Mari istorici și cercetători români atacă teoria romanizării și planul de îngropare a istoriei geto-dacilor. Fă ca acest material să ajungă la cât mai mulți!

Cum se explica obtuzitatea si reaua vointa a istoricilor oficiali fata de epoca dacica?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox. Pe cat se feresc “oficialii” istoriei sa-i acorde atentie si sa faca lumina in culisele lui, pe atat de mare este zona de interes manifestata de opinia publica. Romanul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e in regula cu istoria noastra, ca i s-a spus doar o jumatate de adevar si asteapta sa i se spuna si cealalta jumatate.

Poate parea hazardat, dar indraznesc sa anticipez ca ceea ce spun si simt oamenii din popor cu privire la radacina noastra dacica si la problema romanizarii se va constitui, intr-o buna zi, in argument istoric. Pentru a face un pas inainte in aceasta zona de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cativa specialisti, incercand sa delimitam cauzele care blocheaza accesul la acea jumatate nerostita de adevar.

VASILE BORONEANT,
arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucuresti
“Peste tot, oamenii din popor spun ca se trag din daci”

- V-ati ocupat multa vreme de perioada veche a istoriei noastre. Ati perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

- Problema este destul de delicata, din cauza ca la noi s-a impus scoala latinista, care a avut reprezentanti in universitati, la Bucuresti, Cluj si Iasi, si de la ei a pornit totul.

- Asta s-a intamplat si in lingvistica, deoarece romanizarea este in primul rand un proces lingvistic.

- Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistica si nu se putea imagina alt curs. Toti sunt urmasii lui Parvan si toti cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decat o singura poveste.

- Romanizarea?

- Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la varf, caci traditia, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot oamenii din popor spuneau ca se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, taranii spuneau ca cutare movila sau val de pamant sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru ca nu aveau posibilitatea sa citeasca operele scrise ale corifeilor latinisti si spuneau ce stiau din traditie.

- Este previzibila o contrareactie la acest curent latinist?

- Nu prea, pentru ca in universitati sunt aceiasi oameni care propaga aceleasi idei, iar studentii lor sunt formati in acelasi fel. Numai daca dintre acesti studenti ramane la catedra vreunul cu alte idei si sa arunce alta lumina asupra problemei, dar e destul de putin probabil sa poata sa ramana, daca nu urmeaza linia inaintasilor.

- Ce ziceti de manualele de istorie de astazi? Dumneavoastra ati invatat dupa manualele din perioada interbelica.

- Cele de astazi sunt imbacsite cu ideologie comunista. Autorii manualelor de istorie de astazi sunt formati in epoca comunista, elevi ai aceleiasi scoli.

- Totusi, epoca dacica este expediata in scoala in cateva randuri, pe cand celelalte epoci sunt mai “simpatizate”.

- In general, epoca dacica e mai putin studiata la toate nivelele, pentru ca este mai dificila, nu prea exista izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporana, pentru ca te poti documenta din presa vremii si se poate face mai usor o lucrare de licenta sau o cercetare.

- Dar daca manualele sunt atat de zgarcite cu epoca dacica, inseamna ca si copiii sunt de mici indepartati de domeniul acesta si cresc fara o constiinta a radacinilor lor.

- Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti care sa le povesteasca si despre daci. Iar acum se mai adauga si valul acesta cumplit de cosmopolitism, care vine de la societatea americana. Tinerii invata ca in alta parte e mai bine ca aici, ca e bine sa plece si sa caute sa obtina cat mai usor o slujba in alta parte. Deci, se paraseste ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi sa se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva aici, in conditii mai grele. Toata lumea fuge de greu.

- Sa revenim la curentul latinist. De ce este atat de puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili? Mai moderni?

- S-a impus aceasta directie si ea se mentine si se intareste prin ea insasi. Daca s-ar fi impus orientarea lui Bratescu-Voinesti sau daca am fi avut guverne nationaliste, s-ar fi inradacinat un alt punct de vedere.

- Are legatura cine e la guvernare cu ce se preda in universitati?

- Are. Pentru ca exista teama de a nu se preda in Universitati adevarul gol-golut. Se preda un adevar doar pe jumatate. Ideea mentinerii puterii este aceeasi la toate guvernele: cel infrant este intotdeauna cel vinovat. Iar daca dacii au fost infranti, li s-a asociat o vina.

- Asta inseamna ca pentru a se schimba felul in care se preda istoria in universitati, ar trebui sa se schimbe ceva si in modul de guvernare?

- Ideologia democratica de astazi nu este cea pe care a lasat-o Pericle, care a gandit-o pentru o cetate cum era Atena. Cand ideea democratica s-a difuzat, lumea l-a uitat pe Pericle si principiile lui.

- Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca sa putem spera ca se va preda in universitati adevarul gol-golut?

- Pentru noi, pentru romani, trebuie sa fie una crestina, pentru ca numai spiritul crestin propovaduit de Biserica ar putea sa aduca adevarul in scoli. Vedeti, traim permanent aceasta lupta a raului care se perpetueaza si a binelui care izbucneste numai din cand in cand.

VICTORELA NEAGOE,
cercetatoare, Institutul de Lingvistica “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”
“In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna am crezut ca strainul este mai grozav”

- V-ati ocupat de editarea “Daciei Preistorice” a lui Nicolae Densusianu, impreuna cu sotul dumneavoastra, istoricul Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ati avut reactii negative?

- Am avut parte de cateva. Ni s-a spus ca ne compromitem. Nu vad de ce ne-am compromite, caci este vorba, totusi, de istoria unei stiinte. Si apoi, chiar daca interpretarile lui Densusianu sunt in mare masura fanteziste, materialul strans de el este urias si valoros.

- De ce credeti ca nu se mai formeaza astazi enciclopedisti de acest fel? Nu mai exista pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

- A trecut epoca marilor enciclopedisti, care acumulau enorm de multa informatie si aveau si capacitatea de a o sintetiza. Hasdeu, de pilda, ar trebui sa fie un exemplu pentru tinerii cercetatori, care, in afara de studiile publicate in occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai folosesc, nu stiu bibliografie. Totul este sters, totul incepe cu ei si inaintea lor nu mai este nimic.

- De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul substratului dacic al limbii romane?

- Pentru ca trebuie sa stii foarte multe: indo-europeana, slava veche, latina, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi sa citesti tot ce s-a scris in acest domeniu. Astazi tinerii se orienteaza spre domenii mai usoare. Si nici nu-i atrage, nu-i intereseaza.

- Asta e de neinteles, caci e un domeniu pasionant.

- In facultate nu se mai studiaza asa ceva. Dialectologia s-a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte putin.

- De ce credeti ca suntem atat de “ospitalieri” in toate domeniile, inclusiv in cel al limbii, si preferam sa spunem ca am luat sau imprumutat tot de la toata lumea, in loc sa ne afirmam individualitatea?

- In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna ne-am subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati sunt oamenii nostri de stiinta. De pilda, am citit undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sarbesc. E lipsit de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si cocosul, si troianul, si colindele si cate si mai cate cuvinte ce sunt considerate ca imprumutate de la slavi, desi obiectele sau realitatile pe care le desemneaza existau aici cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu le erau cunoscute slavilor, ci le-au aflat aici.

DAN ROMALO,
autorul cartii “Cronica geta apocrifa pe placi de plumb?”
“Subiectul supara”

- Ati fost multa vreme aproape de domeniul dacologiei prin preocuparile dumneavoastra. Ati perceput acest domeniu ca fiind inchis, stagnant?

- Haideti sa va raspund tot printr-o intrebare: De ce oare, atunci cand au aparut placile de plumb, care au sanse sa fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fara sa se admita o cantarire a elementelor logice care pledau pro si contra? Ai elemente noi, pe care poti sa faci comparatii, analize, cautari de antecedente si ramuri comune, si le refuzi. De ce?

- Cartea pe care ati dedicat-o ansamblului placilor de plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice, a deranjat multa lume. Totusi, din 2003, cand a aparut prima editie, si pana astazi, nu s-au facut eforturi la nivel oficial pentru a se demara o cercetare care sa limpezeasca apele. Cum va explicati aceasta lipsa de implicare a oficialitatilor?

- Oficialitatile le considera falsuri, dar nu am auzit inca argumente valide care sa sustina aceasta pozitie. Ar trebui sa existe un arbitru care sa cantareasca argumentele de ambele parti, un arbitru desemnat de o institutie de cultura. Nu trebuie sa fie neaparat istoric, ci sa fie un bun logician, care sa fie capabil sa analizeze argumentele.

- Vedeti totusi o explicatie pentru tacerea din jurul acestui subiect?

- Singura ipoteza pe care pot sa o emit este aceea ca exista o vointa foarte puternic sustinuta de a nu se ridica problema asta, din doua motive posibile. Fie subiectul supara, pentru ca ar duce la o intarire a spiritului national, dar nu pe baza de entuziasm nationalist, ci pe baza de documente istorice. Iar asta poate sa contrarieze pe multi, nu doar pe vecini. Poate sa contrarieze o tendinta mondiala de a dizolva ideea de istorie nationala. Sau, al doilea motiv, poate a fost o manevra la un moment dat, care a impus tacere pentru o vreme, iar aceasta tacere a avut consecinte.

Daca tezaurul despre care vorbim s-a descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de Independenta si s-a sacrificat elementul material, adica aurul, dar s-a pastrat informatia din placi. Daca s-a pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta placilor de plumb.

- Zilele astea am citit intr-un cotidian un interviu cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa-si sustina teoriile din “Dacia Preistorica”. Domnul academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput, sustinea ca sunt falsurile lui Hasdeu, iscate dintr-o disputa cu Tocilescu. Si vorbind despre “dacomanii” care sustin aceste “falsuri”, domnia sa spunea in interviu – si aici vreau sa citez exact: “Dar traim intr-o tara libera si nu le putem face nimic”. Eu inteleg ca domnul academician regreta ca ne aflam intr-o tara libera, in care exista libertate de exprimare, si ca nu ni se poate inchide gura cu forta. Cum comentati?

- Nu am ce sa comentez.

ION GHINOIU,
cercetator, Institutul de Etnografie si Folclor “Constantin Brailoiu”
“Avem un complex identitar absolut devastator!”

- V-ati ocupat o viata intreaga de cultura noastra populara si ati ajuns la concluzia ca traditiile romanesti se continua inapoi, in timp, pana in vremea dacilor. Este aceasta o concluzie ce incomodeaza pe unii?

- Ce sa va spun? Avem un complex identitar absolut devastator! Eu credeam ca dupa Revolutie, gata, am scapat, dar vad ca in continuare avem complexe identitare. De ce? Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean, de evreu, de indian, care toti si-au pastrat numele antic, noi ne-am schimbat numele. Ce complex identitar poate sa aiba grecul sau egipteanul? Spre deosebire de toti acestia, noi ne-am gasit sa renuntam la numele radacinii noastre autohtone de dac si Dacia si sa ne luam numele de la Roma. Aici este un fals. E ceva nefiresc cu romanizarea asta facuta in mare graba si pe un teritoriu restrans, e ceva in neregula. Cultura noastra populara nu are legatura cu Roma. Noi avem o civilizatie genetic legata de continent, de uscat, de spatiul continental si de apele curgatoare, spre deosebire de egipteni si greco-romani, care au civilizatii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toata cultura populara romaneasca este legata genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romana.

- Cine e de vina ca s-a perpetuat falsul de care vorbiti?

- O vina mare o au intelectualii, care n-au curajul sa recunoasca daca s-a gresit ceva. Eu am tot respectul pentru marii nostri savanti, dar adevarul trebuie spus.

- Deci, perpetuam niste greseli, din lasitate.

- Da, iar daca spui ceva ce nu se incadreaza in linia stabilita, imediat esti catalogat drept “dacoman”, “tracoman”. Eu acum lucrez la o carte romaneasca a mortilor. Acolo sa vedeti cat de vii sunt lucrurile pe care le pomenesc anticii cand vorbesc de daci, de pilda jalea de a te naste si bucuria de a scapa de viata aceasta. Si inca se pastreaza acestea in traditie in ziua de azi.

- Exista un dezinteres evident fata de studiul traditiilor, poate chiar mai mare decat pentru lingvistica si istorie.

- Asa e, uitati, noi publicam acum al patrulea volum din Atlasul Etnologic Roman. Nu intereseaza pe nimeni. Nici o televiziune, nici o emisiune sa pomeneasca ceva, sa faca o lansare. Sunt, totusi, traditiile noastre romanesti…

- Pomeneati undeva de “sindromul antichitatii greco-romane”. Va rog sa detaliati putin.

- Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este un fals, pentru ca genetic suntem civilizatii deosebite, asa cum am mai spus. Noi suntem legati de Dunare, ei de mare. O sa avem in curand o criza identitara si continentala. Uitati: numele de Europa ne vine din Asia. Crestinismul ne vine din Palestina. O sa vina vremea cand o sa fim intrebati: “Bine-bine, dar care e leaganul vostru de civilizatie?”.
N-o sa se mai puna problema ca suntem romani, nemti sau alte natii. Europeni si atat. Si-o sa fim intrebati de africani, de irakieni, de evrei, de indieni: prin ce esti tu european? Care e leaganul tau de civilizatie? Si-o sa raspundem: pai, antichitatea greco-romana. Si or sa rada de noi. Evident, Grecia si Roma au ajuns la o stralucire de necontestat, dar ele, la randul lor, sunt tarzii si reprezinta o sinteza a civilizatiilor care au fost inaintea lor.

- Si-atunci, ce ar trebui sa raspundem?

- Vedeti, exista un triunghi al celor trei delte, care concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra, evident, inainte de antichitatea greco-romana. Daca va uitati pe un planiglob, va dati seama mai bine: Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunarea inferioara si delta ei, cu civilizatia carpato-dunareana, si Tigru-Eufrat si delta, cu mesopotamienii. Uitati-va care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit sa mai spun “romani”, spun “carpato-dunareni”. Dupa atatia ani de cercetari simt nevoia sa-i numesc asa, va rog sa ma credeti. Aici este leaganul.

- Ce se poate face ca sa se indrepte acest fals?

- Acest fals ne-a provocat extraordinar de multe necazuri. A fost un timp cand a fost de folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rusine. Cine mai crede ca “de la Ram ne tragem” si toate povestile astea? Nu stiu ce se poate face, poate intelectualitatea asta tanara care se ridica sa ia taurul de coarne si sa faca lumina. Pentru ca vad ca tot mai multi tineri isi pun intrebari, tot mai multi simt ca ceva nu e in regula cu istoria noastra.

DUMITRU MANOLACHE,
jurnalist de investigatii, cotidianul “Gardianul”
“Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate”

- In decursul investigatiilor gazetaresti ati avut tangenta, poate mai mult decat orice alt ziarist de la noi, cu epoca dacica. V-ati miscat cu lejeritate in acest domeniu ori l-ati resimtit ca pe unul “tabu”, despre care nu prea se doreste sa se vorbeasca?

- Sa va expun o situatie concreta. Am scris o carte despre un foarte controversat subiect: placile de plumb de la Sinaia, copii ale unui tezaur dacic din aur, despre care exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul saparii fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti. Dar – surpriza! – specialistii nu le-au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetand, fara argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Exista o tacere… de plumb in jurul subiectului! De ce nu se ia in serios si nu se cerceteaza subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce? Problema a fost ridicata si in Parlamentul Romaniei, de catre domnul Gheorghe Funar, dar fara nici o rezolvare practica.

- Si totusi, pe cine credeti ca deranjeaza? Aveti o idee?

- Exista, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre si, in cele din urma, stergerea din memoria colectiva, anularea elementelor identitare esentiale ale neamului, distrugerea Romaniei profunde, adevarate, cea care exista dincolo de sticla televizorului. In aceasta “schema” distructiva sunt cuprinse istoria, cu precadere perioada dacica, limba, traditiile, crestinismul ortodox, morala, familia, scoala etc. Mai devreme sau mai tarziu, va trebui ca si noi, romanii, sa ne “topim”, tacuti daca se poate, in marea masa amorfa a globalismului, incapabili sa ne mai definim, sa mai avem reactii, sa mai putem iubi sau crede in mantuire prin Hristos. Buni doar de a executa, “liberi si democrati”, comenzile “pastorului” mondial.

- Cu asemenea afirmatii riscati sa fiti catalogat drept “conspirationist” si “dacoman”.

- Bineinteles, doar asta e una din armele lor. Cand afirmi asemenea lucruri, risti imediat sa fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante intr-o lume ratacita, fara repere. Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate. Iar cei care au curajul sa o faca sunt discreditati, izolati, “afurisiti” la comanda, astfel incat orice ar spune sa nu mai fie crezuti.

- De ce deranjeaza tocmai epoca dacica? De ce nu alta epoca?

- Epoca dacica deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo ne revendicam originea si dreptul identitar. Paradoxal sau nu, dar noi romanii, fara trecut, nu putem gandi viitorul. Peste cateva generatii vom uita acest adevar. Nu trebuie sa faci eforturi ca sa intelegi acest lucru. Cititi manualul de istorie a Romaniei, Dictionarul limbii romane, vizitati muzeele, cetatile dacice si veti intelege ce putin le-a mai ramas romanilor din radacina lor principala.

VALENTINA CETEAN,
inginer geolog, director executiv Asociatia “Greenet”
“O stare generala de indiferenta”

- Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de cetatile dacice care, desi sunt incluse in patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa incat e imposibil sa ajungi la ele?

- Neglijarea constanta a vestigiilor construite din perioada dacica se datoreaza partial pozitiei lor geografice, caci se afla in general in zone montane mai greu accesibile, putin sau deloc populate, dar la aceasta se adauga o stare generala de indiferenta.

- De unde vine indiferenta aceasta?

- Vine, in primul rand, din educatia deficitara din scoli, cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.

- Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de anume temeri, pentru ca astfel de actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt prea ascunse pentru noi.

- Raspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri aparent “invizibile”, care nu doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate internationala normala, caci aceasta ar micsora sansa intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in colectii personale.

- Poate ca turismul ar putea salva putin istoria, daca s-ar investi mai mult in turism cultural.

- Din pacate, personalul administrativ din domeniul turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre investitii si surse de castig pe termen scurt si mediu. Nu se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local, regional si national.

- E un tablou cam pesimist.

- Aceasta este realitatea. Daca nu ne implicam in prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta fiecare dintre noi.

sursa: www.formula-as.ro

Provincia medievală… DACIA, din Europa Nordică. Lucruri aproape incredibile!…

Istoria geto-dacilor este cu adevarat fabuloasa. Cu toate acestea, multe dintre lucrurile spectaculoase asociate lor ajung extrem de greu la publicul larg. Pana nu demult, românul obisnuit nu stia, spre exemplu, ca Imperiul Roman le-a platit tribut dacilor, o vreme, pentru a mentine pacea cu acestia, ca mai tarziu mai multi traco-geto-daci au ajuns Imparati Romani sau ca, dupa anul 106, anul infrangerii lui Decebal, dacii liberi au purtat multe alte razboaie impotriva romanilor.

In aceeasi masura, urmasii de astazi ai geto-dacilor, nu cunosc faptul ca timp de secole, o parte din Europa Nordica, unde se afla astazi tari precum Danemarca, Suedia sau Tarile Baltice, era numita in Evul Mediu… DACIA. Da, ati citit bine, acesta a fost numele Europei Nordice, pentru mai multe secole, in Evul Mediu, si acesta este si subiectul pe care il dezvoltam in acest episod al emisiunii “Adevaruri tulburatoare”: PROVINCIA MEDIEVALA DACIA, DIN EUROPA NORDICA.

Sursa hărții de mai sus: http://www.jggj.dk/postdoc-description.htm

Sursa: danielroxin.blogspot.ro

Salutul Satanic în lumea occidentală: de la Papă la Președinți de state, de la vedete la sataniști declarați.

GALERIE FOTO

 

Prin manipulare, acest simbol este perceput în occident ca un simbol al iubirii, un simbol spiritual. În realitate el este folosit intens de cultele satanice din întreaga lume. Sunt convins că sforarii planetari au amestecat lucrurile intenționat ca masele să îl folosească, convinse fiind că fac ceva pozitiv. Cele 20 de fotografii din această galerie sunt edificatoare...

 

„Începe iarăși sinuosul drum al scoaterii lui Dumnezeu din inimile copiilor și părinților lor, ca-n vremile «bune» ale comunismului” /Prima şcoală românească a fost în biserică. Astăzi şcoala scoate din ea învăţătura Bisericii

 

„Dacă educaţia e separată de învăţătura lui Hristos nu se pierde învăţătura lui Hristos, ci se pierde educaţia şi se pierd oamenii adevăraţi. Şi iarăşi: dacă educaţia se pierde în şcoală, şcoala devine primejdioasă pentru oamenişi popoare, fiindcă omul şcolit şi lipsit de caracter este mult mai primejdios pentru sine şi pentru ceilalţi decât omul neşcolit şi lipsit de caracter. Acesta este lipsit de caracter din slăbiciune, cel dintâi din convingere. Fisura dincredinţa unui om atrage după sine, în mod inevitabil, şi o fisură în caracter.” (Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. 2, Trad. din lb. sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Bucureşti, Editura Sofia, 2003, p. 49).

Claudiu Balan: “Prima şcoală românească a fost în biserică. Astăzi şcoala scoate din ea învăţătura Bisericii” :

“Este 21 noiembrie 2014 şi sărbătorim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, o sărbătoare care aduce înaintea creştinilor un subiect important: educaţia. În această zi prunca Maria de doar 3 anişori este adusă la templu de părinţii ei Ioachim şi Ana, pentru a rămâne definitiv acolo. Născută în urma rugăciunii intense către Dumnezeu şi printr-o minune, Maria este darul lui Dumnezeu pentru Sfinţii Ioachim şi Ana care erau foarte înaintaţi în vârstă şi nu puteau avea copii din tinereţe. Au promis că-i vor dărui pruncul lor Domnului. Şi aşa au făcut.

Fetiţa Maria, viitoarea Mama a lui Dumnezeu, va locui în chiliile marelui templu pentru a primi o educație aleasă. Este hrănită de îngeri și dialoghează cu ei ca niște prieteni buni. Se roagă în Sfânta Sfinteilor, adică în altarul templului, acolo unde marele preot intra doar odată pe an. Învață Scripturile și se pregătește treptat pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Cea mai mare întâlnire a Creației cu Creatorul.

Maria este cel mai prețios dar pe care-l va putea aduce umanitatea vreodată lui Dumnezeu. Este cea mai mare personalitatea a omenerii, după Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Sfinții vorbesc de Maria ca fiind piscul întregii Creații (al întregului Univers). În Fecioara Maria se unește Dumnezeu cu toată Creația sa. Maica Domnului este nu doar modelul fiecărui om ci izvorul tuturor bunătăților dumnezeiești care se pogoară peste omenire, căci ea L-a născut pe Dumnezeu-Omul, izvorul binelui, pe Iisus Hristos.

Doisprezece ani, de la 3 pânâ la 15 ani când a primit pe Duhul Sfânt și s-a zămislit în pântecele ei Fiul lui Dumnezeu, Maria a fost educată pentru tot ce poate deveni omul în maximul său: dumnezeu prin împărtășire. Sfântul Teofan al Niceiei vorbește de Maica Domnului ca de un Dumnezeu la feminin, căci unirea dintrea ea și Fiul ei Dumnezeu este desăvârșită, voințele lor pe deplin unite, și tot ce vrea Dumnezeu vrea și Maica Domnului și tot ce vrea Maica Domnului cu siguranță vrea și Dumnezeu. Din dumnezeirea Fiului ei, Maica Domnului își arătă de la Bunavestire și până azi iubirea Sa față de întreaga lume, făcând minuni mari.

Acum câteva zile am aflat de decizia Curții Conștituționale prin care ni se reamintește că religia este o materie opțională în școală. Dacă până acum toată lumea accepta ora de religie din oficiu și doar cei care refuză trebuiau să facă o cerere, acum lucrurile s-au schimbat. Fiecare părinte care va vrea ca al său copil să studieze religia va trebui să completeze o cerere specială. Problema apare în situația părinților indiferenți și depărtați de Dumnezeu care nu vor considera lecțiile despre credința în Dumnezeu ca folositoare și nu vor completa acea cerere. Înainte de decizia Curții Constituțională, copilul unor astfel de părinți indiferenți studia religia, și avea șansa să afle despre Dumnezeu, chiar dacă acasa nu era educat în duh creștin.

Începe astfel iarăși sinuosul drum al scoaterii lui Dumnezeu din inimile copiilor și părinților lor, ca-n vremile „bune” ale comunismului.

Prima școală românească atestată istoric la 1495 este în Șcheii Brașovului chiar la Biserica Voievodală „Sfântul Nicolae”. Primel școli românești au fost în biserică, între zidurile ei sau în curtea ei. Primii învățători au fost chiar preoții. Iată de ce și astăzi se păstrează denumirea de dascăl cu sens dublu: cântăreț bisericesc și învățător. Veți fi fascinați să vedeți cum limba fiecărui popor este martor al întregii sale istorii.

„Necesitatea susţinerii unor şcoli se iveşte în condiţiile în care românii ortodocşi se confruntau cu celelalte culte “autoritare” (catolic, protestant, etc.), fiind nevoiţi să-şi apere şi să-şi păstreze fiinţa naţională, prin formare şi educaţie creştin ortodoxă în masă, la care se adaugă necesităţile determinate de bogatul negoţ practicat cu Ţările Române, cu Peninsula Balcanică şi chiar mai departe, cu Levantul, Siria, Egiptul, desfăcând pe pieţele respective, atât produsele braşovene privilegiate, cât şi mărfurile de tranzit. Şcoala, prin statutul ei deosebit, a instituţionalizat didactic învăţătura oferită până atunci exclusiv în mediul familial sau prin biserică, funcţionând sub egida străvechii biserici voievodale «Sf. Nicolae», şcoala din Şchei îşi împleteşte destinul, în epoca medievală, cu aceasta, în sensul că slujitorii bisericii sunt preocupaţi de bunul mers al şcolii, activând ca dascăli sau organizatori ai ei. Ca atare, documentele de epocă surprind activitatea şcolii în legătură cu cea a bisericii şi a deservenţilor ei, în bună parte valoroşi cărturari.” (Prima Școală Românească, Vasile Oltean, Editura Tipo Moldova)

Premizele (principiile) pe care s-au format primele școli în țările românești au fost următoarele:

1. Apărarea credinței ortodoxe pe care poporul român o avea de sute de ani, chiar de la întemeirea creștinismului.
2. Conturarea și apărarea limbii române, liantul cel mai puternic al tuturor românilor din teritoriile noastre.
3. Primele manuale ale învățământului românesc au fost Sfânta Scriptura, Catehismul, Psaltirea Liturghierul, și alte cărți cu conținut bisericesc.
4. Relațiile economice cu alte popoare.

Profesorul Andrei Bârseanu spunea în monumentala sala monografie de la 1902 în care prezinta activtatea primei școli românești:

„Școala acesta veche de la Sf. Nicolae n-a putut fi altceva decât o şcoală elementară sau cel mult o şcoală de dieci, în care se învăţa cetitul, scrisul şi cântările bisericeşti… după cum erau mai toate şcolile vechi româneşti, înfiinţate pentru iobagi, care nu puteau aspira la mai mult în viaţa lor, decât la treapta preoţiei şi a dăscăliei” (14, p. 5).

Refacem tabloul: Prima școală românească a fost clădirea bisericii. Primii învățători au fost preoții și diaconii. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură și cărțile bisericești. Copii erau pregătiți în principal pentru a deveni diaconi și preoți ai Bisericii.

Concluzia e simplă, în spațiul românesc, Biserica a fost școala. Și neamul nostru știe că omul pentru a trăi bine pe acest pământ are nevoie de credința în Dumnezeu. Dacă-și cunoaște credința atunci îi va fi bine pe acest pământ.

De aici a început totul. Așa au început traducerile de cărți, tiparul, și școala așa cum o avem noi în timpurile moderne. Primele tipografii românești au fost în mănăstirile ortodoxe. Prima tipografie se află în anul 1508 la Mănăstirea Dealu, anul editării unui Liturghier la inițiativa voievodului Radu cel Mare.

Astăzi la 500 de ani de la atestarea primei școli românești, școala dă afară religia din școli. Chiriașul își dă afară proprietarul. Fiul își reneagă mama și declară că n-a avut niciodată nevoie de ea. Școala se rupe mândru și triumfalist de Biserică, acuzându-i pe creștini că religia discriminează.

Minciuna și manipularea ies la iveală ca lucrări ale diavolului în noi, atunci când spunem că religia nu trebuie să fie obligatorie în școli, dar educația sexuală da, chiar și la grădiniță.

Oare ce rău poate face copiilor icoana curată a Maicii Domnului cu pruncul din manualele de religie? Oare ce vătămare sufletească pot aduce sfaturile din Evanghelia ale Domnului care ne îndeamnă să ne iubim unii pe alții și să ne dăm viața pentru aproapele?

Afară cu Dumnezeu din școli. Copiii pot vedea imagini pornografice în manualele de educație sexuală, chiar de la 3 ani. Copiii vor avea binecuvântarea ministerului educației pentru a se cunoaște pe ei înșiși trupește (masturba), și pentru a-și începe viața sexuală cât mai repede, atât timp cât o vor face „protejat”. Copiii vor învăța că homosexualitate este o alegere, că avortul este un drept, că familia poate fi altfel decât cea lăsată de Dumnezeu ca bărbat și femeie. Copiii vor avea tablete în locul manualelor, și vor putea vedea tot ce-și doresc chiar la școală.

Dumnezeu a mai fost dată afară din școli și din țara noastră. Bisericile au fost dărâmate sau transformate în wc-uri publice, mănăstirile transformate în închisori sau închise. Preoții reduși la tăcere și arestați. Savanții aruncați în temniță. După 45 de ani de luptă pe toate fronturile cu Dumnezeu, comunismul s-a văzut înfrânt puternic, iar Biserica lui Hristos triumfă smerit pe valurile istoriei, iar toate victimele unui comunism draconic și violent sunt sfinții de astăzi ai României care izvorăsc prin moaștele lor și cu rugăciunile lor iertare tuturor torționarilor și la tot poporul.

Oamenii L-au răstignit pe Hristos pentru că nu-L puteau accepta ca Dumnezeu. Nu putea trăi cu Dumnezeu lângă ei. Îi mustra puternic și îi îndemna indirect să-și schimbe viața. În preajma Domnului nu putea exista minciună și manipulare. El știa tot, înțelegea tot, și nu putea nicicum fi dus de nas.

De aceea L-au răstignit. Răstignirea lui Hristos este respingerea lui Dumnezeu din viața noastră.

Crucea lui Hristos este semn al faptului că noi oamenii L-am refuzat pe Dumnezeu.

Pe fiecare biserică ortodoxă vedeți Crucea Domnului pe turlă. Fiecare biserică amintește că Dumnezeu a mai fost scos din viețile oamenilor de multe ori în istorie și va mai fi scos până la sfârșitul veacurilor. Dar răspunsul Domnului la respingerea noastră e multa lui iubire, este iertarea noastră. Brațele Domnului deschise pironite pe cruce de indiferența noastră devin îmbrățișare pentru toți cei care L-au respins.

Dacă scoatem învățătura Domnului din școală, îl scoatem pe Bunul Dumnezeu din inimile copiilor, dar acești copiii ai noștri vor fi mustrarea noastră de mâine. Ei, cei care vor crește fără Creatorul lor, vor fi rușine părinților prin faptele lor. Și atunci amară va fi plângerea părinților cât și a copiilor.

Universitățile europene L-au scos pe Dumnezeu din știință. Nu se mai folosește cuvântul Creator cu C mare, pentru că după ei totul s-a făcut din nimic și la întâmplare și totul se îndreaptă către nimic și întuneric.

Europa creștină a ajuns mai rău ca popoarele păgâne.

Articol preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro.

LIANA STANCIU VA CONDUCE ASOCIAȚIA PĂRINȚILOR ROMÂNI CARE DORESC ORA DE RELIGIE ÎN ȘCOLI

În ultima vreme au existat numeroase discuții legate de propunerea legislativă a Senatului pentru înlocuirea, în trunchiul comun de studiu, a orei de religie cu cea de așa-zisă „etică”. Numeroși părinți au reacționat cu privire la aceast proiect de lege și au decis să lupte împotriva deciziei.

Un părinte hotărât să lupte pentru ca religia să nu fie eliminată din școli este și Liana Stanciu, cunoscut jurnalist și om de radio, implicată în mai multe proiecte filantropice printre care inițiativa de utilare cu aparatură medicală performantă a Spitalului de copii „Marie Curie”.

Aceasta va fi președintele asociației ”Părinți pentru Ora de Religie”, o asociație ce îşi propune să fie aproape de părinţi, apărători ai celor care sunt interesaţi de educaţia complexă, completă şi de calitate a copiilor.

Prin această asociație părinții propun și susțin necesitatea educaţiei integrale, care presupune, pe lângă latura morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă.

„Considerăm că ora de religie / de educație creștină este necesară în descoperirea și în asumarea de către copiii noștri a propriei identități, ea contribuie la formarea integrală a personalităţii lor. La vârsta întrebărilor existenţiale şi a formării spirituale a tinerilor, ea poate oferi un suport puternic pentru înțelegerea și rezolvarea problemelor și încercărilor întâlnite. Privită în conținutul său, ora de religie reprezintă o şansă și pentru sistemul de învăţământ de a-şi valorifica un sprijin esenţial în atingerea scopurilor sale generale: prin educație spirituală copiii şi tineri învață iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa, solidaritatea, recunoştinţa, sfinţenia vieţii, se pune fundația comuniunii între contemporani și între generații.

O ora de religie pe săptămână este aproape invizibilă faţă de media zilnică de trei ore în faţa televizorului sau a calculatorului/tabletei confirmată de statistici dar ea se poate constitui într-un reper profetic în sufletul acestora. Din punctul nostru de vedere scopul orei de religie este de a-i familiariza pe elevi cu elementele fundamentale ale propriei credinţe religioase, de a le oferi o introducere în studiul celorlalte mari religii ale lumii, precum şi de a-i ajuta să înţeleagă dimensiunea istorică, culturală şi morală a fenomenului religios”, se arată în comunicatul oficial redat de Averea Bisericii.ro.

Asociația va prelua și administrarea siteului oradereligie.ro unde toate informațiile legate de acest subiect vor fi actualizate. De asemenea, este important de menționat că poate deveni membru în asociație orice părinte ce dorește să susțină prezența educației spirituale în școala românească

Sursa: ActiveNews

Ziua de naştere a lui EMINESCU. O întrebare perpetuă: Care este amestecul serviciilor SECRETE în eliminarea Poetului Naţional?

Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche, făuritorul limbii literare române…Acesta este Mihai Eminescu poetul. Totodată unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale.

 

Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete.

Copilăria…

Mihai Eminescu, poetul naţional al României, s-a născut 15 ianuarie 1850 la Botoşani fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, fiică de stolnic din Joldeşti. Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Problemă naţională

Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.

O reţea

Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public. Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.

Cum comenta presa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară.

Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.

Depistat şi ridicat

Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

În cea din urmă mizerie

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şuţu, de o embolie”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Dar, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja, iar restul e istorie.

Un articol de Roxana Roseti

Sursa: http://www.evz.ro/eveniment-ziua-de-nastere-a-lui-eminescu-o-intrebare-perpetua-care-este-amestecul-serviciilor-secrete-in-eliminarea-poetului-national.html

VIDEO: ASASINAREA LUI EMINESCU

Sursa: blog Daniel Roxin 

Recomandat doar celor care caută fericirea!

Haideţi să vă spun o istorie frumoasă:

“A fost odată un bărbat care a inventat arta de a face focul. El şi-a luat uneltele şi a mers la un trib în nord, unde era foarte frig, amarnic de frig. El i-a învăţat pe oameni să facă focul. Oamenii au fost foarte interesaţi. El le-a arătat în câte feluri puteu utiliza focul – să gătească, să se încălzească, să lumineze etc. Erau foarte recunoscători că au învăţat arta de a face focul. Dar, înainte de a-şi putea exprima recunoştinţa faţă de acest om, acesta a dispărut. El nu ţinea să obţină apercierea sau recunoştinţa lor; singura lui grijă era binele lor.
A mers apoi la un alt trib, unde a început din nou să le arate valoarea invenţiei sale. Şi acolo oamenii au fost interesaţi, un pic prea interesaţi pentru linistea sufletească a preoţilor lor farisei, care au început să-şi dea seama că acest om atrage mulţimea, iar ei îşi pierd popularitatea. Aşa că au decis să-l înlăture. L-au otrăvit, l-au răstignit, spuneţi-i cum vreţi.
Dar acum li se făcuse teamă că oamenii s-ar putea întoarce împotriva lor, aşa că au fost foarte prevăzători, chiar vicleni. Ştiţi ce au făcut? Ei au făcut un portret al omului şi l-au montat pe altarul principal al templului. Instrumentele de făcut focul au fost amplasate în faţa portretului, iar oamenii au fost învăţaţi să venereze portretul şi să facă plecăciuni spre uneltele de foc – lucru pe care l-au făcut supuşi, timp de secole. Veneraţia şi închinăciunile au continuat, dar acolo nu mai era nici un foc”.
Unde este focul? Unde este iubirea? Unde este libertatea? Despre asta e vorba în spiritualitate. În mod tragic, noi tindem să pierdem din vedere acest lucru, nu-i aşa? Aceasta înseamnă Iisus Hristos. Dar noi punem un accent prea mare pe invocaţia “Doamne, Dumnezeule”, nu-i aşa? Unde este focul? Şi dacă veneraţia nu conduce la foc, dacă adoraţia nu conduce la iubire, dacă liturghia nu conduce la o percepţie mai clară a realităţii, dacă Dumnezeu nu conduce la viaţă, la ce foloseşte religia, în afara faptului că va crea mai multă separare, mai mult fanatism, mai mult antagonism?
Nu din lipsa religiei – în sensul obişnuit al cuvântului – suferă lumea, ci din cauza lipsei iubirii, a lipsei conştienţei. Căci iubirea e generată prin conştienţă şi nicicum altfel. Înţelegeţi ce obstacole puneţi în calea iubirii, libertăţii, fericirii, iar ele se vor prăbuşi. Aprindeţi lumina conştienţei, iar întunericul va dispărea.
Oamenii sunt adormiţi, morţi. Oameni morţi care conduc guverne, oameni morţi care conduc mari firme, oameni morţi care-i educă pe alţii. Revino la viaţă! Mersul la biserică trebuie să te ajute exact aici, la lucrarea de “a fi conştient”. Altfel, este inutil şi treptat – ştiţi la fel de bine ca mine – pierdem tineretul de pretutindeni; ei nu au nici un chef să adune şi mai multe spaime şi vinovăţii pe cap. Nu-şi doresc să aibă parte de şi mai multe predici şi îndemnuri. Dar îşi doresc să înveţe despre iubire. Cum pot să fiu fericit? Cum pot să trăiesc? Cum pot să mă înfrupt din lucrurile extraordinare despre care ne-a vorbit Iisus Hristos – pace, seninătate, bunăvoinţă, speranţă, bucurie, iubire?
Este important să înţelegem opreliştile pe care le punem în calea manifestării iubirii, prin înţelegerea conflictelor care răsar din fricile noastre şi din dorinţele noastre.
Astăzi, pe drumul încoace, cineva m-a întrebat “Te simţi vreodată abătut?” Şi încă ce abătut mă simt din când în când. Îmi încasez loviturile. Dar asta nu durează, chiar nu durează. Cum fac? Primul pas: nu mă identific cu starea mea.
Iată că mă copleşeşte un sentiment de amărăciune. Dar, în loc să devin mai tensionat şi mai iritat din cauza lui, acest sentiment mă face să înţeleg că de fapt mă “vizitează” nişte gânduri de deprimare, dezamăgire, sau ceva de genul ăsta.
Al doilea pas: recunosc că sentimentul se află în mine, nu în celălalt – cum ar fi cel care nu mi-a răspuns la scrisoare – şi nu în lumea exterioară; el este în mine. Pentru că, atâta timp cât cred că este în afara mea, mă simt îndreptăţit să mă agăţ de sentimentele mele. Nu pot spune că toată lumea simte aşa: de fapt, numai proştii pot simţi astfel, numai oamenii adormiţi.
Al treilea pas: nu mă identific cu sentimentul. “Eu” nu este acel sentiment. “Eu” nu sunt singur, “Eu” nu sunt deprimat, “Eu” nu sunt dezamăgit. Dezamăgirea există acolo - poate fi privită. Vei fi uimit cât de repede se evaporă. Orice lucru de care eşti conştient continuă să se schimbe; norii continuă să se mişte. Pe măsură ce faci asta, începi să înţelegi tot felul de lucruri, inclusiv motivul pentru care au apărut norii.
Ştiţi cum se nasc războaiele? Din proiecţia în afara noastră a conflictului care se află în interior. Arătaţi-mi un individ în care nu există conflict interior şi vă voi arăta un individ în care nu există violenţă. El va acţiona eficient, chiar dur, dar nu vei găsi în el nici urmă de ură. Când acţionează, se comportă ca un chirug; când acţionează, o face cum se poartă un învăţător iubitor cu copiii retardaţi mintal, pe care nu-i învinovăţeşti, îi înţelegi; dar totuşi te repezi să acţionezi. Pe de altă parte, când te repezi să acţionezi, fără să fi rezolvat propria ta ură şi violenţă, n-ai făcut decât să amplifici eroarea. Ai încercat să stingi focul, punând gaz pe foc.
Ce fel de sentiment te cuprinde când te apropii de natură, sau când lucrezi ceva ce-ţi place? Sau când comunici, cu adevărat, cu un om de a cărui companie de bucuri în public şi în intimitate, fără să te cramponezi de el? Ce fel de sentiment ai? Compară aceste sentimente cu cele pe care le ai când eşti învingător într-o dispută, sau într-o cursă, sau când devii foarte cunoscut, sau când toată lumea te aplaudă. Acestea din urmă sunt sentimentele pe care eu le numesc lumeşti; pe cele dintâi le numesc sentimente de suflet.
Mulţi oameni câştigă lumea şi îşi pierd sufletul. Mulţi oameni trăiesc vieţi goale, fără suflet, deoarece se hrănesc cu popularitate, glorie, cu falsa iluzie că deţin puterea.
Dar poţi alege să te hrăneşti altfel, dezvoltându-ţi gustul pentru lucrurile bune din viaţă. Ce lucruri bune? Dragostea pentru munca pe care te bucuri să o faci de dragul iubirii; bucuria de a râde şi de a fi aproape de oamenii de care nu te agăţi şi de care nu depinzi emoţional, dar a căror companie îţi face plăcere. Acceptarea activităţilor pe care le poţi face cu întreaga ta fiinţă – activităţi care îţi plac atât de mult, încât atâta timp ce eşti prins de ele, succesul, recunoaşterea şi aprobarea celorlaţi nu înseamnă nimic pentru tine. Gândeşte-te la o viaţă în care nu depinzi emoţional de nimeni – aşa că nimeni nu mai are puterea să te facă fericit sau nefericit.
Apoi, îţi va fi de folos să te întorci la natură. Evită gloata, urcă pe munţi şi comunică în tăcere cu pomii, cu florile, cu animalele, cu păsările, cu marea şi norii, cu cerul şi stelele. Este un foarte bun exerciţiu spiritual – să priveşti totul şi să fii conştient de ce se află în jurul tău.
Dacă-ţi doreşti să iubeşti, trebuie să înveţi să vezi din nou. Aşa vei înţelege ce este libertatea, ce este iubirea, ce este fericirea, ce este realitatea, ce este adevărul, ce este Dumnezeu.

Haideţi să încheiem tot cu o istorie frumoasă:

“Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieşit din ou odată cu puii de găină şi a crescut împreună cu ei.
Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte, crezând că este pui de curte. A scurmat pământul după viermi şi insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi zbura un pic în aer.
Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie printre curenţii puternici, abia bătând din aripile sale viguroase, aurii.
Bătrânul vultur privi în sus cu veneraţie. «Cine e acesta?», a întrebat el.
«Acesta este vulturul, regele păsărilor», i-a spus vecinul său. «El aparţine Cerului. Noi aparţinem Pământului – noi suntem găini». Şi astfel vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este“.
Adaptare dupa Anthony Mello – “Constienta. Capcanele si Sansele Realitatii”  

SURSA: Financiarul.ro