Părintele Arsenie Boca a spus, că: ,,sufletul trist este un suflet cu luminile stinse’’. Cu siguranţă este aşa, din experienţa proprie ştiu, că întristarea îţi umple sufletul de amărăciune, de deznădejde, de plictiseală, de nepăsare, de nefericire, de întuneric. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,la fel cum un nor gros împiedică razele soarelui să ajungă pe pământ, şi tristeţea, ca un alt nor gros, acoperă sufletul şi nu îl lasă să fie luminat de razele raţiunii’’, tristeţea atrăgând după sine: ori vorbirea fără sens, ori cufundarea cu totul în tăcere. Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) a spus că: ,,ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele dumnezeieşti, nemulţumirea faţă de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ţinută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.’’
De ce suntem oare aşa de trişti? Poate fiindcă uneori nu ne mai place să trăim simplu, vrem să ne adaptăm timpurilor moderne şi fiindcă nu reuşim să ajungem să trăim la un standard mai înalt de viaţă, ne întristăm, ne întristăm când facem comparaţii între modul nostru de viaţă şi stilul de viaţă al celor mai bogaţi, ne întristăm poate, că între vise şi realitate e un decalaj prea mare, ne întristăm fiindcă nu suntem mulţumiţi cu starea în care ne aflăm, ne dorim din ce în ce mai mult, ne întristăm fiindcă de multe ori cariera e pe primul plan şi pentru a avansa în funcţie ai tot mai multe responsabilităţi la care nu mai faci faţă, oboseala doborându-te uneori, lăsându-te fără putere şi fără niciun chef de nimic.
Ne întristăm, fiindcă nu mai ştim cum să ne petrecem timpul frumos, nu ne mai bucură nimic, nu ne mai bucură frumuseţea şi parfumul unei flori gingaşe, trilurile măiestre ale unei păsări, albastrul infinit al cerului, zâmbetul inocent al unui copil, vizionarea unui film interesant, o evadare în sânul naturii aşa de minunate şi de încântătoare.
Ne întristăm, fiindcă ne izolăm de oameni, nu mai comunicăm sincer, nu mai socializăm cu semenii noştri, cu rudele noastre, cu copiii noştri, nu mai zâmbim, nu mai povestim, nu ne mai vizităm, ne-am înstrăinat unii de alţii, ne folosim de măşti şi jucăm roluri false, devenind actori talentaţi pe scena vieţii.
Ne întristăm, fiindcă ne gândim prea mult la ziua de mâine şi trăim o teamă permanentă pentru că nu avem siguranţa acesteia, neavând astfel încredere, că Bunul Dumnezeu ne va ajuta să avem pe masă, pâinea de toate zilele şi că ne va purta de grijă ca un Tată iubitor şi milostiv, uitând că, condiţia unirii cu Dumnezeu este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui.
Ne întristăm, fiindcă suntem leneşi la rugăciune şi ne lipsim sufletul de bucuria pe care o aduce rugăciunea curată în inima omului. Rugăciunea alungă toată întristarea, este temei al voii celei bune, prilej de desfătare neîncetată. Când te rogi, sufletul este atins de bucuria şi dulceaţa Harului Sfânt, atunci simţi că nimic rău nu te poate atinge, te simţi iubit de Bunul Dumnezeu şi întristarea stă la distanţă de tine, alungată de credinţa ta puternică şi de lăsarea în Voia Lui Dumnezeu.
Ne întristăm când suntem jigniţi, trataţi de sus de semenii noştri, ne întristăm când suntem nedreptăţiţi, ne întristăm când suntem bătaia de joc a semenilor noştri, ne întristăm când suntem batjocoriţi, când suntem judecaţi după false aparente, ne întristăm când suntem exploataţi de cei din jurul nostru, pentru că aceştia sunt obişnuiţi să nu le refuzi nicio sarcină, ne întristăm când oamenii uneltesc împotriva noastră. Ne întristăm când suntem bârfiţi pe la spate, uneori chiar de oameni de la care nu te aşteptai la un asemenea lucru. Ne întristăm când cei din jurul nostru se poartă cu noi, cu mult egoism, cu multă mândrie, te întristezi când eşti invidiat pentru realizările tale, pentru darurile tale, ne întristăm pentru orice rău făcut nouă, de aproapele.
Ne întristăm când punem o bucăţică din sufletul nostru în tot ceea ce facem şi ceilalţi din jurul nostru sunt nepăsători la eforturile noastre, sunt nepăsători la iubirea noastră, sunt nepăsători la tot ce am realizat noi, pentru ei, poate uneori cu mari sacrificii şi o muncă titanică.
Te întristezi când sufletul ţi-e rănit de persoane în care aveai mare încredere şi acestea ţi-au înşelat aşteptările, dezamăgindu-te crunt, minţindu-te, folosindu-se de tine, fiind alături de tine numai când ai fost sus, şi nu şi când ai fost doborât la pământ sub povara greutăţilor şi a încercărilor.
Te întristezi când vezi mult snobism în jurul tău, multă falsitate, o goană nebună după împlinirea obiectivelor ce ţin de partea materială a acestei vieţi. Te întristezi când vezi, că întreaga creaţie a Lui Dumnezeu nu este iubită şi valorizată, te întristezi când vezi atâta indiferentă, atât individualism, atât de multă împietrire a inimilor noastre în faţa durerilor semenilor noştri mai puţin favorizaţi de viaţă.
Te întristezi când vezi, că nu mai sunt respectate valorile şi credinţa strămoşilor noştri, că nu mai există bun simţ, respect, că tupeul şi incultura sunt la ele acasă peste tot în jurul nostru, că nu mai există spirit civic, că la lecţia patriotismului şi a iubirii de ţară suntem corigenţi şi repetenţi.
Te întristezi când vezi atâţia tineri fără un loc de muncă, şi nu numai tineri, ci şi oameni care ar vrea să muncească şi nu li se oferă această şansă, trebuind ca să poată să-şi asigure pâinea cea de toate zilele, să ia de multe ori calea pribegiei, plecând la muncă pe meleaguri străine, lăsând acasă copii şi familii îndurerate. Ne întristăm când unii dintre românii noştri decid să nu se mai întoarcă în ţară şi să-şi puie toţi talanţii la dispoziţia străinilor, înmulţindu-şi darurile pe pământ străin.
Ne întristăm când suntem ironizaţi, că vorbim prea mult de Bunul Dumnezeu, ne întristăm că suntem luaţi în derâdere când dorim să-L mărturisim pe Domnul nostru drag. Ne întristăm când suntem dispreţuiţi de semenii noştri, uitând de cele scrise în Evanghelie: ,,Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi…şi vă vor ocărî pe voi… bucuraţi-vă şi săltaţi’’ (Luca 6, 22-23), uitând, că trebuie să mulţumim Lui Dumnezeu că ne-am făcut părtaşi în felul acesta harului de a pătimi pentru El.
Te întristezi când ţi-e dor de cineva drag, pe care nu l-ai mai văzut de mult timp şi pe care ştii că nici nu poţi să îl revezi curând, din cauza depărtării sau din cauza altor motive.
Te simţi trist când nu mai ai nădejde în suflet, te întristezi când te simţi singur, părăsit de toţi, neînţeles de nimeni, trădat de prieteni, de cei dragi, ne întristăm pentru că suntem dezamăgiţi de noi înşine, fiindcă suntem perfecţionişti şi nu suntem mulţumiţi de modul cum reuşim să ne împlinim obiectivele şi scopurile noastre.
Ne întristăm, fiindcă nu suportăm să ne vedem semenii fericiţi şi nu ne bucură realizările acestora, invidia muşcându-ne cu poftă din inimile noastre egosiste.
Ne întristăm, fiindcă ni se pare, că avem o cruce spirituală mai grea decât a altor semeni. Ne întristăm când ne confruntăm cu probleme de sănătate, ne întristăm când pierdem pe cineva drag, când nu ne merg afacerile, când trecem printr-o încercare a vieţii, etc.
,, Împătimita modei plânge fiindcă nu are o nouă pălărie de primăvară şi că i s-au demodat ghetele, că ,,cutare’’ a început să o curteze pe ,,cutare’’, iar ,,cutare’’ e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puţinătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soţia plânge din orgoliu rănit pentru că soţul o înşeală, iar soţul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toţi sunt nemulţumiţi pentru că nu câştigă destul, oricât ar avea li se pare puţin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.’’ (razbointrucuvant.ro)
Sunt atâtea cauze ale întristării lumeşti şi multe efecte ale acesteia, dar oare de ce nu ne întristăm şi pentru că avem un dor de Dumnezeu pe care nu ştim cum să îl umplem, de ce nu ne întristăm pentru păcatele noastre, pentru starea noastră duhovnicească, care nu e cea a unui creştin adevărat? Ar trebui deci, să lăsăm sufletul să fie cuprins doar de tristeţea după Dumnezeu care duce la mustrarea conştiinţei, la dorinţa de a te ruga mai mult, de a te apropia de Biserică, de a dori să te pocăieşti pentru păcatele tale, şi nu de întristarea lumească care duce la îmbolnăvirea sufletului şi a trupului, depresia fiind boala secolului nostru.
Ne întristăm, fiindcă nu-L iubim pe Bunul Dumnezeu, pe semenii noştri, fiindcă doar când iubeşti sufletul ţi-e invadat de iubire, duşmanul tristeţii. Numele Lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi. ,,Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neînţeles de către prea mulţi dintre noi. Un Nume pe care sfinţii l-au catalogat a fi… drag, scump, dulce etc. Este fericirea în sine, aşa cum nu a fost şi nu va mai putea fi vreodată. Este tot ceea ce îşi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere şi absolut nimeni nu poate primi. Este tot! Dacă inima omenească este însetată de veşnicie, atunci El este veşnicia. Dacă este înfometată de Adevăr, atunci Hristos este Adevărul cel mai curat şi mai pur. Dacă sufletul suspină după lumină, atunci la El va găsi Lumina cea care îl va îmbrăţişa şi îl va mângâia o veşnicie. Şi dacă, pur şi simplu, omul vrea doar să fie fericit, atunci nu are decât să-I ceară Lui Hristos să Se apropie, să vină, să-l primească şi să-i ofere în dar tot ceea ce de la începutul veacurilor a pregătit pentru el. Fără să-i ceară ceva în schimb, căci omul este nevolnic şi mult prea neputincios. Fără să-l tragă la răspundere pentru ce a făcut până să-l întâlnească, căci fiinţa omului este atât de mult îmbibată de păcate încât adeseori nici el nu ştie ce mai este bun şi ce mai este rău în el.’’ (Monah Paulin, Invitații la libertate, Editura Egumenița, 2008)
Trebuie să încercăm să ne apărăm sufletele noastre de cancerul tristeţii şi al deznădejdii care alungă orice bucurie a sufletului, care îl fac pe om să se simtă singur pe lume, fără niciun sprijin şi ajutor, fără niciun scop în viaţă, fără dorinţa de a se bucura de viaţă şi de a accepta-o şi cu bune şi cu rele. Este foarte perfidă aceasta depresie şi trebuie să fim mai puternici decât ea, să strigăm la Bunul Dumnezeu când ne confruntăm cu unele valuri mai învolburate ale vieţii noastre, trebuie să strigăm la Bunul Dumnezeu, să ne ajute să ajungem la ţărmul nădejdii şi al lăsării în voia Lui Dumnezeu.
Rugăciunea, comunicarea cu cei din jurul nostru, realizarea de activităţi care îţi fac plăcere şi te motivează, smerenia, răbdarea, iertarea, sunt soluţiile cele mai bune, cred eu, pentru a ţine la distanţă tristeţea şi depresia. Când vorbeşti cu Bunul Dumnezeu în rugăciunea ta, nu ai cum să te mai simţi un om nefericit, care uneori vrea să moară, sau care se gândeşte să-şi ia singur viaţa. Când ai inima plină de iubirea Lui Dumnezeu alungi tristeţea ca să intre din belşug bucuria provocată de Darul Harului Sfânt. Nădejdea îţi inundă sufletul şi te simţi puternic, ştiind că având pe Dumnezeu sprijin şi ajutor poţi să învingi toate ispitele şi să treci peste toate încercările vieţii.
Când vorbeşti cu cineva apropiat, sau chiar şi cu un necunoscut pe care Bunul Dumnezeu ţi l-a scos în cale, de problemele şi necazurile tale, atunci îţi mai uşurezi sufletul de povara greutăţii care îl apasă. Şi făcând ceva care îţi place, ca de ex: asculţi o muzică liniştitoare, priveşti un film comic, citeşti o carte, scrii ceva frumos, te plimbi în natură pe o cărăruie de pădure, priveşti florile de prin pajişti, petreci tot mai mult timp în sânul naturii minunate, desenezi, împleteşti, coşi, te joci cu un copil, faci o vizită unei persoane dragi, petreci o bucăţică din timpul tău într-o companie folositoare pentru suflet, meditezi câteva clipe în linişte şi însingurare, stai să asculţi tăcerea, să-ţi ordonezi gândurile, să te rogi în linişte, să te deconectezi de grijile zilnice, să fii singur cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, faci o activitate casnică care îţi place, găteşti ceva bun pentru tine şi familia ta, plantezi o floare în grădina ta, etc., nu mai eşti trist, sufletul reuşeşte să se bucure măcar într-o oarecare măsură şi îţi ocupi şi mintea cu alte gânduri frumoase, nu te mai gândeşti doar la problemele cu care te confrunţi.
Trebuie să alungăm stresul şi tristeţea din viaţa noastră, să avem nădejde, că Bunul Dumnezeu ne ajută să depăşim toate obstacolele vieţii, să acceptăm, că tot ce ni se întâmplă în viaţă are loc cu un rost, trebuie să încercăm să nu ne mai facem atât de multe griji pt ziua de mâine. Sufletul trist şi deznădăjduit este un suflet mort, este un suflet cu luminile stinse, este un suflet nefericit şi trebuie să încercăm cu toate puterile şi cu toate mijloacele să nu ne aducem sufletul în starea aceasta de amorţeală şi întuneric. Trebuie să încercăm să nu stăm indiferenţi nici când cineva de lângă noi se confruntă cu tristeţea şi depresia. Trebuie să intervenim aşa cum putem noi mai bine, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze cum să procedăm, fiindcă ajutorul nostru oferit la timp poate salva un suflet din ghearele deznădejdii.
Aşa cum a spus Valerio Albisetti: ,,viața poate fi teribilă și fantastică, blândă și amară, ușoară și grea, dar așa e ea. Putem însă să ne schimbăm starea de spirit, atitudinea noastră de viață. Putem să creăm în noi o stare de seninătate. Putem deveni niște persoane simpatice, nu plictisitoare. Bucuroase. Care știu să izbucnească în râs din inimă. Care știu să se elibereze de amărăciunea pe care o țineau în ei de multă vreme.’’
,,Să fiţi veseli!’’ ne îndeamnă părintele Arsenie Papacioc, adăugând că: ,,oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! … Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: „Stai, că este ceva drac aici’.” Şi nu acceptaţi.’’
Sfântul Ioan Casian spunea că vom putea goni din noi această patimă ucigătoare, numai dacă suntem susţinuţi de speranţa celor viitoare şi de contemplarea fericirii făgăduite, fiindcă: ,,toate felurile de tristeţi, fie cea izvorâtă dintr-o mânie anterioară, sau din pierderea unui câştig, ori din vreo pagubă suferită sau pricinuită de vreo jignire, de vreo tulburare fără noimă a minţii, sau cele care ne împing la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, când având privirea îndreptată spre lucrurile veşnice, care vor veni, vom rămâne mereu voioşi şi neclintiţi. Atunci nici nu vom fi doborâţi de nenorocirile prezente, şi nici înflăcăraţi de izbânzile avute, privindu-le pe toate ca pe nişte lucruri pieritoare şi nefolositoare.’’
Cuviosul Antioh a spus aşa: ,,De se va abate peste noi deznădejdea, să nu ne supunem ei, ci întărindu-ne şi îngrădindu-ne cu lumina credinţei, cu mare bărbăţie să spunem duhului celui viclean: ,,Ce este nouă şi ţie înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer şi robule viclean? Tu nu vei reuşi să ne faci nimic, Hristos Fiul Lui Dumnezeu are putere şi asupra noastră şi asupra tuturor. Iar tu pierdutule, depărtează-te de la noi. Înarmaţi cu Sfânta Lui Cruce, vom zdrobi, capul tău şerpesc’’. Ar fi minunat dacă am pune în practică învăţăturile Cuviosului Antioh, cei mai mulţi dintre noi nu facem însă acest lucru, ci în încercări şi necazuri cădem în cursa deznădejdii, ne pierdem pacea sufletească, ne pierdem şi sănătatea trupească, fiindcă ne simţim copleşiţi de multitudinea problemelor, deoarece nu avem nădejde – puterea sufletelor întristate, întărirea creştinului în încercările vieţii, Ne lăsăm adânciţi în prăpastia deznădejdii, în valurile învolburate de furtună ale mării vieţii. Nădejdea în Domnul cheamă mila dumnezeiască şi mântuirea. Cu adevărat fericit este cel ce nădăjduieşte în Domnul!
Dacă ne întristăm pentru boala şi durerile trupeşti să ne amintim de cumplitele dureri ale Stăpânului Hristos, atunci când a fost răstignit pe Cruce, dacă ne întristează sărăcia şi lipsa celor de nevoie să ne aducem aminte de cea din urmă sărăcie a Domnului nostru, de săracul şi prea îngustul pat al Crucii pe care s-a odihnit cu totul gol, neavând unde să-şi plece capul şi cum la setea Lui nu i-au dat nici măcar un pahar cu apă, ci oţet şi fiere amară. Dacă ne întristăm că suntem defăimaţi, batjocoriţi, umiliţi, dacă ne întristăm că ne nesocoteşte lumea, să Îl vedem pe Hristos cum este răstignit în mijlocul a doi tâlhari, cum este batjocorit, luat în râs – Împăratul Împăraţilor, şi atunci vom recunoaşte şi conştientiza, că ocara ce ni se aduce nu mai este nimic în comparaţie cu ce a pătimit Domnul Iisus Hristos. Să avem mereu această cugetare şi atunci nu ne vom mai întrista nicicând, ci ne vom bucura, ştiind că în Crucea şi Patimile Lui Hristos se află mântuirea, viaţa, vindecarea şi bucuria noastră. Deci să folosim această doctorie în toate întristările şi necazurile noastre şi dacă ne vom gândi la câte a răbdat din dragoste pentru noi Dumnezeul şi Stăpânul nostru, nu vom mai avea curaj să ne plângem, să ne întristăm în necazurile noastre, ci vom încerca să ne bucurăm, că ne-am învrednicit să fim şi noi cât de puţin următori, patimii Lui.
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să se milostivească de noi, să putem dobândi pacea inimii, liniştea sufletească, darul rugăciunii, nădejea, credinţa puternică, răbdarea, iertarea, iubirea de El şi de semeni, smerenia, hărnicia, cumpătarea, ca să putem alunga tristeţea, care stinge lumina sufletului, şi să dobândim bucuria sufletului ca rod al Sfântului Duh, bucurie care îi aprinde luminile şi îl face luminos ca soarele.
,,O, bucurie sfântă! O, bucurie, desfătare și pregustare a Raiului! O, bucurie ce prevestește dulceața cea negrăită! Pe tine te doresc, pe tine te caut și pe tine dobândindu-te zălog aici pe pământ, fie să te cunosc și în ceruri, acolo unde se aude glasul neostenit al celor ce te cinstesc și acolo unde este plăcerea nespusă a celor ce văd negrăita frumusețe a Lui Dumnezeu. Amin!’’ (Sfântul Nectarie din Eghina)
Cristina Toma
Sursa: http://jurnalspiritual.eu/
