Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Maica luminii şi a bucuriei

Creştin ortodocşii sărbătoresc astăzi un mare praznic împărătesc: Naşterea Maicii Domnului, prima mare sărbătoare care marchează începutul anului bisericesc ce a debutat în prima zi a lunii lui Răpciune. Sinaxarul ne spune că tatăl Sfintei Fecioare Maria, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. "(...) Cu toate că-şi ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era dar, pentru nerodire, era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inimă, el în munte , iar femeia lui, Ana, în grădină, se rugau cu lacrimi Lui Dumnezeu Care, ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”. (Vieţile sfinţilor de peste tot anul).
La un mare praznic al iudeilor, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, aflaţi la o vârstă înaintată, au mers la biserică, dorind să dea şi ei jertfă Lui Dumnezeu din averile lor. Preotul însă i-a mustrat cu cuvinte grele pentru faptul că îndrăzneau acest lucru fiind "sterpi şi neroditori”. Mâhnit şi ruşinat, gândindu-se la cele întâmplate, dreptul Ioachim s-a hotărât să se ducă pe munte, unde să-şi înteţească postul şi rugăciunea, poate, astfel, Domnul se va milostivi, şi le va dărui un copil. Sfânta Ana a încuviinţat cele spuse de bărbatul său şi, mergând acasă, la Nazaret, după ce a făcut multă milostenie, a intrat în grădină rugându-se fierbinte Domnului, cu durere şi multe lacrimi. Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea şi suspinurile şi, trimiţând pe Sfântul Arhanghel Gavriil la Ioachim, în munte, apoi la Ana, în grădină, a vestit fiecăruia că vor fi binecuvântaţi la bătrâneţe cu o fiică ce se va numi Maria, de care toate popoarele pământului se vor bucura. "Astăzi uşa vieţii se deschide, astăzi raza Soarelui Celui înţelegător răsare, astăzi Maica bucuriei se naşte spre mântuirea a toata lumea. Veseliţi-vă popoare şi vă bucuraţi şi, cu credinţă, din inimă lăudăti-o aşa: Bucură-te, dumnezeiască Pruncă Maria, care astăzi te-ai născut spre bucuria şi mântuirea a toată lumea!” (Condacul I, Acatistul Naşterii Maicii Domnului)
Despre măritul praznic al Naşterii Preacuratei Fecioare Maria, părintele arhimandrit Cleopa spunea într-una din predici: " Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gândit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit Sinaxarul, au rânduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfârşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfârşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.
Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, când a zis Evei că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămânţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămânţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22). (...) Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfântă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea aceleia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pântece sterp şi neroditor a răsărit.”

Autor: LUMINITA CIOBANU
Sursa: Jurnalul.ro

Zaharul iti micsoreaza creierul!

Oamenii care au un nivel crescut de zahar in sange, dar totusi incadrat in limitele normale, prezinta un risc mai mare de pierdere a masei celebrale, au demonstrat mai multi cercetatori.

Studiul lor, publicat in jurnalul "Neurology", a beneficiat de implicarea a peste 240 de australieni cu varste intre 60 si 64 de ani, informeaza antena3.ro.

Rezultatele au aratat ca in patru ani se poate pierde pana la 10% din masa cerebrala, in cazul celor care au un nivel inalt de glucoza in sange si totusi nu depaseste limitele normale.

Reducerea masei cerebrale afecteaza mai ales zonele folosite pentru memorie si cognitie.

"Rezultatele arata ca zaharul afecteaza sanatatea mentala, chiar si in cazul celor care nu sufera de diabet", a declarat Nicolas Cherbuin, directorul studiului.

Sursa: BUNA ZIUA IAŞI

Nemuritorii din muntii dacilor

In muntii vechilor daci din tinutul Hunedoarei traieste o semintie speciala de oameni vigurosi, toti nonagenari, care au capacitatea de a-si “controla” moartea. De multe generatii, ei reusesc sa isi “simta”si sa isi prevesteasca, cu multa vreme inainte, ziua si chiar ora inaltarii la cer.

Adam, inviatul

La varsta de 91 de ani, Adam Grecu, din satul hunedorean Tarsa, a murit si apoi a inviat. Orice batran din imprejurimi ii stie intamplarea. Din Bosorod, Luncani, Ursici, Chitid, Prihodistea, Alunu, Bobaia… Adam asta a fost barbat tare. La trup si la spirit. Facea parte dintr-o semintie rara de oameni, izvorata de undeva, de sus, din muntii Sureanu, o spita zdravana, in care toti au trait peste 90 de ani, toti cei stiuti, pana astazi. El era pe atunci cel mai instarit om din sat. Ca un pustnic bogat a trait toata viata, in gospodaria lui din inaltimi.
Si, intr-o buna zi, a murit. “O murit si noi l-am privegheat trei zile si doua nopti. Mort! Fara puls la mana. Fara suflu. Asa a fost”, marturiseste nepoata Mariuta Grecu, care a stat atunci la capataiul lui. “Si a treia zi, cand o venit pretu si am pornit sa-l inmormantam, bunicul nostru Adam s-a ridicat si s-a uitat la noi cu mirare! Dupa aceea, a mai trait alti cinci ani, mai departe…”.
Intocmai asa a fost. Sunt prea multi care stiu si au marturisit. Adam s-a ridicat! Si i-a privit pe toti cu uimire. O privire ingusta, cenusie, sticloasa… Cei din familie impietrisera. Stateau imprejurul lui roata, cu suflarea stransa. Pe urma el a zambit asa, palid, si le-a spus ca nu a murit, ci numai s-a dus “o tara in alta parte”. Multa vreme cei din sat au tot incercat sa il iscodeasca. “Adame, spune-ne si noua, cum ii pe unde ai fost…”. El a zis ca este frumos. “Campii. Campii frumoase si oameni frumosi, da’ putaaani…”. Si altceva? Mai multe nu putea spune. Ca nu i-a fost ingaduit. “Asa mi-au zis, ca niste lucruri nu trebuie spuse. N-am voie, is lucruri de taina…”.


Unde a fost, de fapt, Adam? Cine au fost “aceia” care nu i-au dat voie sa vorbeasca in lumea de aici, despre ce i s-a intamplat acolo? Cum se explica, de fapt, treburile astea? Cei de la oras i-ar fi zis… moarte clinica. Cei de la sat nu stiau de asa ceva. Si, oricum, nu cred ca i-ar fi satisfacut explicatia asta. Cert este ca acest om a mai trait inca cinci ani de zile in casa de pe varful muntelui, a trait simplu, la fel ca inainte, cu o lumina anume pe chip si-o pace launtrica pe care o transmitea parca tuturor celor din jur. Barbos, inalt, cu plete lungi, de argint. Un voievod al inalturilor. Taran liber, fara hotare in suflet. A trait lipsit de orice teama de moarte, ba chiar c-o anumita bucurie de-a se pregati spre a merge “acolo”, atunci cand ii va veni iarasi vremea, pentru totdeauna.
Adam Grecu este azi celebru in toti muntii Sureanu. Zice-se ca el “apare” in strai popular intr-un tablou ce se pastreaza in biserica din Luncani, dar la care nu am putut ajunge din pricina zapezilor. Nu e vorba de vreo icoana, sau ca cineva l-ar considera sfant. E vorba doar de un taran hunedorean, care candva a stiut sa traiasca si sa moara frumos.

“Eu mor pe data de, la ora de…”

Si, lucru ce pare aproape incredibil, acest om si-a prevazut cu mult timp inainte ziua si chiar ora mortii. Stia. Isi simtea fiecare moment al vietii. Era constient de aproape fiecare clipa, atent la fiece lucru pe care-l facea si zicea. Mereu a fost vestit prin marea lui credinta in Dumnezeu. Ins retinut, postitor aprig. Duminica, nici pe slugi nu le lasa sa lucre si-i primenea si-i ospata la masa cu familia sa. La 95 de ani, inca suia singur pe murgul inalt, robust, castaniu, si pornea calare, 20 de kilometri prin munti, spre biserica. Dar punea saua pe cal de sambata seara.
Asa il lasa, dormind in grajd, pentru ca nici macar inseuatul sa nu-i fie o munca maine, in ziua sfanta, atunci cand va cobori in zori, la Liturghie. Desi avea averi multe, traia in odai simple – pat, masa, dulap si-o icoana -, manca dramuit, muncea din greu toata ziua, parca fara nici un efort, si nu rostea decat acele cuvinte care aveau rost, putine, chibzuite, fiecare la sorocul lor. Astfel ca el le spusese celor din familie, cu multe luni inainte, despre acea zi de martie, in care s-a hotarat sa paraseasca lumea. “Fiti atenti, ca se apropie sa plec…”.
Insa abia atunci, la sfarsit, cand i-a anuntat clar: “no, peste trei zile, la ora unu la amiaza, eu am sa mor”, cand le-a zis in amanunt ce trebuie sa cumpere si ce sa faca pentru inmormantarea lui de raspoimaine, lucid fiind si zdravan, absolut normal, pe picioarele lui, cand i-a chemat pe toti cei din neam – unii deja risipiti prin alte locuri – pe data de doisprezece, la el acasa, sa-l privegheze, abia atunci unii s-au indoit putin: “Hai mai, Adame, nu vorbi asa…”.
Era deja ceva mult peste fire. Caci – Doamne, iarta-ne! – care muritor isi poate socoti cu atata vreme inainte exact ora in care va muri? Era ceva… necuviincios aproape. Se uitau la el – il vedeau atat de puternic. Inca-si taia lemnele, facea singur fanul. Singur isi cosea locurile de pe langa casa. Nu-si puteau inchipui ca peste trei zile acest om nu va mai fi.
Si suguiau, asa. “Bai, oameni!”, a tunat el. “Faceti cum v-am spus. Chemati-i pe toti! Va duceti si imi sapati groapa pe doisprezece dimineata!”. La auzul acestei porunci, pe ton asa inalt, n-a mai cartit nimeni. Caci el rar striga. Vorba lui era “sfanta”. Nici unul nu a indraznit sa il comenteze. Asa retin toti. Incat au facut cu totii ce le-a spus. S-au strans in casa lui, in ziua de, la data de. In ziua aceea, Adam s-a trezit vesel. S-a spalat, s-a imbracat in hainele lui bune – camesa alba, surtuc, cizme de piele negre, lungi, lucioase. “No, acuma haidati in casa…”.
I-a imbratisat pe toti si i-a pupat si i-a adunat langa patul lui. Le-a zis la fiecare cate un cuvant, un sfat cu limba de moarte, despre ce sa faca mai departe in viata. “Tu sa faci asa… Tu sa ai grija de asa… Tu asa…”. Dupa aceea, s-a asezat pe perina, cu fata in sus. Drept, lucid, privea inainte, si cu un ochi, inspre ceasul vechi din perete. Cand a batut de ora unu, s-a incruntat putin: “No, dati-mi lumanarea…”. Cu lumanarea aprinsa in maini, uitandu-se la ei cu drag, la ora unu si un sfert la amiaza, Adam a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: “Nu plangeti dupa mine, ci sa va ganditi la faptele voastre”.

Comorile din mormantul Mariutei Grecu

Mariuta Grecu, nepoata lui Adam, a murit si ea, nu demult, la varsta de 99 de ani. Ea l-a apucat pe batranul “nemuritor”, a fost partasa la invierea si apoi la moartea sa. Tatal acestei Mariute a murit la 94 de ani. Fratele, la aproape 100. Iar acum sunt in odaia fiicei sale, Eleonora Corobea, care imi vorbeste despre toata semintia asta viguroasa “izvorata” din munti, dintr-un sat numit Tarsa. Eleonora e bolnava de picioare, zice ca a mers “mii de kilometri”, doar prin muntii astia, dintr-o parte in alta, prin ploi, ger sau ninsori, si de la asta i s-a tras slabiciunea, fiindca la un moment dat, a simtit ca a cam obosit si s-a pus in pat, sa se odihneasca, iar apoi nu a mai putut sa se mai ridice.
Face eforturi teribile, chiar si sa se scoale in capul oaselor. Ne spune mereu s-o iertam, caci mintea ii e limpede. Desi are 83 de ani, isi simte fiecare cotlon al trupului, numai picioarele, picioarele astea nu o mai asculta asa ca altadata si ii este chiar ciuda si rusine de aceasta neputinta, pe care-o considera ca un pacat, caci “pe oamenii fara pacat, boala nu-i poate atinge…”. Acolo a gresit, crede ea – ca s-a pus atunci in pat, prea mult timp. Daca nu se punea, poate ca era si azi sanatoasa.
Intr-adevar, cei din neamul ei au fost longevivi. Dar nu toti oamenii din Tarsa erau asa. Acolo, sus, cei mai multi mureau destul de repede – maximum 60-70 de ani. E frig, loc izolat si sarac, oamenii au greutati multe. Doar o anumita semintie a fost asa rezistenta. Cea a lor. Faceau copii putini, dar toti traiau peste 90 de ani. Daca ar fi sa-si explice asta, Eleonora crede c-ar putea fi in legatura cu o cetate dacica, care era imediat langa casa lor – Cetatea Rosie. De acolo au izvorat ei, crede. “Dintr-o spita de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni ramasi. Zice ca era dacii din Piatra Rosie, niste oameni mai mari. Mai inalti. Si solizi. Traiau si peste o suta douaj’ de ani aceia. De acolo zice ca s-o transmis neamul nostru. Bunul nostru Adam…. Eu nu stiu cat oi mai trai, acum. Daca mintea i-i buna, omu’ nu poate muri greu. Mintea! Si inima curata… Eu inca stau, aici, in casa aceasta. Da’ oamenii parca se inraiesc tot mai mult si se strica. Neamurile se stang, se micesc. Semintiile pier tot mai repede… Nu stiu… Parca o schimbat bunul Dumnezeu randurile de oameni…”.
Si mai crede ca aceasta longevitate a inaintasilor ei s-ar putea trage si dintr-o mare credinta in Dumnezeu. La fel ca Adam au fost toti. Mama Mariuta, pe langa postul firesc, de doua ori pe saptamana postea negru – doar un pahar de apa si atat, miercurea si vinerea. Asemeni lui Adam, la peste 90 de ani, inca isi mai cosea singura locurile. “Pipirigu’ asta de langa casa il dau eu”, le zicea copiilor, autoritara, daca acestia voiau sa o ajute.
Parca vad, din descrierile Eleonorei: coasa de pe umeri parea imensa fata de trupul ei mititel, de parca si-ar fi carat crucea, urcand pe deal, catre soare. “Se ruga si muncea. Asta facea mama…”. Cutreierandu-si pamanturile si privindu-le atent, in iarba, Mariuta a descoperit o planta de leac ce vindeca miraculos bolile ficatului, niste radacini ce cresteau doar in anumite locuri, numai de ea stiute.
Le-a zis copiilor ca o sa le arate candva cotloanele secrete, dar acestia au uitat sa mai intrebe. Iar acum le pare rau, ca taina asta a intrat, si ea, in mormant. La fel… comoara. O caldare de aur. O caldare grea, plina de monede – kosoni dacici, pare-se – pe care Mariuta a gasit-o undeva, sub brazda, pe pamanturile ei. Nu s-a atins de bani. Le-a spus c-o sa le destainuie lor locul in ziua in care va muri. Insa, in acea zi, a tot amanat. Iar ei n-au vrut sa o mai intrebe, caci li s-a parut necuviincios sa insiste.
Nu le mai pasa de aur atunci, ci de viata mamei lor iubite. Iar ea n-a deschis vorba. Desi era perfect lucida, desi mereu, pana in ultima clipa, parca a vrut sa le dezvaluie taina, sau cel putin asa li s-a parut lor. Dar pana la urma, a ales sa nu zica nimic. Poate ca sa nu-i sminteasca. Sau fiindca se temea de blestemul unor bani straini. Ori doar asa, ca sa ramana o taina in urma ei, mostenire.
Cine poate sti? Ce se stie insa este ca toti cei din casa au fost partasi la o moarte frumoasa, ce dovedea deplin ca si aceea a batranului Adam n-a fost doar o legenda sau intamplare. S-a petrecut exact cand a zis: intr-o zi de intai martie, anul 2010. O zi cand incepea primavara… Si astazi, cand merg pe pajistile mostenite, urmasii se mai gandesc uneori ca ar putea sa dea pe undeva de comoara Mariutei. Dar e pamant mult, aproape cinci hectare, “si nici macar nu-i totu’ la un loc, ca sa zici…”. Poate o fi intr-o padure, undeva… “Pe-o rapa sau pe o coasta, unde nimeni nu acorda nici o atentie…”. Nepotii se uita uneori la pamanturile astea intinse, se gandesc si nu stiu. Unde-i comoara lor?… Chiar n-au idee unde ar putea sa caute, dac-ar fi.

Curcubeul unei nasteri miraculoase

Comoara lasata mostenire ar putea, de fapt, sa fie chiar in sufletul lor. Eleonora vorbeste cu infinita dragoste de toti cei vechi din neamul sau. Intr-adevar ca despre o comoara. Rostirea fiecarui cuvant despre ei o intremeaza vizibil. Ii place. E mandra ca-i nascuta din acest sange ales. Ea a avut doar un singur fiu. Ultimul dintre “nemuritorii” lui Adam, batranul. L-a nascut pe la varsta de 28 de ani, o nastere aproape inexplicabila, caci si medicii, si babele ii spusesera ca este complet stearpa. Fusese maritata de la 17 ani cu un om din Bosorod, numit Romulus, dar n-a izbutit in nici un chip “sa ramana”. Pana cand, la un moment dat… “i s-a aratat un semn”.
Intrasera de mult comunistii si ei inca se mai ascundeau, fugari, de teama sa nu fie obligati sa semneze pentru intrarea in colectiv. Dormeau noaptea prin soprurile vecinilor, pe camp, prin poduri, in cimitirul satului, ca sa nu fie gasiti. Ei doi, sotii tineri, si socrul numit Ignat, stapan de pamanturi intinse, pe care nu voia nici mort sa le predea comunistilor. Intr-o seara, au dormit tustrei pe mormintele celor din neamul Eleonorei. Asa era atunci. Cimitirul devenise o buna ascunzatoare, caci inspira teama. Acolo, militienii inca se mai fereau sa intre.

 Femeia tanara statea pe lespedea alba a mormantului, in noaptea senina de vara. Slaba, subtire, imbracata in camesa alba populara, cu sfeterul barbatului ei asezat pe umeri. Si, deodata, i-a venit… sa se roage. Pentru ea, pentru sotul ei. Pentru soarta lor, pentru tot ce a fost si va fi, pentru totdeauna. Ii era teama, era mult prea deznadajduita. Nici un gand bun n-o intarea, nici un viitor nu vedea pentru dansii. Zice ca niciodata in viata nu a simtit “mai plin” acea putere a rugaciunii.
Un fior fierbinte trecea prin pieptul ei, prin intreg trupul. O caldura placuta, incantatoare, ce-i ametea simturile si inima. “Era ca un suflu fierbinte asa, bun, care parca cobora din tot ceru’ la mine-n inima. Ma uitam si vedeam beserici cum se coboara inaintea mea si litere care se nasteau pe cer, intre stele. Si eu tat plangeam si ma uitam si nu mai puteam de atata minunatie…. Uite aicea (arata in dreptul ochilor) vedeam beserica clara, catedrala maaare, albastra si luminoasa… Si atunci mi s-o aratat ce am in pantec – un baietel.
Statea mic, culcat, la mijlocu’ catedralei goale. Eu nu stiam. Nu eram grea atunci, nici nu ma mai gandeam c-o sa mai pot. Da’ am ramas impovarata, si la fix noua luni de la sara aceea, am nascut un prunc. Nu zic c-o fost ceva asa, un miracol cum citesti prin Biblie. Eu nu stiu. Era jucaus, normal, mai mult cu sporturile, juca fain Caluseru. Baiat ca toti baietii… Eu voiam sa il fac strungar. Da’ el tot avea un vis. Visa noaptea ca venea la el un om maaare, frumos, care-i zicea ca tu nu te faci altceva, numa’ preot. No, azi asa, maine asa. Si tot acelasi vis. Si dimineata, baiatu’ se trezea c-o lumina si-o bucurie pe fata lui. I s-o aratat omul in vis, exact la fel, pana ce aproape-o terminat liceu’.
Imi tot zicea: “Mama, ce sa fac, ce sa fac? Ca eu nu mai pot sa traiesc altfel…” No, ce era sa fac? L-am dus la scoala de preti de la Caransebes. S’apai, cand o fost el hirotonit, eu stiam din Biblie o lege veche – ca atunci cand alege Dumnezeu un om care-I place, deasupra casei acelui om va aparea Braul Maicii Domnului. Asa este. Asa ii scris.
Cand o fost Potopul, Dumnezeu o facut un legamant intre cer si pamant. Asta ii Braul Maicii Domnului. Un semn. Un curcubeu roata care se face deasupra unei case si, de cate ori apare, lumea isi aduce aminte de acel legamant, ca Dumnezeu nu-i potopaie pe toti oamenii, ci-n anume locuri de pe pamant, in cate o casa undeva, in cate-un salas, El alege un om. Asa scrie in Scrisori, ca multi sunt chemati, da’ putaaani is alesi de Dumnezeu… No, si cand era el plecat la hirotonie la Timisoara, in ziua aceea, am iesit asa, din intamplare, pana in curte, aici.
Am dat la vite, m-am spalat la cismea. Si cand ma intorc sa intru in casa, numa’ deodata ce vad peste acoperis o roata maaare, de curcubeu, asa, frumos, dintr-o parte in alta. Mai, mai, ce curcubeu?!… Il chem pe barbatu-meu, se uita si el. O vazut si alti vecini si s-o minunat. Cand o venit baiatu’, l-am intrebat: “Mai, pe tine la ce ora te-o preotat?”. “La unspe m-o imbracat Inaltul.” Fix la ora aceea o aparut si peste casa noastra din Bosorod curcubeu’ al mare. Se vede ca o fost si copilul meu un pic de ales, poate. N-am cum sa stiu. Eu nu zic decat ce-am vazut si-am cetit. Da’ parca asa, la toti din neamu’ nostru li s-o aratat semne din astea. Semne de viata si moarte. La toti, de la bunicu’ Adam pana azi…”.

Spovedania ultimului nemuritor

Abia a doua zi l-am cunoscut pe parintele Cornel, fiul Eleonorei. Ultimul reprezentant al celebrei semintii, avand acum 54 de ani. La prima infatisare, acest “ales” nu e cine stie ce spectaculos. Gospodar cuminte, la locul lui, ce schimba uneori hainele de lucru cu cele preotesti, duminica, pe la masluri sau sarbatori. Barbat scund, masiv, cu obrazul tepos, ars de vant, si cu glasul domol, vorbind mai ales despre lucruri simple, din viata si necazurile acestor localnici de prin muntii Sureanului, carora le-a ascultat mereu pasul si s-a straduit sa fie alaturi de ei, atat cat a putut, nu mai mult. Si pentru asta oamenii il pretuiesc mult – pentru ca se roaga, intr-adevar, pentru sat. Fiindca ii ajuta pe toti, atat cu fapta, dar si cu puterea rugaciunilor lui simple si curate.
Batranii, mai ales batranii, i s-au parut si parintelui Corobea, dintotdeauna, o comoara, prin povestile lor. Le-a ascultat indelung, cu luare aminte, pe mama sa, pe bunica Mariuta Grecu, pe mai toti nonagenarii din neam, contemporani cu el. Nu doar asa, ca pe o curiozitate, ci fiindca istoriile lor i-au fost efectiv de folos.
Dupa ele s-a calauzit in viata, gandindu-se la ele tot timpul, ca la niste pilde, orice ar fi facut si-n orice clipa a avut de luat niste decizii importante. Batranii. Mai ales batranii… Despre asta imi vorbeste mereu. In urma cu ceva timp, a fost martor direct la moartea ultimei nonagenare din semintia sa, o matusa pe care o chema Mina. Mina Grecu din Tarsa.
Era pe atunci preot la Luncani, zece ani a fost paroh acolo, si Tarsa depindea de el. Tine minte de parca ar fi fost ieri ziua aceea friguroasa de decembrie, in care un nepot de-al batranei a intrat grabit, cu sania trasa de cai, pe portile curtii sale: “Haideti, parinte, ca moare Mina noastra!… A venit cam pe la opt seara, se gandeau ca femeia se stinge pana-n miezul noptii, neimpartasita.
Ningea bogat, era o zapada pana-n sold, se apropia Craciunul. Pe nepot il chema Cristea, era tanar. Si-a mai venit cu inca un baiat. Mi-au dat cojoace, m-au imbracat ca pe Burebista, m-au urcat in sania lor si-am plecat in graba, caci pana la ei acasa aveam de mers peste trei ceasuri. Am ajuns pe la unsprezece noaptea si am intrat – o casuta ca-n povesti, slab luminata, undeva la marginea padurii. Mina era intinsa pe pat, inconjurata de toti cei apropiati.
S-a intors spre mine si mi-a zambit. Perfect lucida. Vorbea limpede, gandea coerent, chipul nu-i era supt, livid, ca la alti muribunzi pe care ii vazusem. Femeia asta, Mina Grecu, a fost si ea foarte credincioasa. Ea n-a avut prunci. Dar la o varsta destul de inaintata, a luat la ea patru copii ai unei vecine foarte sarace, care voia sa ii abandoneze prin orfelinate. Si-a vandut vite, pamanturi, ca sa-i poata creste, si i-a ingrijit cu dragoste si osteneala multa, ca pe copiii ei.
Iar pentru jertfa aceasta teribila, a rasplatit-o Dumnezeu c-o viata lunga si sanatoasa, de 90 de ani fara o zi!, cat avea atunci, la ora unsprezece noaptea. Asa le zisese tuturor, dinainte: “In ziua cand voi implini 90 de ani, eu ma duc…”. No, si acuma statea intinsa pe pat, cu lumanarea alaturi. Cei din casa m-au servit cu ceva de mancare, am mai povestit, am stat s-o priveghem impreuna o vreme.
Pe la ora doua, am zis ca ma intind putin, in cealalta camera. Eram foarte obosit, avusesem treburi multe acasa, in ziua aceea. Ei mi-au zis ce s-a intamplat apoi, dupa ce-am adormit. Se facuse trei, cand au intrebat-o daca sa ma cheme sa o cuminec. “Nu, lasati… Lasati-l sa doarma…” M-a emotionat treaba asta. Nu stiu, e ceva extraordinar, nu pentru mine ca om, cat pentru preotia pe care-o reprezentam pentru ea, in acele clipe. Pur si simplu, nu voia sa ma deranjeze cu “fleacul” ei. Pe la patru, au intrebat-o iarasi: “Sa ne ducem sa-l chemam?” Nu. Si tot asa.
La cinci si jumatate a intrebat ea de mine. “Parintele mai ii dincolo?…” Abia atunci m-au trezit. M-am spalat putin, mi-am facut canonul care trebuia, am luat cuminecatura, cartea cu molitfe si am intrat in odaia ei. I-am scos pe toti din camera si am ramas singur cu ea, la spovedanie. Femeia s-a spovedit frumos, mai in soapta.
Am vorbit cu ea cum vorbesc cu dumneavoastra acum. Lucid, perfect normal. Doamne, nici nu va inchipuiti ce asa-zise “pacate” neinsemnate avea de marturisit aceasta femeie… Parea aproape deplin impacata. Am ascultat-o, cam cinci minute, si tin minte ca ea ma tinea de mana. Asta tin minte cel mai bine. Pe urma au intrat ceilalti si s-au raspandit incet, tacuti, prin incapere. Am zis rugaciunile pentru impartasanie. Am luat impartasania si i-am dat-o. Ea s-a ridicat asa, in capul oaselor, si-a intins buzele c-o nerabdare ciudata, tremuranda, opintindu-se cu-n fel de panica, din toate puterile ei, de parca brusc n-ar mai fi avut timp de pierdut, nici o secunda.
Iar apoi s-a lasat iarasi in pat, linistita. Ca si cum abia terminase de rezolvat o problema. A luat lumanarea in mana. “Lasati-ma, ca acuma mor…” Si chiar in momentul acela… Abia daca am reusit sa fac un pas-doi de la capataiul ei, cand am auzit din spate ultimele ei cuvinte: “Doamne, Tie-ti multumesc…” Un rasuflet mare, lung, tihnit… Si gata. Apoi am iesit afara si, in racoarea aia a noptii, deodata am izbucnit in plans. Nu stiu cum. Asa, dintr-o data. Inca mai simteam in palma caldura degetelor ei. Asta tin minte, mai ales. Ca ma tinuse de mana…”.
Fuioare lungi de ceata albastrie se intind peste sat, vestind amurgul. Coboram prin zapezi, preotul ramane in urma noastra, pe drum, facand ingandurat cu mana semne de ramas bun. “Nu stiu daca suntem vrednici noi, cei de azi, sa le fim urmasi…”. Astea fusesera ultimele sale cuvinte.

un articol  de Bogdan Lupescu (preluat din Formula AS)

Atenţie ce descărcaţi de pe internet! Utilizatorii serviciului BitTorrent sunt monitorizaţi în permanenţă

Utilizatorii serviciului de file-sharing Bit Torrent sunt monitorizaţi în permanenţă, arată un studiu realizat în Marea Britanie şi citat de BBC News.

Studiul prezentat de Universitatea Birmingham indică faptul că persoanele care descarcă ilegal conţinut popular utilizând acest serviciu sunt identificate de o firmă de monitorizare după numai trei ore.

Acelaşi studiu mai sugerează că deţinătorii drepturilor de autor pot folosi datele obţinute de firmele de monitorizare pentru a afla coodonatele computerului pe care a fost descărcat conţinut ilegal.

Studiul a fost realizat pe o perioadă de trei ani de către o echipă de oameni de ştiinţă. Aceştia au dezvoltat o tehnologie care s-a comportat ca un client al serviciului de file-sharing BitTorrent.

BitTorrent reprezintă o metodă de a descărca fişiere de la mai mulţi utilizatori, în acelaşi timp.


Sursa: antena3.ro

Proiectul Stargate: unităţile de paranormali din solda Unchiului Sam

Povestea următoare poate părea una de duzină sau, cel mult, din registrul literaturii senzaţionaliste cu iz paranormal, un fel de X-Men pentru cei mari. Cu toate acestea, chiar daca marea majoritatea a oamenilor nu cred în existenţa puterilor paranormale, la nivel înalt s-a trecut chiar la „valorificarea” oamenilor cu astfel de capacităţi în domenii precum securitatea naţională sau colectarea de informaţii. Project Stargate este termenul-umbrelă pentru o serie de experimente şi programe lansate de guvernele americane cu scopul precis al perfecţionării unor metode specifice de identificare şi antrenare a aşa-numiţilor „agenţi psy” - viitorii agenţi paranormali care culeg informaţii vitale pentru Armata Americană şi agenţiile de spionaj ale Washingtonului...

Nerecunoscuţi, dar mereu prezenţi

Multe serviciil de informaţii de mare anvergură de pe glob se folosesc de subiecţi sau de angajaţi cu calităţi care ţin de domeniul paranormalului. Se pare că agenţiile respective au acceptat realitatea fenomenologiei paranormale înaintea forurilor ştiinţifice. Mai mult decât atât, nu s-au sfiit deloc să profite de persoanele cu astfel de capacităţi. Existenţa unor adevărate unităţi de "paranormali", cum li se spune în limbaj curent, sau de agenţi psy, conform terminologiei specifice, a fost de mult timp confirmată sub diferite forme.

În ciuda aparenţelor, domeniul acesta nu are legătură cu duiumul de romane semnate Pavel Coruţ. Este un univers aparte, cât se poate de serios, chiar daca multora le poate părea greu de acceptat.
Unul dintre cele mai cunoscute episoade adevărate de acest gen este aşa-numitul Proiect Stargate, ce denumeşte un ansamblu de experimente ordonate de guvernul federal al Statelor Unite pentru a investiga fenomenele paranormale cu aplicaţii în domeniul spionajului şi cel militar. Oficialii americani erau interesaţi în mod deosebit de identificarea şi antrenarea persoanelor care să poată "vedea" evenimente care se întâmplă la mii de kilometri distanţă sau pot afla prin puterile stranii ale minţii şi spiritului uman secrete militare, informaţii greu de obţinut sau locaţii ale serviciilor rivale din alte ţări.

Fenomenele psy au fost multă vreme catalogate undeva la marginea ştiinţelor convenţionale. Clarviziunea, telepatia, telekinezia şi mai ales călătoriile astrale au fost contestate în numeroase rânduri de scepticii ştiinţei, care le-au negat existenţa. Cu toate acestea, în anul 1995, conducerea de atunci a CIA a decis declasificarea unui program din categoria Top Secret început încă din anul 1970, moment în care celebra agenţie americană de informaţii a început antrenarea unor subiecţi capabili să "vadă la distanţă".

Războiul Rece prin prisma Războiului Psy

La nivelul anilor 1970, informaţiile deţinute de americani indicau o dezvoltare a cercetărilor asupra parapsihologiei efectuate în ţările străine (în particular în URSS şi China). În aceste condiţii, şefii de departamente din CIA considerau că pierd teren în faţa puterilor rivale care făcuseră paşi importanţi în acest domeniu controversat pentru "civili" şi oamenii obişnuiţi. În consecinţă, programele din cadrul Project Stargate au fost lansate anual, alocându-se fonduri în acest scop. Cei din CIA erau interesaţi în mod deosebit de tainele clarviziunii. Această capacitate paranormală a fost testată şi studiată în condiţii ştiinţifice de laborator. Americanii ar fi vrut ca, prin intermediul unor persoane cu capacităţi deosebit de avansate în domeniul clarviziunii, să obţină date despre activităţi de spionaj îndreptate împotriva SUA, potenţiale acte de terorism, baze militare secrete sau locurile de lansare a unor rachete intercontinentale încă nedetectate.

Cercetările iniţiale au fost efectuate în incinta Institutului de Cercetări Stanford, unde mintea umană a fost supusă unor investigaţii extensive fără precedent pe teritoriul american. Costurile totale ale cercetărilor de la Stanford au fost acoperite de către CIA şi alte agenţii guvernamentale timp de peste douăzeci de ani.

Cercetătorii Russel Targ, Hal Puthnoff şi Ingo Swann au fost fondatorii acestui program cândva secret. Scopul lor principal era acela de a înţelege abilităţile paranormale ale subiecţilor, a le îmbunătăţi pe cât posibil şi a colecta informaţii despre Uniunea Sovietică în contextul Războiului Rece din acea perioadă. Cum sovieticii deţineau unităţi de "paranormali" încă mai impresionanţi şi experimentaţi, nu putem decât să ne imaginăm amploarea duelurilor mentale desfăşurate între aceşti agenţi secreţi nemaivăzuţi, aflaţi la distanţe de mii de kilometri unii de alţii.

Generalul american Albert Stubblebine, la acea dată şef al serviciilor de spionaj din cadrul Pentagonului, avea sub ordinele sale circa 16.000 de experţi în contrainformaţii. Controla pe atunci toate operaţiile militare sub acoperire derulate de SUA în lume, jucând un rol important şi în invaziile americane din Panama şi Grenada. A fost implicat puternic şi în celebrele programe MK Ultra. Personalitate cu mult înaintea vremurilor sale, generalul Stubblebine a anticipat încă de atunci că războaiele viitorului nu vor mai fi purtate doar cu rachete şi tancuri, ci şi prin metode neconvenţionale, între care puterea dezlănţuită a subconştientului uman va juca un rol tot mai important.

Aceştia au fost primii agenţi psy - denumiţi astfel după termenul propus de Jim Marrs, un expert în domeniu - care au lucrat pentru interesele americane.

Printre succesele remarcabile ale paranormalilor americani au fost raportate: identificarea cu succes a unor baze secrete sovietice, confirmate ulterior de agenţii oficiali ai CIA; divulgarea unor detalii din timpul crizei ostaticilor declanşată de organizaţia teroristă Brigăzile Roşii în Italia; identificarea locaţiilor unde erau deţinute victimele din timpul crizei sportivilor ostatici israelieni din timpul Olimpiadei din München, identificarea precisă a locaţiilor unde regimul lui Saddam Husein deţinea rachetele Scud în perioada primului Război din Golf şi cireaşa de pe tort : avertizarea precisă asupra atacurilor care au vizat Turnurile Gemene din ziua de 11 septembrie 2001. Avertizarea a fost făcută de un colaborator particular cu capacităţi premonitorii din cadrul CIA, dar a fost complet ignorată de autorităţi. La mult timp după tragicele evenimente, autorităţile şi-au amintit de previziunea sa...

Momentul dezvăluirilor din anul 1995 cu privire la existenţa spionilor paranormali a fost puternic reflectat în presa americană a momentului. Ziare şi posturi TV precum ABC, The Washington Post sau The New York Times au alocat spaţii largi, iar reporterii acestor publicaţii au oferit cititorilor chiar unele detalii surprinzătoare. Persoane puternic implicate în acest proiect, precum Ingo Swann, Russel Targ, Pat Price, Hal Puthoff sau Joseph McMoneagle au acceptat în premieră să vorbească despre experimentele care se desfăşurau între zidurile Institutului Stanford.

La începuturi, agenţii psy se bazau pe aprofundarea şi perfecţionarea "tehnicii Ganzfeld". Aceasta consta în provocarea unui anumit tip de transă, în care conştiinţa agenţilor era modificată. Erau apoi introduşi într-o cameră cu pereţii izolaţi fonic, în linişte totală. Vederea le era blocată prin jumătăţi de mingi de ping pong aşezate pe orbite. Încăperile erau luminate cu o lumină caldă, roşiatică. Subiecţii primeau plicuri sigilate cu coordonatele geografice şi militare ale locaţiilor. Agenţii aveau voie să atingă plicurile, dar nu să le deschidă. Conform declaraţiilor lor, prin activarea calităţilor psihocognitive, imagini, trăiri şi informaţii le apăreau brusc în minte, adesea sugerând cu mare exactitate locul vizat. Astfel, Joseph McMoneagle, un veteran al Războiului din Vietnam, afirma că a reuşit să identifice unele dintre bazele secrete ale Uniunii Sovietice. La baza Fort Meade din Maryland, McMoneagle a lucrat peste 20 ani pentru spionajul american, declarând ulterior că rata sa de succes era de aproximativ 28%. Informaţiile furnizate de spionii psy erau confruntate ulterior cu cele obţinute cu ajutorul sateliţilor militari şi coincideau de multe ori.

Paranormalii ucigaşi?

Încântaţi de primele succese, şefii din CIA priveau chiar mai departe: aspirau să creeze un fel de unităţi ofensive de paranormali care ar fi putut să ucidă de la distanţă sau să implanteze gânduri sinucigaşe în minţile ţintelor umane care trebuiau lichidate fără intervenţii militare. Se vehicula ideea că sovieticii şi chinezii ajunseseră deja la aceste etape şi, probabil, americanii simţeau că ei rămăseseră în urmă. Tocmai se lansase bizara eră a "înarmării psihotronice".

La sfârşitul anilor 1960, cercetătorii americani au făcut un experiment neobişnuit, în urma căruia au declarat că descoperiseră faptul că focalizarea energiilor şi gândurilor negative asupra unei culturi de mucegaiuri inhiba în mod clar creşterea acesteia. Dintr-un eşantion de 194 mostre de mucegaiuri "blestemate", 191 s-ar fi oprit din creştere, semn că efectul energiilor negative lansate de oameni aflaţi la sute de kilometri de laboratoare se făcea simţit din plin. Alţi cercetători au descoperit cu stupoare că gândurile negative pot încetini dezvoltarea temutei bacterii Escherichia coli. Şefii din Pentagon au tras conlcuzia că energia mentala există, iar ca nişte militari sadea ce erau, s-au gândit imediat la aplicarea ei pentru crearea unor asasini ca să ucidă prin puterea minţii. Au mers până într-atât încât au vrut să-l racoleze pe celebrul medium israelian Uri Geller, căruia i-au cerut să ucidă în mod demonstrativ, cu puterile sale psy, un... porc! Indignat, Geller i-a refuzat, declarând că a fost dintotdeauna un iubitor de animale.

Generalii americani nu au abandonat ideea şi au lansat aşa numitul Project Jedi, în cadrul căruia agenţii trebuiau să se antreneze la Fort Braggs în uciderea animalelor strict prin puterea minţii. Agenţilor li s-a cerut, în prima fază, să ucidă câini vagabonzi care erau oricum destinaţi eutanasierii. Niciunul dintre subiecţi nu a vrut să facă aşa ceva, poate şi din cauza unei bariere psiho-emoţionale puternice legate de relaţia dintre cele două specii - om şi câine.

Totuşi, când e vorba despre uciderea unui animal din altă specie cu puterea minţii, a existat, se pare, şi o excepţie. Un fost militar din trupa americană de elită Beretele Verzi, fostul sergent Glenn Wheaton îşi aminteşte de un ciudat personaj de origine bască - Michael Echanis.

Acesta este creditat de mulţi experţi în domeniu drept adevăratul "tătic" al forţelor de elită din armata americană. Personaj ciudat, cu interese în zonele oculte ale artelor marţiale, Echanis ar fi pus bazele primelor metodologii şi şcoli de luptă cu mâinile goale pentru agenţii secreţi americani şi membrii trupelor speciale. Expert în lupta cu cuţitul, Echanis a fost singurul non-coreean inţiat în obscura artă neagră Sul-sa, un fel de ninjutsu coreean, axat pe tehnicile superioare de meditaţie, incantaţii şi practici paranormale, ajungând, se spune, la un asemenea nivel încât putea ucide o capră doar uitându-se la ea. Conform relatărilor unor martori vizuali, Echanis oprea pur şi simplu bătăile inimii mai multor capre doar prin forţa concentrării sale. Nu-i trebuiau mai mult de câteva zeci de secunde, maxim un minut. Capra începea să sângereze pe nări, corpul îi era cutremurat de spasme şi cădea apoi moartă. Cum omul este de asemenea un mamifer, se poate imagina că o persoană cu cunoştinţele şi abilităţile lui Echanis ar fi putut, teoretic, să suprime pe cale "psy" un personaj incomod pentru interesele cuiva.

Cât despre Echanis, versiunea oficială spune că ar fi murit undeva în Nicaragua, în cadrul unei operaţiuni speciale derulate în anul 1978. Adevărul este cu siguranţă cunoscut doar de superiorii săi pe linie militară.

În mod oficial, Proiectul Stargate a încetat odată cu pensionarea generalului Stubblebine. Firesc, râmân multe întrebări fără răspuns. Oricum, este greu de crezut că, dacă cei din CIA ajunseseră la astfel de rezultate la nivelul anilor 1970-1980, ar fi abandonat total cercetările. Subiectul este deosebit de interesant chiar şi numai din perspectiva cunoaşterii umane, nemaivorbind de avantajele evidente pe care nişte astfel de unităţi de paranormali le-ar putea aduce "angajatorilor" lor, dacă aceste capacităţi ar opera într-adevăr cu asemenea eficienţă. Dar... cine ştie la ce performanţe au ajuns agenţii psy din prezent, sau care este amestecul lor în marile afaceri politice, economice şi militare din întreaga lume...

Sursa: DESCOPERA.RO

Ultimul biscuit

Într-un aeroport stătea o tânără care urma să facă o călătorie mai lungă. Și-a cumpărat de acolo o carte ca să treacă mai repede timpul și un pachet de biscuiți. S-a așezat pe un scaun, și-a pus bagajele lângă ea și s-a apucat să citească. La un moment dat s-a întors să ia un biscuit din pachetul de lângă ea. A observat cu surprindere că la mică distanță era așezat un domn care citea un ziar și care, fără să-i ceara permisiunea, a început să ia și el din pachetul de biscuiți.
Cu toate că s-a simțit indignată, politețea a împiedicat-o să îi reproșeze că are un comportament nepotrivit. Dar pe măsură ce ea lua câte un biscuit, lua și el unul și asta a făcut ca până la urmă tânăra să devină foarte nemulțumită. Când a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a întrebat plină de resentimente: “Oare îndrăznește să mi-l ia și pe ultimul?”
Bărbatul a luat într-adevăr ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a oferit zâmbind cald o jumătate. Simțind că el a depășit limita bunului simț, tânăra s-a ridicat furioasă și s-a îndreptat spre un alt colț al sălii de așteptare. A deschis geanta ca să pună înăuntru cartea și… spre marea ei surprindere, a văzut înăuntru pachetul de biscuiți pe care îl cumpărase. În acel moment a copleșit-o un sentiment de rușine. A înțeles că pachetul din care mâncase nu era al ei, ci al bărbatului care citea ziarul. El a împărțit plin de bunătate chiar și ultima bucățică pe care o avea, fără să se simtă indignat, superior sau furios.

Oare de câte ori în viață am mâncat biscuiții altcuiva? Ar fi mai bine ca înainte să ne grăbim să-i judecăm pe alții să privim cu atenție în jur… și mai ales în sufletul nostru!

Să dai când poți,  fără să aștepți nimic în schimb, nici măcar un mulțumesc, și să nu regreți că ai dat!

Cui dai? Cui are nevoie.

Cât dai? Întotdeauna mai mult decât ai primit.

Sursa: aici

Şeful echipei de exploratori dă un prim VERDICT despre obiectul misterios de pe fundul Mării Baltice

Un obiect misterios de pe fundul Mării Baltice - despre care s-a spus în trecut că ar fi un "OZN" sau o formaţiune geologică - revine în atenţia lumii, după ce şeful echipei de exploratori care a analizat obiectul a enumerat mai multe variante cu privire la originea acestuia, scrie Yahoo.
Peter Lindberg, şeful Ocean X Team, spune că, dacă obiectul este creat de mâna omului, ar fi trebuit să apară cu zeci de mii de ani înaintea ultimei ere glaciare, datorită construcţiei sale în trepte.
O altă variantă ar fi că în respectivul loc se ascunde chiar legendarul oraş Atlantida. "Ar fi extraordinar", spune Lindberg.

VIDEO: Nimeni nu ştie ce este în această imagine. "Cercul perfect" de pe fundul Mării Baltice, un mister total pentru exploratori

Şeful Ocean X Team analizează şi posibilitatea ca formaţiunea să fie una naturală: el spune că ar putea fi o bucată de meteorit sau un vulcan subacvatic.
Totuşi, Lindberg a declarat că sunt şi câteva amănunte pe care nu vrea să le spună deocamdată. "Câteva lucruri interesante vor fi dezvăluite într-un documentar", a precizat şeful Ocean X Team.
Geologul Volker Bruchert, care a analizat şi el obiectul, spune că acesta s-a format, cel mai probabil, în ultima epocă glaciară, acum peste 20.000 de ani.
Yahoo scrie că misterul obiectului din Marea Baltică este adâncit şi de faptul că există o singură fotografie cu formaţiunea, restul fiind reproduceri grafice. În imaginea respectivă, realizată cu ajutorul unui sonar, obiectul seamănă cu un OZN prăbuşit pe fundul mării.

Sursa: Gândul.info