Să nu deznădăjduim.

Traim in veacul cel de pe urma si vrajmasul mantuirii se sileste mai tare cu mestesugul lui, vazand ca se apropie sfarsitul. Sunt zilele smintelilor si este mare seceta de cuvantul lui Dumnezeu, lipseste povata cea sanatoasa pentru mantuire. Astazi, multi dintre cei credinciosi ajung la deznadajduire, din cauza lipsei de povatuitor, caci “a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul.
Mai dureros insa este ca boala deznadejdii se strecoara si in inima celor care au imbracat “haina mantuirii”, ba chiar si la unii din clerici, indoiala pentru mantuirea sufletului se vede astazi la multi crestini si nu numai la cei robiti de patimi sau straini de Biserica, ci si la unii care merg pe calea pocaintei, cu ravna pentru adevarul sfant. Ei vad stricaciunea dimprejurul lor, vad apoi lipsa cea mare de povatuitori, uneori vad si lipsa de credinta la “cei din sfesnic”, care trebuie sa lumineze, si pentru asta se imputineaza la suflet bietii crestini si unii se deznadajduiesc.
Cei care imbratiseaza viata monahala sunt mai adapostiti de valurile lumesti, dar si ei vad lipsa de spor duhovnicesc si pentru asta ii cuprinde un fel de indoiala pentru mantuire, slabanogindu-se la suflet. Prin aceste randuri, eu nu caut sa judec nici sa osandesc pe cei ce au indoiala pentru mantuirea lor, ci ma silesc sa le pun la indemana un “tonic”, adica o doctorie intaritoare pentru suflet.
Indreptarea noastra si izbavirea de osanda am dobandit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, dupa cum n-au putut sa scape de osanda toti alesii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunatatile lor, tot asa nici noi, cei de azi, nu putem sa ne mantuim prin faptele noastre, fara darul lui Dumnezeu: intai este sfantul dar si pe urma faptele noastre, care ajuta la mantuire. Aceasta o spun din cauza ca sunt multi dintre crestini si mai ales dintre monahi, care se bazeaza mai mult pe faptele lor si mai putin pretuiesc darul lui Dumnezeu. Cand unii ca acestia patimesc vreo alunecare la patimi, sau cand slabesc cu trupul si nu mai pot implini faptele cele bune sau nevointele lor obisnuite, atunci se deznadajduiesc de mantuire. Caci nadejdea lor era la nevointele si la bunatatile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cand s-a terminat voinicia trupului sau cand au suferit vreo alunecare in pacate mari, atunci s-a terminat si cu mantuirea, dupa socoteala lor.
Fratilor si surorilor, care va indoiti de mantuire, sa va intipariti bine in minte ca: de-ar face omul toate bunatatile si chiar de s-ar da si la moarte pentru apararea dreptatii, insa fara darul cel sfant al Domnului nu este mantuire. “A Domnului este mantuirea si peste poporul Sau binecuvantarea Sa“, cum zice Prorocul David in Psalmi. Si iarasi: de-ar savarsi cineva toate rautatile din lume, insa daca nu-si pierde nadejdea in Dumnezeu si daca alearga la pocainta, tot se mantuieste. “Desarta este mantuirea omului” zice psalmistul, adica toata stradania omului este zadarnica fara ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite pacate si se raneste de ele. Deci noi singuri, oricate bunatati si oricate nevointe am face, nu suntem in stare sa ne vindecam si sa dobandim nevinovatia. Darul lui Dumnezeu implineste toate lipsurile noastre si ne vindeca spre mantuire.
Nimeni dintre drept credinciosii crestini sa nu se imputineze la suflet incat sa zica sau sa cugete ca nu mai este mantuire pentru el. Imputinarea aceasta a sufletului si indoiala pentru mantuire vine de la vrajmas. Sarpele care a indemnat odinioara pe stramosi sa manance din rodul oprit si nu vor muri niciodata, acum si-a schimbat glasul si le sopteste la multi, zicand: “Zadarnic mancati painea vietii” caci “nu mai este mantuire pentru voi!“. Auziti ce glas inselator rasuna astazi? Sfantul Proroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: “Multi zic sufletului meu: nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui!“. Dar el se intarea cu nadejdea in Dumnezeu, zicand: “pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce te tulburi? Nadajduieste spre Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El, mantuirea fetei mele si Dumnezeul meu” (Psalmul 41:6-7). Si aceste cuvinte Prorocul le rosteste de mai multe ori, aratand cu asta primejdia care vine din deznadejde. Cititi cu bagare de seama la Psaltire si veti vedea cat de intarit este imparatul David cu nadejdea mantuirii. El nu era nici botezat si nici bucuria invierii Domnului n-a cunoscut-o aratata, ci numai in chip tainic, dar nadejdea mantuirii rasuna in toti psalmii lui. Afara de asta nici el n-a fost scutit de ranile pacatului, ca inca a patimit cele mai grele rani, din preacurvie si din ucidere. Dar nadejdea lui nu s-a imputinat si pentru aceasta s-a mantuit si s-a sfintit. Socotiti apoi ca talharul cel credincios era in gura mortii cu sufletul impovarat de rele, dar nadejdea lui a ramas neclintita pana la urma. Caci de n-ar fi avut nadejde, atunci n-ar fi indraznit sa zica: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. Cat de dureros este cand vezi ca multi din cei ce s-au imbracat intru Hristos prin Taina Sfantului Botez si se impartasesc cu Painea Vietii, adica cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cand vezi pe cei chemati sa mosteneasca Imparatia Cerurilor ca se deznadajduiesc de mantuire! Mare durere pentru Sfanta Biserica, maica noastra duhovniceasca, care se sileste ca pe toti sa ne mantuiasca!
Toti Sfintii Parinti marturisesc intr-un glas ca nici un pacat nu este asa de vatamator, precum este pacatul deznadajduirii, caci el e aproape ca si lepadarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fratilor, sa ne doara inima pentru pacatele noastre, caci prin ele am suparat pe Bunul Dumnezeu, dar intristarea noastra sa fie totdeauna insotita cu nadejdea in mila Parintelui Ceresc si niciodata sa nu avem indoiala de mantuire. Obiceiul vrajmasului este sa aduca in inima frica cea dobitoceasca si tulburare, ca prin aceasta sa arunce pe om in deznadejde.
Dar tu, frate crestine, chiar daca L-ai vedea pe insusi Domnul ca isi intoarce fata Sa de la tine si nu te mai socoteste intre oile Sale, tu nici atunci sa nu te imputinezi, ci roaga-te cu staruinta catre El, precum se ruga vaduva cea necajita catre judecatorul nedreptatii, cum spune la Sfanta Evanghelie, si nu vei ramane rusinat. Striga cu indrazneala la gandurile cele otravitoare, cum striga si Sf.Proroc David, zicand: “Domnul este luminarea mea si mantuitorul meu, de cine ma voi teme?” si apoi zi: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“.”

Sărut Doamne Urmele Pașilor Tăi Nevăzuți.

BISERICA TĂRÂȚA

Mănăstirea „Piatra Sfântă“, aşezată pe cea mai înaltă dintre cele şapte coline ce străjuiesc Iaşul, este locul care, ca şi astăzi, a fost martor al multora dintre bucuriile şi suferinţele străvechii cetăţi domneşti. Epidemiile de ciumă, mai cu seamă, au marcat istoria aşezământului monahal în primele secole de existenţă.

 

Cunoscută, cu secole în urmă, ca „Schitul Sihăstria“, iar mai apoi, pentru o lungă perioadă de timp, ca „Schitul Tărâţa“, mănăstirea de astăzi a fost întemeiată în anul 1721, când filantropul ieşean Dimitrie Bosie dăruia „un teren pe măgura Iaşului“, spre a folosi drept „loc de îngropare a celor morţi de ciumă“. „Pe acest loc, Dimitrie Bosie a zidit şi o bisericuţă de lemn, care s-a numit Schitul Sihăstria, pentru că era amplasat într-o poiană din Codru, departe de lume. În acest schit s-au oploşit câţiva călugări pusnici, care duceau o viaţă grea“, povesteşte Enache Kogălniceanu în „Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod“. 

 

Cei câţiva călugări iubitori de isihie au ridicat ulterior, în codrul Pietrăriei, „pe o dărâmătura de stâncărie, ce forma un fel de cetăţuie naturală, clădită prin voia întâmplărei“, o sihăstrie cu hramul „Buna Vestire“. Aflând de nevoinţele pustnicilor de aici, în anul 1732, domnitorul Grigore al II-lea Ghica a trimis materiale şi meşteri care au construit un schit cu biserică din piatră şi din lemn, dăruind, totodată, lăcaşului mai multe venituri din cămara şi vama domnească. 

 

După o nouă epidemie de ciumă, din anul 1734, aici se organizează un lazaret pentru cei bolnavi, un loc de izolare preventivă şi carantină. În anul 1754, domnitorul Matei Ghica, fiul lui Grigore al II-lea Ghica, i-a ajutat pe călugări să-şi repare şi să-şi consolideze schitul care începuse să se ruineze, construind, în locul bisericuţei de lemn, o biserică în întregime din piatră. Cu binecuvântarea mitropolitului Iacob Stamate, biserica a primit atunci un nou hram: „Adormirea Maicii Domnului“. 

 

În anul 1761, domnitorul Ioan Teodor Callimachi rânduieşte ca schitul să fie spital pentru bolnavii de ciumă, sub purtarea de grijă şi ascultarea Mănăstirii „Sf. Spiridon“, construindu-se în acest scop mai multe case în jurul bisericii, în care să locuiască bolnavii. 

Schitul Tărâţa, deasupra Socolii, în codrii Iaşului

În hrisoavele domneşti, schitul apare menţionat mai ales sub denumirea de „Schitul Săhăstriei desupra Socolii, în codrii Iaşului“, dar în limbajul popular i s-a spus „Schitul Tărâţă“. Potrivit unei mărturii din epocă, această denumire, care se mai păstrează şi astăzi în rândul credincioşilor, vine de la numele boierului Gheorghe Tărâţă, cel care a donat schitului, prin testament, toată averea sa. 

 

În anul 1836, un credincios din satul Pietrăria a adăugat bisericii un pridvor scund, acoperit în arce. În dreapta intrării se află o pisanie în limba română cu caractere chirilice, având următorul text: „Let 1836 sau făcut acest pridvor de Dumitru Braşoveanu spre vecinică pomenire“.

 

În anul 1959, ca urmare a Decretului 410, viaţa monahală întreţinută în permanenţă de călugări a fost întreruptă, de la acea dată schitul devenind biserică de mir. În urma cutremurului din 4 martie 1977, biserica a fost grav afectată, fiind refăcută în întregime cu ajutorul credincioşilor din satul Pietrăria şi a Mitropoliei de atunci a Moldovei şi Sucevei. 

 

„În anul 1993, cu aprobarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în vremea arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, părintele Eliodor Humă a redeschis acest schit şi a început să întărească vatra monahicească de aici. S-a reparat biserica, care era într-o stare avansată de paragină şi s-au construit chilii pentru monahii care veniseră aici, printre care mă număram şi eu, având pe atunci vârsta de 18 ani. În anul 1998, Preafericitul Părinte Patriarh a decis schimbarea denumirii aşezării noastre monahale din „Tărâţa“ în Mănăstirea „Piatra Sfântă“, având în vedere apropierea şi legătura de secole între schit şi satul Pietrăria, dar şi peşterile care sunt prin preajma şi în care s-au nevoit, pe vremuri, pustnicii. 

 

În prezent, mănăstirea numără zece vieţuitori, dintre care patru preoţi slujitori, iar restul monahi şi fraţi de mănăstire. Sfânta Liturghie o săvârşim zilnic, dimpreună cu Cele Şapte Laude, iar în fiecare vineri seara, de la ora 19:00, se săvârşeşte Sfântul Maslu“, spune stareţul Mănăstirii „Piatra Sfântă“, protos. Cristofor Ruxandu.

 

În 2004, Preafericitul Patriarh Daniel a pus piatra de temelie pentru noua biserică a Mănăstirii „Piatra Sfântă“, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“. „Această biserică este ctitoria unei familii de credincioşi revenită, cu ani în urmă, din America, Vasile şi Elena Dumitraşcu, care şi-a dorit foarte mult să ridice o biserică din temelie. Construcţia, în stil ştefanian, se află acum la stadiul finisărilor interioare şi exterioare şi nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor care ne sunt aproape, să o finalizăm până la momentul în care acest aşezământ monahal va sărbători 300 de ani de existenţă“, explică părintele stareţ Cristofor.

Biserica veche nu a fost niciodată pictată

Mănăstirea „Piatra Sfântă“ a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi în anul 2004. Interesant este faptul că biserica mănăstirii nu a fost niciodată pictată, ci numai tencuită şi zugrăvită în interior cu desene decorative, iar în exterior tencuită şi văruită cu praf de piatră. „S-a păstrat intimitatea ei naturală şi doar sus, în cele patru colţuri, îi avem pe cei patru evanghelişti, pictaţi pe pânză. Ne dorim ca tot aşa să rămână şi de acum înainte, spre frumuseţea şi vechimea acestui sfânt aşezământ“, spune părintele stareţ. În inventarul bisericii se păstrează o serie de obiecte cu valoare istorică, precum Liturghierul din 1759, două Evanghelii în slavonă, din 1766, un Triod de la 1768, două sfinte epitafuri din aceeaşi perioadă, precum şi două icoane vechi, restaurate, ce datează de la începutul acestei aşezări monahale. Mănăstirea păstrează şi un veşmânt al Sf. Cuv. Parascheva şi o părticică a moaştelor Sfintei Cuv. Mc. Marcela, primită în dar din Grecia.

Sursa: ZIARUL LUMINA

Pentru tine...

Et si tu n'existais pas

Salut

Sursa: youtube

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Steve Jobs

Directorul şi cofondatorul Apple, Steve Jobs, a pierdut în anul 2011 lupta cu cancerul pancreatic. Cunoscut pentru stilul lui de viață modest dar și pentru rigurozitatea și perfecționismul de care dădea dovadă pe plan profesional, ultimele cuvinte ale regretatului om de afaceri sunt simple, dar înduioșătoare, de efect și îi contrazic întreaga existență a acestuia, dedicată în proporție majoritară carierei.

Am ajuns pe culmile succesului în lumea afacerilor.  În ochii altora, viața mea este un simbol al succesului. Cu toate acestea, în afară de munca mea, nu prea am alte motive de bucurie. În final, averea este doar o “felie” de viață cu care sunt acomodat, obișnuit.

În această clipă, zăcând pe patul de spital, filmul vieții mele mi se perindă prin fața ochilor. Realizez că toată recunoașterea, laudele, bogăția de care m-am bucurat au pălit, au devenit fără de sens în fața apropiatei morți.

În întunericul camerei, mă uit la luminile verzi de la aparatele care mă țin în viață, aud sunetele mecanice sacadate făcute de ele și simt respirația Zeului Morții apropiindu-se.

Acum când am făcut bani cât pentru trei generații, ar trebui să ne concentrăm pe alte aspecte ale vieții care nu au legătură cu partea financiară. Trebuie să fie ceva mai important de atât!

Să fie relațiile… să fie arta, să fie un vis neîmplinit din tinerețe…

Fuga non-stop după bani transformă o persoană, cât de normală ar fi ea, într-o ciudățenie asemenea mie.

Dumnezeu ne-a lăsat simțurile ca să recepționăm dragostea, sentimentele celor din jur. Și nu iluziile false aduse de averi.

Toți banii, toate proprietățile și investițiile din viața mea.. nu le pot lua cu mine în mormânt. Tot ce pot lua sunt amintirile scăldate în iubirea dată și primită. Acestea sunt adevăratele bogății care te vor urma, însoți mereu, dându-ți puterea și lumina care sunt necesare să mergi mai departe. Dragostea nu cunoaște distanță. Viața nu are limite. Mergi unde vrei să mergi. Atinge vârfurile pe care vrei să le atingi. Totul se bazează pe 2 lucruri: inima și mâinile tale. Atât.

Poți să angajezi pe cieva să conducă mașina în locul tău, să producă bani pentru tine. Dar nu poți plăti pe cineva să îndure boala în locul tău.

Lucrurile materiale pierdute mai pot fi recuperate. Dar e un lucru care nu poate fi recuperat odată pierdut: viața.

Când o persoană intră în sala de operație, va realiza că există o carte pe care nu a terminat-o de citit – “Cartea trăitului sănătos”.

Indiferent de etapa vieții în care ne aflăm acum, odată cu trecerea timpului, ne vom confrunta cu ziua în care cortina va cădea peste noi.

Pune preț pe dragostea pentru familia ta, iubește-ți consortul, prietenii.

Poartă-te bine cu tine. Prețuiește-i pe ceilalți.

Sursa: http://www.unica.ro/

„Enigma Coloanei Infinitului” – scurtmetraj / 2015

Sursa: Daniel Roxin (blog)

Wi-fi: ucigasul silentios

In era tehnologiei moderne, wi-fiul este omniprezent. El reprezinta metoda revolutionara de conectare la internet a mai multor dispozitive, fara cabluri.

Cel mai important beneficiu al acestei tehnologii este evidentiat prin telefoanele mobile, insa companiile producatoare primesc instructiuni precise despre cum sa nu le faca daunatoare sanatatii.

Pentru a ne conecta online, aparatele noastre ca tabletele, laptopurile sau telefoanele folosesc routere. Un astfel de dispozitiv emite unde electromagnetice, cunoscute ca semnale WLAN, care pot fi extrem de periculoase. Adevarul este ca ignoram acest aspect din necunoastere sau din lipsa unor informatii concludente. Dar e dovedit- aceste semnale ne afecteaza corpul.

Agentia pentru Sanatate din Marea Britanie a facut un studiu prin care a dovedit ca routerele au efecte negative asupra cresterii plantelor si asupra oamenilor.

Consecintele expunerii la Wi-fi:

– frecventa durerilor de cap;

– oboseala cronica;

– probleme de somn;

– dureri in urechi;

– lipsa concentrarii.

Trebuie sa recunoastem ca nu putem trai fara tehnologie. Fiind constienti de acest lucru, ce ne ramane de facut este sa invatam sa ne protejam de efectele ei negative. Va prezentam cateva metode prin care sa fiti mai precauti cand folositi un router si macar sa nu va mai expuneti atat undelor pe care le emite:

– inchide wi-fiul daca nu il folositi;

– inainte de culcare, asigurati-va ca ati inchis toate programele wi-fi;

– evitati sa puneti routerul in dormitor sau in bucatarie;

– inlocuiti telefoanele fara fir din casa cu unele clasice, cu cablu.

Sursa : secretele.com

DARUL CEL MAI DE PREŢ

Vestea căzuse ca un fulger, spărgând în mii de cioburi liniştea care, în cele din urmă, se dovedise atât de fragilă… Disperarea şi panica l-au cuprins deodată, şi-n goana către spital şi-a dat seama, îngrozit, că în toată încercarea asta nu el era cel care avea nevoie de sprijin, chiar dacă lumea lui întreagă se prăbuşise, nici ea, soţia lui, care oricum trecuse pragul dincolo de care – spuneau medicii – nu mai realiza nimic, nici mama ei îndurerată, de peste mări şi ţări, din România copilăriei lor, ci copilul pe care şi-l doriseră cu disperare amândoi, fărâma de om care le schimbase viaţa…

Ardeau în el flăcări mistuitoare, şi peste toată suferinţa ardea în el neputinţa de a-i oferi copilului un răspuns, garanţia că mama lui se va întoarce acasă.

Previziunile medicilor erau clare şi sumbre; diagnosticul sunase rece, metalic, nemilos ca o sentinţă: accident cerebral, comă profundă. El însă n-a crezut, n-a putut să creadă. Până ieri ea fusese argintul viu al relaţiei lor, ea era cea care organiza întreaga zi, până în cele mai mici detalii, reuşind să le facă pe toate şi să-i rămână timp mai ales pentru copil, pentru Luca. Cum să pună, dintr-odată, punct?… Cum s-o ia de la capăt, când copilul nu putea respira fără ea? Nu, n-a vrut să plece, n-a vrut să se rupă de lângă patul ei, deşi medicii nu-i dăduseră nici o şansă, iar încercarea prin care trecuse o desfigurase într-atât încât, atunci când copilul a cerut s-o vadă (fiindcă numai aşa l-au putut convinge că n-a murit!) s-a speriat şi n-a recunoscut-o. Ceva îi spunea că, totuşi, mama lui zace acolo, complet paralizată – dar unde era frumuseţea ei de ieri, gingăşia, delicateţea surâsului ei?

Zdrobit şi grav, un bătrân în haine de copil, Luca a stat nemişcat lângă cabinetul medicului, şi când acesta a revenit, a vrut să ştie un singur lucru: când se va întoarce MAMA acasă?… Nu, nu cea care zăcea acolo nemişcată, ci aceea care îl mângâiase ieri, înainte să plece la grădiniţă, şi care îi şoptise la ureche că-l iubeşte… La fel de grav, doctorul i-a vorbit ca unui om mare, impresionat de maturitatea suferinţei lui:aceea s-ar putea să nu se mai întoarcă!

Acela a fost momentul în care copilul a înţeles, cu anii lui puţini, că în mâinile lui stă întoarcerea ei: aşa-i spusese mama în fiecare seară în care, în genunchi amândoi, ştiau că orice I-ar cere lui Dumnezeu cu smerenie şi dreaptă-socoteală se poate împlini.

Şi-a început copilul să se roage zilnic, aşa cum îl învăţase mama lui, cerând cu înverşunare un singur lucru: pe mamă înapoi! El n-avea de unde să ştie că, prinsă între viaţă şi moarte, încercând cu disperare să le dea un semn care însă nu se materializa, şi mama se ruga să se întoarcă la copil, fiindcă mintea ei a fost tot timpul prezentă şi, deşi uitase o mulţime de lucruri, îşi amintea cu o limpezime uluitoare întreg Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l rostise şi înainte zilnic, şi faptul că Fecioara îi dăruise un prunc. Şi i-a promis Măicuţei Domnului că, dacă o va lăsa să-şi ţină din nou copilul în braţe, o să-i ridice o troiţă frumoasă la răspântie de drumuri, ca orice mână de creştin să se plece într-o smerită şi recunoscătoare metanie (troiţa stă astăzi mărturie, la răspântie de drumuri, înfiorând sufletul călătorului…).

Când, după săptămâni întregi de aşteptări s-a întors acasă, Luca a înţeles că şi doctorul avusese dreptate: se întorsese o străină care uitase o mulţime de lucruri, însă nu şi dragostea pentru pruncul ei, pecetluită pe suflet cu pristolnicul rugăciunii!

Şi, în suferinţa lui matură, copilul n-a încetat să spere şi să se roage, zdrobit de stăruinţa cu care mama încerca să redevină cea de odinioară, aceeaşi femeie frumoasă şi fragilă, dar puternică pentru toţi trei la un loc!

Şi încet, încet, a început să-şi amintească…

Întâi, „la timpul hotărât” Romani 5:6, a învăţat să vorbească: Luca i-a fost aproape. Mai greu, mai încet, cu o voinţă uriaşă şi cu nădejdea înfiptă atât de bine în ziua pe care o trăia, încât părea, aşa plăpândă, un copac cu rădăcini uriaşe, crescut peste noapte, udat stăruitor de lacrimile unui copil. Când a putut să-l strige bine pe nume, copilul a respirat uşurat, ca şi când o greutate mare i s-ar fi dus din piept: era semn bun!

Apoi a învăţat să meargă; acolo a fost mai greu. Luca i-a fost alături, toiag noduros, contorsionat de frământări, dar puternic precum un neam întreg de români… Luca a pândit clipa asta cum pândise mama – când copilul nu împlinise un an – aceeaşi clipă întoarsă în firescul ei, şi care îi unea acum mai strâns decât îi unise chiar, vital, cordonul prin care îl hrănise opt luni, nu nouă, fiindcă el se grăbise să cunoască lumea…

Însă cu mâinile a fost mult mai greu. Nu şi le-a putut folosi multă vreme; degetele nu voiau s-o asculte. Luca a fost însă acolo. Jucăriile lui au fost, multă vreme, degetele mamei: unul câte unul, le-a învăţat să-şi afle drumul, le-a amintit care e rostul lor pe pământ şi pentru ce Dumnezeu le-a binecuvântat să fie „coroană-mpărătească” (Grigore Vieru). Şi degetele –frământate în jocul acesta al recuperării istovitoare – s-au ruşinat de stăruinţa acelei fărâme de om și şi-au găsit drum de întoarcere. Când a început să le mişte, Luca s-a bucurat ca şi când mai câştigase o bătălie! Ce jucării, ce jocuri, ce alte apanaje de care alţii nu se pot lipsi! El era copilul cel mai bogat din lume: îi dăruise Dumnezeu pământul întreg!

Aşa i-a fost Luca mamei sale infirmieră şi mamă grijulie, deopotrivă. Nu s-a lipsit de lângă ea. Nu s-a lipsit, spun, fiindcă dorinţa lui era să fie acolo, împlinirea lui era să-şi recapete mama, darul cel mai de preţ pentru el – chiar dacă deopotrivă erau şi disperarea şi dorinţa mamei. Ştia cât e de iubit, ştia că îl iubesc ca pe copilul meu, îl purtasem în braţe, strâns lipit de inima mea, mititel, când, confuz din cauza grijii cu care-l înconjuram amândouă, simţeam că mă binecuvânta cu aceeaşi dragoste ca pe mama lui.

Îl iubeau toţi aceia care l-au văzut zi de zi mergând pe lângă căruţul cu care mama lui era dusă la recuperări, dar el nu putea privi decât înainte; ţelul lui era unul singur: să nu greşească nimic, ca nu cumva Dumnezeu să se răzgândească şi s-o ia înapoi…

…Mai târziu, când a reînceput să-i citească (mai greu, fiindcă sechelele sunt încă prezente şi ochii – operaţi şi ei nu doar o dată – n-o mai ajută!) i-a citit copiluilui, dintr-o revistă veche, poezia „Mamă vitregă” a lui George Coşbuc. Atunci şi-a amintit că, mult înainte de încercarea asta, fără motiv, mama lui îmi spusese că, dacă i s-ar întâmpla vreodată ceva, să-mi cresc nepotul.

Într-un plic cu scris strâmb, semnat de o mânuţă care s-a odihnit mult în mâna lui Dumnezeu şi-a răsărit apoi în lume ca o perlă din întunericul unui adânc de primejdii, mi-a trimis copilul această poezie. Mesajul ei l-am înţeles cu o durere adâncă şi, paradoxal, uluitoare bucurie pentru el: copilul câştigase bătălia. Nu de luptă se lepădase trimiţându-mi mesajul, ci de frica pe care o trăise înverşunat, înlăuntrul lui, fără martori, fără smiorcăieli, fără mâini întinse. Primise de la Dumnezeu darul cel mai de preţ, nu mai avea nevoie de altul…

După încă un timp, când primejdia trecuse deja şi lucrurile începuseră să curgă în firescul lor, s-au întors acasă, în ţară.

Astăzi, Luca are 10 ani şi este „băiat de altar”. Păstrează pe chip gravitatea omului trecut prin încercări, seriozitarea celui care ştie că în viaţă nu poţi câştiga cu jumătăţi de măsură. Mai are multe de învăţat, multe de trăit, de cerut multe. El însă nu cere, chiar dacă-şi doreşte. Preţuieşte atât de mult darul pe care l-a primit, încât şi acum, în vara aceasta, când l-am rugat să-mi fie aproape câteva zile (sunt mătuşa, dar şi naşa lui!), copilul mi-a spus –pendulând între regretul renunţării şi datoria care-i apasă umerii mici: „Nu pot s-o las singură pe mama. Tu ştii, are nevoie de mine!”. Am înţeles, nu încăpea prilej de tocmeală: „ce este da, da, şi ce este nu, nu…” Matei 5:37

De-aceea, pe lângă dragostea pe care i-o port, pe lângă locul pe care necondiţionat l-a avut în inima mea, lângă copilul meu, Luca va avea mereu respectul meu, căci, cu glasul mărunt al rugăciunii lui, dar cu durerea uriaşă a inimii lui, s-a făcut auzit de Dumnezeu: a întors-o pe mamă din drumul pe care plecase şi de pe care cei mai mulţi nu se mai întorc. Ea a găsit, presărate, ca în poveste, mărgelele de mărgăritar ale lacrimilor lui, şi aşa a ştiut drumul înapoi… Aceea a fost calea suferinţei, a răbdării şi a nădejdii care „nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă…” Romani 5:5.

Şi, de câte ori mă uit în ochii lui mari şi adânci, trist învăluiţi într-o umbră amară, înţeleg că, pe cât de mare e binecuvântarea mamei care naşte prunci, pe atât de mare e binecuvântarea copilului care creşte lângă mama sa, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că smerenia vine uneori în lume şi sub chipul unui copil, nu doar al trăitorilor neştiuţi de tot ochiul omenesc.

I-am rămas datoare copilului un răspuns la scrisoarea aceea cu scris strâmb, tremurat, porumbel rănit în aripă de focul fulgerului ceresc… I-am scris, după un timp, o poezie, pe măsura înţelegerii unui copil, pe care însă nu i-am dăruit-o: o scrisoare cu aripă rănită, care să întregească zborul celeilalte şi, împreunate în rugăciune, să se întoarcă la Dumnezeu.

Minunea rugăciunii

Tu nu mai ştii, copile, sau poate că mai ştii…

Se uită suferinţa şi-i bine, că-ntr-o zi

Prea multă suferinţă ne-apasă-aşa de greu,

De n-ar fi, de pe suflet, s-o şteargă Dumnezeu!

Erai micuţ… şi mama, bolnavă, se stingea…

Tu te-ai rugat întruna, voiai ca mama ta

La tine să se-ntoarcă… şi mama s-a întors.

De-atunci, fuiorul vremii mulţi ani, pe rând, a tors.

Da’mi amintesc de tine ades, când văd copii.

Tu n-ai vrut, cum vor alţii, nici multe jucării,

Nici prieteni să se joace… tu ţi-ai dorit, mereu,

Pe Dumnezeu alături, în ceasul cel mai greu.

Şi nu-I cereai nimica; iar dacă I-ai cerut

A fost fiindcă a mamei durere te-a durut

Atât de mult, pe tine; El tot, de Sus, vedea

Şi n-a vrut să despartă un prunc de mama sa!

…Şi-ţi spun: mă uit adesea şi văd copii destui.

Ce fericiţi sunt unii!… sunt alţii-ai nimănui

Toţi vor ceva… şi-i bine, da’mi amintesc apoi

Că tu ai vrut, din toate, pe mama înapoi!

De-aceea, când ceri multe şi-ntruna vrei să iei

Nici Domnul nu te-aude, că nu-i destul să vrei.

El toate le-mplineşte când gândul ţi-e smerit.

Copile bun, de-aceea El ruga ţi-a-mplinit!

Presvitera Rodia Trăistaru

Cândești, Buzău

Locul I la concursul de eseuri al lunii noiembrie 2013

Marturie publicată în numărul 82 (Noiembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Sursa: familiaortodoxa.ro