedicata identificarii si descifrarii simbolurilor si semnelor dintre care unele sacre, dovezi misteriuoase ale existentei multimilenare a civilizatiilor din Balcani, locul celor mai vechi civilizatii europene.

     Ascunse uneori in simbolistica gnostica crestina care de multe ori a deturnat sensul real al semnelor antice sacre, decriptarea este realizata de 11 personalitati din domeniul arheologiei, etnografiei si lingvisticii apartinand institutelor de cercetare din 7 state ale lumii. Unicul motiv al acestui demers stiintific si cinematografic este gasirea drumului spre un adevar/sens ce a fost pierdut ori ascuns deliberat.

      Templul de la Parta, simbolurile culturii Cucuteni, miturile necropolei getice de la Sborianovo, altarele precrestine din muntii Buzaului, tainele sibilelor, initierile antice sunt cateva din artefactele si traditiile descifrate in premiera cinematografica de filmul Niascharian-Taina”

Scenariul și regia: Leonardo Tonitza
Producător: Paradox Film
Vizionare cu folos!



Sursa: Daniel Roxin

Suflet gol……

Trebuie sa am un motiv sa scriu?

De cele mai multe ori asa simt… Simt ca nu pot scrie daca nu simt nimic…

Acum am sufletul gol… Sunt persoane in jurul meu, care au simtit asta si mi-au spus… Nu stiu daca pot face ceva in acest sens. Nu am sufletul gol pentru ca vreau… Chiar nu-mi doresc asta… Dar sunt momente in viata, de care fugim… Pe care nu ne dorim sa le traim, nici macar pentru o fractiune de secunda… Nu s-a intamplat ceva remarcabil,care sa ma faca sa simt asta… Pur si simplu se-ntampla…Sunt, totusi, momente in viata, care ne marcheaza intr-un fel sau altul, in urma carora nu vom mai fi niciodata la fel. Uneori, am avut sufletul plin de bucurie, de fericire, de dragoste… Alteori…Gol… Fara nimic din toate astea…

Am fost dezamagita, ranita, calcata in picioare..si totusi…am ramas aceasi… EU… Puternica, zambitoare, cu chef de viata… Dar cu sufletul gol, sfasiat in mii de bucati. El ar vrea sa se regenereze, dar nu reuseste… nu detine celule regeneratoare. Si… poate intr-o zi, o sa le procure singur, de undeva, dar vor ramane urmele… ranile nu se vor cicatriza… Vor fi mereu pe cale de a se redeschide… Caci sufletul meu..va ramane gol…

Suflet gol,
In zbor cazut
Orbita de iubire,
Credeai ca ai totul si ai pierdut!

Am prieteni…da…chiar am… Am prieteni care-mi sunt alaturi in momente grele… Dar …nu pot umple golul din sufletul meu…stiu si ei asta…De trup, avem in general, mai mare grija decat de suflet.

In fiecare zi acordam multa atentie trupului. Practic, intreaga viata ne ingrijim mai mult de trup decat de suflet. Ne hranim, dormim, facem sport… De ce??? Pentru a avea un trup sanatos si frumos…Dar…sufletului? Cat timp ii acordam? Cate secunde din zi le dedicam strict pentru suflet?

Din neglijenta de a-mi ingriji sufletul, probabil ca am ajuns in situatia de a spune ca am un suflet gol… si pe deasupra… mai e si nebun de dooooooor…

Suflet gol,
Nebun de dor!
Tu credeai ca ai pereche
Si un inger pazitor

Autor: Iulia Radu 

Sursa: iuliaradu.wordpress.com

 

Academicianul Eugen Simion: „Cea mai mare eroare a fost desființarea școlilor profesionale!”

Profesori slab pregătiți profesional, nemotivați să îmbrățișeze această nobilă carieră, o infrastructură pe butuci, un adevărat atentat la siguranța elevilor, harababura și scandalul manualelor… Acestea sunt auspiciile sub care s-a desfășurat sesiunea de toamnă a Bacalaureatului. Desființarea învățământului dual în 2009, pe care, cu chiu cu vai, încercăm să-l reimplementăm, coroborat cu același tip de examen și pentru viitorii studenți, dar și pentru cei care vor să devină muncitori calificați, nu fac decât să adâncească, an de an, prăpastia în care alunecăm încet, dar sigur.
Tablou sumbru, în cifre!
Astfel, rata de promovare înregistrată în această sesiune a BAC-ului, înainte de contestații, este de 26%, superioară cu aproape 2% celei din sesiunea de anul trecut (24,1%). Au promovat 7.758 de candidați, dintr-un total de 29.849, numărul celor care s-au înscris, dar care nu s-au mai prezentat fiind mai mare, adică 9.602. Așadar, 21.981 de absolvenți de liceu au fost declarați respinși, fiind eliminați pentru fraudă sau tentativă de fraudă 110. Cum era de așteptat, nimeni nu a reușit să obțină media 10. În topul județelor unde procentele de promovare sunt peste 30% se situează județele Covasna (35,59%), Vaslui (32,17%), Iași (31,75%), Alba (30,24%), Sibiu (30,20%) și Botoșani (30,15%). Rata de reușită în Capitală este de 23,09%. La polul opus sunt județele Giurgiu (14,99%), Ilfov (16,42%), și Mehedinți (19,95%).
Gestionare dezastruoasă a școlii
Profesorul Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române: „Dincolo de cifre și procente, rezultatele acestei sesiuni de toamnă a Bacalaureatului nu sunt altceva decât efectele gestionării dezastruoase a școlii românești. Bineînțeles că aceste rezultate au o bază solidă. Poate cea mai mare eroare a fost desființarea școlilor profesionale. Am creat o țară de studenți împopoțonați cu diplome care, după ce trec de „furcile” universităților private, îngroașă rândurile șomerilor, ale oamenilor fără o meserie și fără un viitor”.
Eminescu și pledoaria pentru școlile profesionale
Academicianul Eugen Simion, în același timp și Directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” a completat: „Mi-aduc aminte despre ce scria Eminescu pe la 1879. El pleda pentru școlile profesionale. Eh, vă dați seama la ce nivel suntem, dacă și acum discutăm despre același lucru? Au dispărut meseriile, posibilitatea de a învăța, de a ucenici în același loc în care se deprind și noțiunile de bază – scrisul și cititul. Apoi, ne mai mirăm că avem o țară de asistați social…”

Sursa: RoBoStiri Vaslui, preluare dupa Evenimentul Zilei

Unde alerg?…

Atâta zbucium, atâtea frământări, atâta inutilă risipire…
Unde alerg?…
An de an alerg să împlinesc aceleaşi lucruri, mereu atentă să-mi iasă bine, să nu dezamăgesc – pe cât pot –, să-nchid, seara, pleoapa lacrimei şi a rugăciunii peste întunecările mele, nu ale altora, pe care n-am vrut să-i rănesc chiar şi cu preţul de-a mă face eu mică, de-a mă strânge la pieptul suferinţei ca un prunc care aşteaptă o mângâiere ştiind, în sufletul lui, că n-a greşit, alerg cu ochii larg deschişi şi auzul bine-bine ascuţit, ca nu cumva paşii să mă ducă pe-un drum care nu-i al meu…
Mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi-o iau, robotic, de la capăt, împlinind parcă un ritual căruia îi cunosc finalitatea, însă nu şi clipa împlinirii ei… Dar mi se-ntâmplă, din când în când, între două drumuri, între două căi, să obosesc. Şi-am aţipit odată – vreme de-un veac, parcă! – şi m-am visat copil, cu ghiozdanul în spate, alergând de la şcoală către casă… Acasă! Alergam acasă, acasă! – dar la mijlocul drumului ceva m-a făcut să înţeleg că pe tata nu-l voi mai găsi acolo, şi-atunci am făcut cale-ntoarsă… Cimitirul satului e pe deal (cum ar putea altfel?) şi nu ştiu dacă ghiozdanul îl târam după mine, fiindcă era greu, sau toate neîmplinirile mele, toate durerile, toată suferinţa în care aş fi vrut să-mi fie sprijin tatăl meu, omul cu un suflet atât de mare încât ar fi putut să cuprindă toţi nefericiţii lumii, ca să-i îmbrace în căldura inimii lui… În hohote, mi-am sprijinit fruntea de crucea rece, grea, îmbrăţişând cu deznădejde trupul ei, trupul ei sfinţit cu sângele „Celui mai mare dintre suferinzi”… Şi-am înţeles! Aceea era poarta, acela locul! Pe acolo vom intra toţi, în slavă deşartă sau smerită mărire, fiindcă abia atunci se va sfârşi fuga noastră. De fapt acolo alergăm toţi, cu fiecare zi, cu fiecare risipă, cu fiecare împlinire, cu toate suferinţele sau realizările noastre.
…M-am trezit speriată, cu sufletul amar, şi mi-au trebuit minute întregi să înţeleg unde sunt. Apoi mi-am dat seama că nici măcar în vis n-am alergat să-mi văd mama (iartă-mă, mamă!), nu atât de bătrână pe cât de robită de boli şi suferinţă, că şi ea mă aşteaptă cu inima strânsă, să mă întrebe ce notă am mai luat (la viaţă, de data asta!) şi cât de mare i-a crescut nepoata… Şi-am stat atunci, şi stau şi-acum şi mă întreb: de ce, de ce nu alerg să împlinesc lucrurile mari, cele care rămân, de ce mă risipesc inutil când ştiu cât de scurtă e trecerea, de ce nu mă încarc numai cu ceea ce voi putea lua cu mine, când voi deschide – în sfârşit – poarta nemuririi, ca să pot gusta şi eu – sper! – „învierea vieţii”?…
…Alergăm în neştire, haotic, nici măcar precum furnicile, care ştiu bine ce au de făcut şi nu se abat. Dar, surprinzător, în goana către locul înalt de unde am crezut că pot zări lumea întreagă, mă întorc mereu la rădăcini, singura, singura certitudine a acestei vieţi. Şi abia când mă odihnesc şi eu, cu ochii închişi peste minunile Sfintei Liturghii, pe care o trăiesc adesea cu nevrednicie, înţeleg că Rădăcina e, de fapt, acolo, în Biserică, în adâncul ei…
Şi-atunci, cu fiecare Liturghie, învăţ să alerg să mă întorc Acasă, acolo „de unde fiinţă am luat”…

Autor: Presvitera Rodica Traistaru

Cândești, Buzău

Sursa: FAMILIA ORTODOXA

De ce vor să ne despartă de preoţii lui Hristos?

Pentru că adevărul nu ne mai interesează, ci doar ştirile şi senzaţiile de moment, lumea noastră este cum este, şi lucrurile sunt abia la început. De unde a început căderea? Din momentul în care omul a renunţat să-şi mai caute duhovnicul, aflându-şi hrana pentru suflet în fel de fel de lucruri şi senzaţii, în teorii sau false proprietăţi intelectuale – şi nu în Dumnezeu.

„Psihopoliticianul trebuie să muncească serios ca să producă maximum de haos în domeniile «însănătoşirii mentale». El trebuie să recruteze şi să folosească toţi factorii şi toate înlesnirile «însănătoşirii mentale» până când, în cele din urmă, întregul domeniu al ştiinţei mentale să fie dominat în întregime de principiile şi dezideratele comuniste. Pentru a atinge aceste obiective, psihopoliticianul trebuie să distrugă orice soi de însănătoşire mentală «crescută pe sol propriu» (…). Trebuie să trudiţi până când fiecare doctor şi fiecare psihiatru devine fie psihopolitician, fie un ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie să dominaţi, ca persoane cu autoritate, domeniile psihiatriei şi psihologiei. Trebuie să dominaţi spitalele şi universităţile. Totuşi, munca voastră este pândită de anumite primejdii. Se poate întâmpla să se descopere remedii la «tratamentele» noastre. Se poate întâmpla ca orice însănătoşire mentala să fie pusă în mâinile preoţilor şi să fie luată din mâinile psihologilor şi psihiatrilor noştri. (…) Nu trebuie să aveţi odihnă, nu trebuie să mai staţi să mâncaţi şi să dormiţi, nu trebuie să precupeţiţi nici un bănuţ pe care l-aţi putea avea ca să porniti o campanie împotriva acestui lucru, să-l discreditaţi, să-l zdrobiţi şi să-l anulaţi. Căci, prin mijloace eficiente, toate acţiunile şi cercetările noastre ar putea fi anihilate”. Lavrenti Pavlovici Beria

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în paralel cu dezvoltarea tehnicii şi a tehnologiei ce prefigurau societatea industrială, şi-au făcut intrarea în istorie şi tehnicile sau ingineriile de transformare şi manipulare a psihicului uman. Ele apăreau ca o necesitate, în condiţiile în care tehnologia oferea posibilitatea concentrării puterii economice în mâinile marilor capitalişti. Ştiinţele psihologice promiteau controlul conştiinţei mulţimii, practic asigurarea puterii în faţa unor oameni care s-ar fi putut trezi într-o zi, conștientizând că alţii îi exploatează, cel puţin la fel de mult ca în epocile dictaturilor din trecut.
Discursul lui Beria
Sigmund Freud, Alfred Adler, Solomon Asch, B.F. Skinner, Albert Ellis, Israel Goldiamond, Abraham Maslow şi Lev Vîgotski sunt doar câţiva dintre părinţii fondatori a unei puzderii de şcoli de psihologie, cu mult mai multe decât marile religii ale lumii. Şi facem această comparaţie tocmai pentru că psihologia s-a dorit dintru început un înlocuitor, un surogat de religie pentru omul ce trebuia convins că se trage din maimuţă – o „religie” ce promite sănătatea mentală ca pe o condiţie a fericirii indivizilor. Intenţia care, cel mai probabil, a stat în spatele acestui demers rezultă din discursul pe care Lavrenti Beria, director al NKVD-ului şi responsabil de tortura şi uciderea a milioane de oameni în lagărul bolşevic, îl susţinea în anul 1936 în faţa studenţilor străini de la Universitatea din Moscova[1]. Atunci el exprima pe faţă un plan mai vechi, acela de a se pune stăpânire pe lume prin controlul sănătăţii mentale. Şi, mai mult, el sesizează în acest discurs pericolul ca oamenii să ajungă la preot. În cazul acesta, lucrarea preoţilor trebuie discreditată, distrusă şi anulată, îndeamnă Beria.
Să fie acesta unul din răspunsurile la faptul că, de câteva decenii bune, comuniştii şi neocomuniştii care controlează mass-media în ziua de azi fac totul pentru a ne discredita preoţii şi Biserica? Oricum, din analiza lui Beria reiese clar că relaţia omului cu preotul e unul din cele mai mari pericole. De ce? Pentru că noua „însănătoşire mentală” de care vorbeşte Beria are în vedere chiar vindecarea de „boala” credinţei (vezi caracterul ateu al majorităţii şcolilor de psihologie), de „boala” moralităţii (vezi caracterul desfrânat al teoriilor psihanalitice freudiene), de „boala” normalităţii, în general, pentru a furniza tot mai mulţi clienţi specialiştilor în sănătate mentală. Astfel, s-a ajuns la paradoxul că, deşi în Statele Unite există peste 400.000 de psihoterapeuţi, psihologi şi psihiatri, totuși între o cincime şi o pătrime din populaţie experimentează anual o anumită boală mentală. Şi, cum cele mai multe dintre ele nu prea au vindecare, se poate spune că numărul bolnavilor mintal este cu mult mai mare. Iar situaţia aceasta este comună majorităţii statelor Occidentale.
„În loc de spovedanie,  explicăm şi ne justificăm”
Ce ne opreşte pe noi astăzi să ajungem la preot? Desigur, nu mâna de fier a vreunei dictaturi, ci tocmai efectul acestor tehnologii de transformare a omului lăuntric, a sufletului omenesc puse în mişcare nu numai de specialiştii în sănătate mentală, ci şi de cei în „relaţii publice” (ştiinţă inventată de Edward Bernays, nepotul psihanalistului Sigmund Freud) sau de cei în psihologia mulţimilor etc. Şi nu este vorba doar despre reţinerea tot mai multora de a căuta un preot, sub diverse motive, ci şi de modul în care lumea, în general, se raportează la preot şi la taina relaţiei duhovniceşti cu acesta.
Nu mai avem simplitatea duhovnicească a celor de demult, căci ghemul de nedezlegat de dorinţe şi frustrări, de idei şi teorii, sau pur şi simplu păreri articulate mediatic de „specialiştii în sănătate mentală” – despre care vorbea Beria – ne fac tot mai dificilă mărturisirea păcatelor şi primirea îndrumării duhovniceşti. Ajungem la preot, dar, în loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm; în loc de a vorbi despre propriile păcate, le pomenim pe ale aproapelui şi mai mult ne plângem de vremurile grele în care trăim. Ascultarea este însă mai grea decât toate. De altfel, poate că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de azi. Există totdeauna o explicaţie şi o îndreptăţire în a-ţi face voia, căci aşa te-a învăţat societatea de consum încă din primii ani de viaţă – acesta a fost mesajul care ni s-a comunicat cel mai coerent de către întreaga mass-media, aceasta a fost, până mai ieri, principala lecţie a ideologiei dominante ce stăpâneşte lumea occidentală.
Da, Beria, înaintaşii şi urmaşii lui şi-au atins în mare parte obiectivele. Dar reuşita care ne îndurerează cel mai mult este că noi, seduşi mai mult de duhul acestei lumi decât atraşi de harul lui Dumnezeu, ne-am pierdut conştiinţa că, fără pocăinţă şi ascultare, nu ne vom putea însănătoşi sufleteşte, nici creşte duhovniceşte, într-un cuvânt, nu ne vom putea mântui. Şi că aşa stau lucrurile o mărturisesc conflictele din familii, irascibilitatea, lipsa dispoziţiei de jertfă şi cugetarea complet contrară cuvintelor Evangheliei.
Beria însuşi se simțea amenințat de posibilitatea ca lumea să se întoarcă la preoţi, căci conştientiza pericolul. Iar acest pericol nu consta, desigur, în predici, ci tocmai în relaţia duhovnicească a omului cu duhovnicul său. Aici credem că se află cheia pentru supravieţuirea în lumea în care trăim. Să ne căutăm un Părinte şi o familie duhovnicească, să ne biruim egoismul, puţin câte puţin, prin mărturisire cu pocăinţă şi ascultare, iar lucrurile acestea să transpară în toate actele vieţii noastre cotidiene, ca semn al sănătăţii duhovniceşti la care am ajuns.
„Ochii noştri ar trebui să caute mai mult în cărţile sfinte decât pe internet”
Vremurile sunt cum sunt, smintelile – mai multe ca niciodată, însă Dumnezeu nu ne cere să dăm socoteală pentru toate acestea, ci doar caută la sinceritatea şi frământarea cu care venim la preot pentru a ne pune viaţa în mâinile lui. Şansele de mântuire nu sunt mai mici ca în alte vremuri, doar că ochii noştri ar trebui să caute mai mult spre raţiunile făpturilor şi ale cărţilor sfinte, decât pe Internet. Să petrecem mai mult timp în biserici decât în mall-uri, să-l ascultăm mai mult pe preot decât pe directorii de opinie de la televizor, asumându-ne o gândire şi o viaţă prin care să arătăm că mărturisim Evanghelia lui Hristos, iar nu logica căzută a lumii.
Este adevărat însă că poate mai lată ca niciodată e „calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea” ^{cf. Matei 7:13}. Dar asta nu pentru că am fi cumva forţaţi să mergem pe aceasta, ci pentru că, atraşi de plăcere, o urmăm fascinaţi, uitând că suntem permanent într-un adevărat război pe care fii oamenilor îl duc împotriva lui Dumnezeu. Iar principala victorie este atunci când ne îndepărtează cât mai mult de poruncile Lui, atât cât să renunţăm la ajutorul harului primit prin preot, la pocăinţa prin care ne putem vindeca şi la ascultarea prin care vom dobândi harul mai curând şi mai lesne decât prin orice altceva.
Dar, dacă ştim toate acestea, ce ne mai poate opri ca să ne mântuim?

  Autor: Gheorghe Fecioru

Sursa: FAMILIA ORTODOXA

DACIA ‒ Hărțile neștiute ale Imperiului Austro-Ungar. Vezi aici fotografia unei hărți originale excepționale (veche de secole) deținută de un român:

Articol publicat în revista ISTORIE INEDITĂ

O comoară excepțională, formată din peste 30 de hărți în original și alte documente ale Imperiului Austro-Ungar, toate vechi de secole, se află în acest moment în proprietatea unui român.

Valoarea lor este uriașă, nu doar din punct de vedere financiar (probabil zeci de milioane de euro), cât mai ales din punct de vedere istoric, deoarece ele pot să dea mari dureri de cap revizioniștilor maghiari.

Din motive lesne de înțeles, nu voi da numele proprietarului acestui tezaur, eu fiind mandatat, deocamdată, doar să le prezint publicului, pentru a ști că există în original și sunt de o mare importanță pentru istoria națională.

Ce vă pot spune, totuși, este că documentele sunt moștenite pe o linie de descendență care merge până în sânul familiilor conducătoare ale Imperiului Austro-Ungar, că acest om a fost ofertat și de guvernul de la Budapesta și de reprezentanții altor interese, dar că, deși oferta generală a fost de zeci de milioane de euro pentru a le vinde în exteriorul țării, patriotismul l-a făcut să nu vrea ca aceste valori să părăsească România. Peste toate, în mod surprinzător pentru mulți, fosta lui soție, etnică maghiară, i-a lăsat cu limbă de moarte că nu dorește ca aceste hărți să părăsească țara, că ele trebuie să fie folosite în interesul României și că nici măcar Ungaria NU trebuie să le aibă, deoarece nimeni nu va mai auzi de ele după achiziție!

Autenticitatea acestor hărți a fost confirmată atât de experții acreditați ai Ministerului Culturii din România, cât și de un expert al Casei Regale Britanice. Toate documentele au imprimat sigiliul nobiliar al contelui Peter Frangepan, trezorier al unui mare demnitar regal, iar valoarea lor este una de TEZAUR al Patrimoniului Național.

Cu toate acestea, așa cum era de așteptat (!!!), statul român, cel care de 27 de ani a distrus și vândut România, nu a dorit să le achiziționeze în interes național, deși oferta făcută de proprietar a fost de… zeci de ori mai mică decât ce i se oferise din străinătate.

În consecință, mi-am asumat responsabilitatea de a le aduce pe rând la cunoștința publicului și, în paralel, de a motiva reprezentanții puterii politice să le achiziționeze spre folosul istoriei României.

Pentru acest articol am ales o hartă excepțională: harta Europei din vremea lui Carol cel Mare al francilor (747 ‒ 814 e.n.), reprodusă după o hartă a lui Ortelius în jurul anului 1600 de către editorul Ioannes Iansonius și gravorul Petrus Kaerius Calavit, la Amsterdam. Ea poartă numele Germania Veteris și are puterea de a da peste cap toată filosofia revizionismului maghiar deoarece harta, așa cum apare clar pe ea, ne arată că pe teritoriul României de astăzi, dar și pe o parte a teritoriului Ungariei de astăzi, înainte de venirea ungurilor în Europa, în secolul al IX-lea, aici trăiau DACII!!!

De altfel, Carol cel Mare, după o incursiune militară făcută în această zonă, vorbește în Analele Regilor Franci despre DACII care trăiau de o parte și de alta a Tisei (râu în Ungaria de astăzi). Alături de izvoarele istorice, harta pe care v-o prezentăm vine să confirme această realitate.

Așadar, puneți cap la cap, oameni buni, valoarea acestor două documente: Analele Regilor Franci, care vorbesc despre prezența dacilor în secolul al IX-lea pe teritoriul Ungariei de astăzi, și o hartă originală medievală, care prezintă realitatea etnică și militară a acelei vremi, cu puțin timp înainte de venirea ungurilor, confirmând Analele Regilor Franci. Dacă veţi face asta, veți înțelege cât de importantă este dovedirea continuității dacice în Transilvania și cât de iresponsabili și ignoranți (sau trădători!) sunt cei care pretind că geto-dacii au dispărut din istorie și că românii de astăzi nu mai au nicio legătură cu ei… De asemenea, veți înțelege cât de mari sunt interesele ca această hartă să nu ajungă niciodată într-un muzeu din România!

În următoarele numere ale revistei ISTORIE INEDITĂ (primul număr al revistei poate fi achiziționat de aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-adulti.html ), vă voi prezenta alte hărți sensibile ale Imperiului Austro-Ungar, cu o valoare de patrimoniu pentru noi.

Rămâneți aproape, pentru a redescoperi istoria împreună!
Sursa: Daniel Roxin http://daniel-roxin.ro/