Ziua de naştere a lui EMINESCU. O întrebare perpetuă: Care este amestecul serviciilor SECRETE în eliminarea Poetului Naţional?

Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche, făuritorul limbii literare române…Acesta este Mihai Eminescu poetul. Totodată unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale.

 

Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete.

Copilăria…

Mihai Eminescu, poetul naţional al României, s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de stolnic din Joldeşti. Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Problemă naţională

Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.

O reţea

Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public. Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.

Cum comenta presa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară.

Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.

Depistat şi ridicat

Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

În cea din urmă mizerie

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şuţu, de o embolie”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Dar, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja, iar restul e istorie.

Un articol de Roxana Roseti

Sursa: http://www.evz.ro/eveniment-ziua-de-nastere-a-lui-eminescu-o-intrebare-perpetua-care-este-amestecul-serviciilor-secrete-in-eliminarea-poetului-national.html

VIDEO: ASASINAREA LUI EMINESCU

Sursa: blog Daniel Roxin 

Recomandat doar celor care caută fericirea!

Haideţi să vă spun o istorie frumoasă:

“A fost odată un bărbat care a inventat arta de a face focul. El şi-a luat uneltele şi a mers la un trib în nord, unde era foarte frig, amarnic de frig. El i-a învăţat pe oameni să facă focul. Oamenii au fost foarte interesaţi. El le-a arătat în câte feluri puteu utiliza focul – să gătească, să se încălzească, să lumineze etc. Erau foarte recunoscători că au învăţat arta de a face focul. Dar, înainte de a-şi putea exprima recunoştinţa faţă de acest om, acesta a dispărut. El nu ţinea să obţină apercierea sau recunoştinţa lor; singura lui grijă era binele lor.
A mers apoi la un alt trib, unde a început din nou să le arate valoarea invenţiei sale. Şi acolo oamenii au fost interesaţi, un pic prea interesaţi pentru linistea sufletească a preoţilor lor farisei, care au început să-şi dea seama că acest om atrage mulţimea, iar ei îşi pierd popularitatea. Aşa că au decis să-l înlăture. L-au otrăvit, l-au răstignit, spuneţi-i cum vreţi.
Dar acum li se făcuse teamă că oamenii s-ar putea întoarce împotriva lor, aşa că au fost foarte prevăzători, chiar vicleni. Ştiţi ce au făcut? Ei au făcut un portret al omului şi l-au montat pe altarul principal al templului. Instrumentele de făcut focul au fost amplasate în faţa portretului, iar oamenii au fost învăţaţi să venereze portretul şi să facă plecăciuni spre uneltele de foc – lucru pe care l-au făcut supuşi, timp de secole. Veneraţia şi închinăciunile au continuat, dar acolo nu mai era nici un foc”.
Unde este focul? Unde este iubirea? Unde este libertatea? Despre asta e vorba în spiritualitate. În mod tragic, noi tindem să pierdem din vedere acest lucru, nu-i aşa? Aceasta înseamnă Iisus Hristos. Dar noi punem un accent prea mare pe invocaţia “Doamne, Dumnezeule”, nu-i aşa? Unde este focul? Şi dacă veneraţia nu conduce la foc, dacă adoraţia nu conduce la iubire, dacă liturghia nu conduce la o percepţie mai clară a realităţii, dacă Dumnezeu nu conduce la viaţă, la ce foloseşte religia, în afara faptului că va crea mai multă separare, mai mult fanatism, mai mult antagonism?
Nu din lipsa religiei – în sensul obişnuit al cuvântului – suferă lumea, ci din cauza lipsei iubirii, a lipsei conştienţei. Căci iubirea e generată prin conştienţă şi nicicum altfel. Înţelegeţi ce obstacole puneţi în calea iubirii, libertăţii, fericirii, iar ele se vor prăbuşi. Aprindeţi lumina conştienţei, iar întunericul va dispărea.
Oamenii sunt adormiţi, morţi. Oameni morţi care conduc guverne, oameni morţi care conduc mari firme, oameni morţi care-i educă pe alţii. Revino la viaţă! Mersul la biserică trebuie să te ajute exact aici, la lucrarea de “a fi conştient”. Altfel, este inutil şi treptat – ştiţi la fel de bine ca mine – pierdem tineretul de pretutindeni; ei nu au nici un chef să adune şi mai multe spaime şi vinovăţii pe cap. Nu-şi doresc să aibă parte de şi mai multe predici şi îndemnuri. Dar îşi doresc să înveţe despre iubire. Cum pot să fiu fericit? Cum pot să trăiesc? Cum pot să mă înfrupt din lucrurile extraordinare despre care ne-a vorbit Iisus Hristos – pace, seninătate, bunăvoinţă, speranţă, bucurie, iubire?
Este important să înţelegem opreliştile pe care le punem în calea manifestării iubirii, prin înţelegerea conflictelor care răsar din fricile noastre şi din dorinţele noastre.
Astăzi, pe drumul încoace, cineva m-a întrebat “Te simţi vreodată abătut?” Şi încă ce abătut mă simt din când în când. Îmi încasez loviturile. Dar asta nu durează, chiar nu durează. Cum fac? Primul pas: nu mă identific cu starea mea.
Iată că mă copleşeşte un sentiment de amărăciune. Dar, în loc să devin mai tensionat şi mai iritat din cauza lui, acest sentiment mă face să înţeleg că de fapt mă “vizitează” nişte gânduri de deprimare, dezamăgire, sau ceva de genul ăsta.
Al doilea pas: recunosc că sentimentul se află în mine, nu în celălalt – cum ar fi cel care nu mi-a răspuns la scrisoare – şi nu în lumea exterioară; el este în mine. Pentru că, atâta timp cât cred că este în afara mea, mă simt îndreptăţit să mă agăţ de sentimentele mele. Nu pot spune că toată lumea simte aşa: de fapt, numai proştii pot simţi astfel, numai oamenii adormiţi.
Al treilea pas: nu mă identific cu sentimentul. “Eu” nu este acel sentiment. “Eu” nu sunt singur, “Eu” nu sunt deprimat, “Eu” nu sunt dezamăgit. Dezamăgirea există acolo - poate fi privită. Vei fi uimit cât de repede se evaporă. Orice lucru de care eşti conştient continuă să se schimbe; norii continuă să se mişte. Pe măsură ce faci asta, începi să înţelegi tot felul de lucruri, inclusiv motivul pentru care au apărut norii.
Ştiţi cum se nasc războaiele? Din proiecţia în afara noastră a conflictului care se află în interior. Arătaţi-mi un individ în care nu există conflict interior şi vă voi arăta un individ în care nu există violenţă. El va acţiona eficient, chiar dur, dar nu vei găsi în el nici urmă de ură. Când acţionează, se comportă ca un chirug; când acţionează, o face cum se poartă un învăţător iubitor cu copiii retardaţi mintal, pe care nu-i învinovăţeşti, îi înţelegi; dar totuşi te repezi să acţionezi. Pe de altă parte, când te repezi să acţionezi, fără să fi rezolvat propria ta ură şi violenţă, n-ai făcut decât să amplifici eroarea. Ai încercat să stingi focul, punând gaz pe foc.
Ce fel de sentiment te cuprinde când te apropii de natură, sau când lucrezi ceva ce-ţi place? Sau când comunici, cu adevărat, cu un om de a cărui companie de bucuri în public şi în intimitate, fără să te cramponezi de el? Ce fel de sentiment ai? Compară aceste sentimente cu cele pe care le ai când eşti învingător într-o dispută, sau într-o cursă, sau când devii foarte cunoscut, sau când toată lumea te aplaudă. Acestea din urmă sunt sentimentele pe care eu le numesc lumeşti; pe cele dintâi le numesc sentimente de suflet.
Mulţi oameni câştigă lumea şi îşi pierd sufletul. Mulţi oameni trăiesc vieţi goale, fără suflet, deoarece se hrănesc cu popularitate, glorie, cu falsa iluzie că deţin puterea.
Dar poţi alege să te hrăneşti altfel, dezvoltându-ţi gustul pentru lucrurile bune din viaţă. Ce lucruri bune? Dragostea pentru munca pe care te bucuri să o faci de dragul iubirii; bucuria de a râde şi de a fi aproape de oamenii de care nu te agăţi şi de care nu depinzi emoţional, dar a căror companie îţi face plăcere. Acceptarea activităţilor pe care le poţi face cu întreaga ta fiinţă – activităţi care îţi plac atât de mult, încât atâta timp ce eşti prins de ele, succesul, recunoaşterea şi aprobarea celorlaţi nu înseamnă nimic pentru tine. Gândeşte-te la o viaţă în care nu depinzi emoţional de nimeni – aşa că nimeni nu mai are puterea să te facă fericit sau nefericit.
Apoi, îţi va fi de folos să te întorci la natură. Evită gloata, urcă pe munţi şi comunică în tăcere cu pomii, cu florile, cu animalele, cu păsările, cu marea şi norii, cu cerul şi stelele. Este un foarte bun exerciţiu spiritual – să priveşti totul şi să fii conştient de ce se află în jurul tău.
Dacă-ţi doreşti să iubeşti, trebuie să înveţi să vezi din nou. Aşa vei înţelege ce este libertatea, ce este iubirea, ce este fericirea, ce este realitatea, ce este adevărul, ce este Dumnezeu.

Haideţi să încheiem tot cu o istorie frumoasă:

“Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieşit din ou odată cu puii de găină şi a crescut împreună cu ei.
Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte, crezând că este pui de curte. A scurmat pământul după viermi şi insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi zbura un pic în aer.
Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie printre curenţii puternici, abia bătând din aripile sale viguroase, aurii.
Bătrânul vultur privi în sus cu veneraţie. «Cine e acesta?», a întrebat el.
«Acesta este vulturul, regele păsărilor», i-a spus vecinul său. «El aparţine Cerului. Noi aparţinem Pământului – noi suntem găini». Şi astfel vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este“.
Adaptare dupa Anthony Mello – “Constienta. Capcanele si Sansele Realitatii”  

SURSA: Financiarul.ro

DEX-ul si furtul limbii geto-dacilor

          Una dintre marile aberații ale ultimului secol și jumătate, o aberație care atentează la identitatea noastră ca popor, este pretenția Dicționarului Explicativ al Limbii Române, potrivit căreia limba română este bazată aproape numai pe cuvinte de împrumut.

         Conform acestuia, avem mai multe cuvinte împrumutate de la țigani decât cuvinte moștenite de la daci. Astfel, regula de bază a acestui dicționar stupid pare să fie următoarea: dacă în limba română sunt 1.000 de cuvinte comune cu limba bulgară, se trage concluzia că toate sunt împrumuturi de la bulgari!!! Dacă avem 200 de cuvinte comune cu maghiara, acestea sunt luate obligatoriu de la unguri…

           Cei care au conceput DEX-ul ne transmit cu o nonșalanță incredibilă că poporul român nu a putut produce nimic, că nu a influențat pe nimeni și că a preluat, ca o sugativă, totul de la străini, de la migratori, renunțând treptat la întreaga moștenire geto-dacică.

           Desigur, falsul științific conținut de DEX este o continuare logică, până la urmă, a falsului istoric privitor la geto-daci…

        Cu toate că mulți cercetători (și aici îl amintesc doar pe dr. Mihai Vinereanu – autor al unui “Dicționar Etimologic al Limbii Române”, elaborat pe baza cercetărilor de indo-europenistică) au adus dovezi convingătoare, potrivit cărora cea mai mare parte a cuvintelor românești sunt de origine traco-geto-dacică, Academia Română și alte foruri românești cu anumite responsabilități, continuă să îi ignore…

          În această emisiune vă propun o reîntâlnire cu dl dr. Lucian Iosif Cueșdean, un cercetător care, după peste 20 de ani de studii, vine cu teorii foarte interesante legate de limba noastră. Chiar dacă nu toate ideiile dumnealui pot fi susținute științific (pe unele le-am contestat și eu), cu siguranță vom găsi în această cercetare elemente foarte utile demonstrației faptului că limba română are în primul rând rădăcini geto-dacice.

  
Daniel Roxin

Arsenie Boca a fost eliberat de securişti din închisoare DE FRICĂ. În fiecare noapte sfântul FĂCEA MINUNI

                    Arsenie Boca a fost eliberat de securişti pentru că acestora le era frică de el, de puterile lui mai bine zis. Când frica a atins cote maxime, securiştii l-au eliberat cu domiciliu forţat. Frica celor care îl ţineau captiv pe sfânt a pornit de la faptul că în fiecare noapte, la miezul nopţii, uşile închisorii se deschideau singure. La început, Arsenie Boca a fost suspectat că ar fi avut iarba fiarelor, o plantă care ar fi capabilă să deschidă orice lacăt. Când s-au convins că nu are planta, securiştii s-au înspăimântat şi l-au eliberat. În plus, celula în care a fost închis Arsenie Boca era una specială, precum cele din filme.
                   Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el, potrivit mărturiei lui Baglazan Dumitru. În '44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american.
                  "Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare", povesteşte Baglazan Dumitru.
                    L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo.
                    Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.
                  Intr-o seara, unchiul lui Baglazan Dumitru, care lucra în Securitate, i-a spus ca in noaptea aceea o să îl ia cu el sa vadă un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. "Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau", a mai povestit Baglazan Dumitru.
 Sursa: romaniatv.net 
Autor: Iulian Tudor

Părintele Justin Pârvu despre România de azi. “România azi nu mai există decât cu numele. Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită”.

România azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai România, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlată de ele însele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Românie liberă pentru că guvernul României este condus de marile puteri care stau ascunse în spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internaţionale. Democraţia nu există în realitate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impresia că suntem liberi. Realitatea este doar în mâinile Comitetului Central care dirijează toată viaţa popoarelor. Este o evidentă înăbuşire a voinţei popoarelor şi o tendinţă evidentă de amestecare a neamurilor, ca oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creaţie a lui Dumnezeu. …Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.

Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită. De aceea se şi introduc fel şi fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menţine şi accentua dezbinarea. Toţi au nevoie să fure bunurile şi pământurile României bogate. Şi unii şi alţii au interes să folosească ţara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpaţii aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susţinere din partea marilor puteri. Dar toată această situaţie şi obişnuinţă în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistenţa şi bogăţia ţării.

Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră.Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe fraţii noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale ţării noastre, aşa cum frumos vestesc tradiţiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în braţele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului.

Azi voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit şi manipulat în interesele lor meschine. Decât să cheltui atâţia bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o şcoală, un spital din acei bani risipiţi. Ei fac campanii, promisiuni şi alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleşi ar trebui traşi la răspundere pentru ceea ce au făcut în oraşul sau satul unde guvernează fiecare. Dar aşa, dacă nimeni nu îi verifică şi ştiu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură şi trage fiecare pentru interesul lui personal. Ţara aceasta este guvernată nu după nevoile şi greutăţile poporului, ci după bunul plac al şefului.

Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea poporului. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa şi băncile internaţionale. Azi românul simplu nădăjduieşte în această Europă fals democratică.

Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

(Fragmente preluate din interviurile Părintelui Justin din Revista Atitudini)

Sursa :atitudini.com

Nicola Tesla si fantasticele sale inventii

Cel mai mare geniu modern, Nicola Tesla pare să fie și astăzi, la 70 de ani de la moarte lui, cu mult înaintea epocii actuale.

Invențiile sale sunt absolut fabuloase; și par cu atât mai uimitoare cu cât Tesla nu a avut niciodată nevoie de a face teste pentru a le verifica funcționalitatea. Totul era creat în mintea sa, iar apoi invenția prindea contur în lumea materială, funcționând din prima încercare.

De altfel, dacă invențiile lui ar fi fost valorificate în interesul umanității, acum am fi avut o civilizație prosperă, cu energie liberă gratuită și, probabil, am fi ajuns mult mai departe în Cosmos.

Odată cu moartea lui, toate documentele cu informații despre cercetările sale au dispărut și multe invenții uimitoare au fost ascunse de cei care vor să dețină controlul planetar.

În această emisiune sunteți invitați să aflați povestea lui Nicola Tesla și a invențiilor sale fantastice, demne de cele mai avangardiste filme SF. Vizionați până la capăt pentru că merită!

Sursa: http://danielroxin.blogspot.ro/

Imperiului Roman îi era frică de geto-daci! O dovedesc izvoarele istorice antice…

Perspectiva pe care o aveau anticii asupra lumii geto-dacice era foarte diferită de cea care le este transmisă astăzi românilor prin cărțile de istorie. Din păcate, încă există istorici români care se cred mari sau importanți și care pretind că geto-dacii erau mai primitivi, mai înapoiați. Noroc că au venit romanii să îi învețe să se spele, nu-i așa?!…

Această imagine este contrazisă nu numai de impresionantele construcții romane în care dacii sunt evidențiați într-o manieră fără precedent – a se vedea Columna lui Traian, cel mai spectaculos monument artistic al antichității, și uimitoarea colecție de statui impunătoare de daci (toate în poziții demne), peste 100, care decorează marile muzee ale lumii.

Alături de aceste probe, izvoarele istorice arată cu claritate că geto-dacii erau foarte respectați din punct de vedere militar, forța lor inspirând în multe perioade teamă conducătorilor Republicii Romane și apoi ai Imperiului Roman. Și ca să dovedim că este așa, vă prezentăm câteva izvoare antice edificatoare:

Horațiu, despre pericolul dacic în secolul I î.Ch. (Ode):

“Puțin a lipsit ca Roma, sfâșiată de lupte  interne, să fie nimicită de către daci și etiopieni (egipteni, n.n.): aceștia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (dacii, n.n.) se pricep mai bine decât toți la aruncarea săgeții.”

Paulus Orosius, despre geți (Împotriva păgânilor în șapte cărți):

“…geţii aceia, care acum sunt (numiți) goţi şi despre care Alexandru (cel Mare, n.n.) declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus (Lisimah, n.n.) se îngrozise şi pe care şi Caesar i-a evitat…”

Lucan, despre pericolul dacic (Epopeea Farsalia):

“Zei cerești, țineți departe de mine această nebunie și anume ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe daci și pe geți, Roma să cadă iar eu să rămân liniștit…”

Strabon, despre Burebista (Geografia):

“Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un Stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Synessos, despre geți și masageți (Fontes)

„Geții și masageții, care obișnuiesc să-și pună alt nume, ba chiar unii dintre ei își schimbă trăsăturile feței printr-o anume dibăcie, ca să pară că s-a născut din pământ un neam mare și îngrozitor, aceștia vă înspăimântă astăzi. Ei trec Istrul și cer plată pentru pacea pe care ne-o îngăduie.”

Ovidiu, despre geți (Scrisori din Pont):

„Cei mai mulți oameni de aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Romă, și nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau inimă arcurile și tolbele lor pline de săgeți și caii lor în stare să suporte curse oricât de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea și foamea și faptul că dușmanul care i-ar urmări nu va găsi apă.”

Dio Crisostomus, despre armata geților (Discursuri):

„Am ajuns la niște oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitați și tulburați ca niște cai de curse la potou, înainte de plecare, nerăbdători să treacă vremea, cai pe care râvna și înfocarea îi fac să lovească pământul cu copitele. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme și oameni înarmați.”

De altfel, înainte de războaiele dintre Decebal și Traian, geto-dacii au reușit în mai multe rânduri să îi învingă pe romani. Mai jos, un citat edificator:

Paulus Orosius, despre războiul daco-roman din anul 87 d. Chr. (Istorii împotriva păgânilor în șapte cărți):

„Căci cât de mari au fost luptele lui Durpaneus (Decebal, n.n.), regele dacilor, cu Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor… Domiţian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii duşmanilor, triumfa (pretindea in mod fals triumful, n.n.) pentru legiunile distruse”

Sursa: Daniel Roxin