Pentru că adevărul nu ne mai interesează, ci doar ştirile şi
senzaţiile de moment, lumea noastră este cum este, şi lucrurile sunt
abia la început. De unde a început căderea? Din momentul în care omul a
renunţat să-şi mai caute duhovnicul, aflându-şi hrana pentru suflet în
fel de fel de lucruri şi senzaţii, în teorii sau false proprietăţi
intelectuale – şi nu în Dumnezeu.
|
„Psihopoliticianul trebuie să
muncească serios ca să producă maximum de haos în domeniile
«însănătoşirii mentale». El trebuie să recruteze şi să folosească toţi
factorii şi toate înlesnirile «însănătoşirii mentale» până când, în cele
din urmă, întregul domeniu al ştiinţei mentale să fie dominat în
întregime de principiile şi dezideratele comuniste. Pentru a atinge
aceste obiective, psihopoliticianul trebuie să distrugă orice soi de
însănătoşire mentală «crescută pe sol propriu» (…).
Trebuie să trudiţi până când
fiecare doctor şi fiecare psihiatru devine fie psihopolitician, fie un
ajutor neavizat al scopurilor noastre. Trebuie să dominaţi, ca persoane
cu autoritate, domeniile psihiatriei şi psihologiei. Trebuie să dominaţi
spitalele şi universităţile. Totuşi, munca voastră este pândită de
anumite primejdii. Se poate întâmpla să se descopere remedii la
«tratamentele» noastre. Se poate întâmpla ca orice însănătoşire mentala
să fie pusă în mâinile preoţilor şi să fie luată din mâinile
psihologilor şi psihiatrilor noştri. (…)
Nu trebuie să aveţi odihnă, nu
trebuie să mai staţi să mâncaţi şi să dormiţi, nu trebuie să precupeţiţi
nici un bănuţ pe care l-aţi putea avea ca să porniti o campanie
împotriva acestui lucru, să-l discreditaţi, să-l zdrobiţi şi să-l
anulaţi. Căci, prin mijloace eficiente, toate acţiunile şi cercetările
noastre ar putea fi anihilate”.
Lavrenti Pavlovici Beria
|
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în paralel cu dezvoltarea tehnicii
şi a tehnologiei ce prefigurau societatea industrială, şi-au făcut
intrarea în istorie şi tehnicile sau ingineriile de transformare şi
manipulare a psihicului uman. Ele apăreau ca o necesitate, în condiţiile
în care tehnologia oferea posibilitatea concentrării puterii economice
în mâinile marilor capitalişti. Ştiinţele psihologice promiteau
controlul conştiinţei mulţimii, practic asigurarea puterii în faţa unor
oameni care s-ar fi putut trezi într-o zi, conștientizând că alţii îi
exploatează, cel puţin la fel de mult ca în epocile dictaturilor din
trecut.
Discursul lui Beria
Sigmund Freud, Alfred Adler,
Solomon Asch, B.F. Skinner,
Albert Ellis,
Israel Goldiamond, Abraham Maslow şi Lev Vîgotski sunt doar câţiva
dintre părinţii fondatori a unei puzderii de şcoli de psihologie, cu
mult mai multe decât marile religii ale lumii. Şi facem această
comparaţie tocmai pentru că psihologia s-a dorit dintru început un
înlocuitor, un surogat de religie pentru omul ce trebuia convins că se
trage din maimuţă – o „religie” ce promite sănătatea mentală ca pe o
condiţie a fericirii indivizilor. Intenţia care, cel mai probabil, a
stat în spatele acestui demers rezultă din discursul pe care Lavrenti
Beria, director al NKVD-ului şi responsabil de tortura şi uciderea a
milioane de oameni în lagărul bolşevic, îl susţinea în anul 1936 în faţa
studenţilor străini de la Universitatea din Moscova
[1].
Atunci el exprima pe faţă un plan mai vechi, acela de a se pune
stăpânire pe lume prin controlul sănătăţii mentale. Şi, mai mult, el
sesizează în acest discurs pericolul ca oamenii să ajungă la preot. În
cazul acesta, lucrarea preoţilor trebuie discreditată, distrusă şi
anulată, îndeamnă Beria.
Să fie acesta unul din răspunsurile la faptul că, de câteva decenii
bune, comuniştii şi neocomuniştii care controlează mass-media în ziua de
azi fac totul pentru a ne discredita preoţii şi Biserica? Oricum, din
analiza lui Beria reiese clar că relaţia omului cu preotul e unul din
cele mai mari pericole. De ce? Pentru că noua „însănătoşire mentală” de
care vorbeşte Beria are în vedere chiar vindecarea de „boala” credinţei
(vezi caracterul ateu al majorităţii şcolilor de psihologie), de „boala”
moralităţii (vezi caracterul desfrânat al teoriilor psihanalitice
freudiene), de „boala” normalităţii, în general, pentru a furniza tot
mai mulţi clienţi specialiştilor în sănătate mentală. Astfel, s-a ajuns
la paradoxul că, deşi în Statele Unite există peste 400.000 de
psihoterapeuţi, psihologi şi psihiatri, totuși între o cincime şi o
pătrime din populaţie experimentează anual o anumită boală mentală. Şi,
cum cele mai multe dintre ele nu prea au vindecare, se poate spune că
numărul bolnavilor mintal este cu mult mai mare. Iar situaţia aceasta
este comună majorităţii statelor Occidentale.
„În loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm”
Ce ne opreşte pe noi astăzi să ajungem la preot? Desigur, nu mâna de
fier a vreunei dictaturi, ci tocmai efectul acestor tehnologii de
transformare a omului lăuntric, a sufletului omenesc puse în mişcare nu
numai de specialiştii în sănătate mentală, ci şi de cei în „relaţii
publice” (ştiinţă inventată de Edward Bernays, nepotul psihanalistului
Sigmund Freud) sau de cei în psihologia mulţimilor etc. Şi nu este vorba
doar despre reţinerea tot mai multora de a căuta un preot, sub diverse
motive, ci şi de modul în care lumea, în general, se raportează la preot
şi la taina relaţiei duhovniceşti cu acesta.
Nu mai avem simplitatea duhovnicească a celor de demult, căci ghemul
de nedezlegat de dorinţe şi frustrări, de idei şi teorii, sau pur şi
simplu păreri articulate mediatic de „specialiştii în sănătate mentală” –
despre care vorbea Beria – ne fac tot mai dificilă mărturisirea
păcatelor şi primirea îndrumării duhovniceşti. Ajungem la preot, dar, în
loc de spovedanie, explicăm şi ne justificăm; în loc de a vorbi despre
propriile păcate, le pomenim pe ale aproapelui şi mai mult ne plângem de
vremurile grele în care trăim. Ascultarea este însă mai grea decât
toate. De altfel, poate că acesta este lucrul cel mai greu în ziua de
azi. Există totdeauna o explicaţie şi o îndreptăţire în a-ţi face voia,
căci aşa te-a învăţat societatea de consum încă din primii ani de viaţă –
acesta a fost mesajul care ni s-a comunicat cel mai coerent de către
întreaga mass-media, aceasta a fost, până mai ieri, principala lecţie a
ideologiei dominante ce stăpâneşte lumea occidentală.
Da, Beria, înaintaşii şi urmaşii lui şi-au atins în mare parte
obiectivele. Dar reuşita care ne îndurerează cel mai mult este că noi,
seduşi mai mult de duhul acestei lumi decât atraşi de harul lui
Dumnezeu, ne-am pierdut conştiinţa că, fără pocăinţă şi ascultare, nu ne
vom putea însănătoşi sufleteşte, nici creşte duhovniceşte, într-un
cuvânt, nu ne vom putea mântui. Şi că aşa stau lucrurile o mărturisesc
conflictele din familii, irascibilitatea, lipsa dispoziţiei de jertfă şi
cugetarea complet contrară cuvintelor Evangheliei.
Beria însuşi se simțea amenințat de posibilitatea ca lumea să se
întoarcă la preoţi, căci conştientiza pericolul. Iar acest pericol nu
consta, desigur, în predici, ci tocmai în relaţia duhovnicească a omului
cu duhovnicul său. Aici credem că se află cheia pentru supravieţuirea
în lumea în care trăim. Să ne căutăm un Părinte şi o familie
duhovnicească, să ne biruim egoismul, puţin câte puţin, prin mărturisire
cu pocăinţă şi ascultare, iar lucrurile acestea să transpară în toate
actele vieţii noastre cotidiene, ca semn al sănătăţii duhovniceşti la
care am ajuns.
„Ochii noştri ar trebui să caute mai mult în cărţile sfinte decât pe internet”
Vremurile sunt cum sunt, smintelile – mai multe ca niciodată, însă
Dumnezeu nu ne cere să dăm socoteală pentru toate acestea, ci doar caută
la sinceritatea şi frământarea cu care venim la preot pentru a ne pune
viaţa în mâinile lui. Şansele de mântuire nu sunt mai mici ca în alte
vremuri, doar că ochii noştri ar trebui să caute mai mult spre raţiunile
făpturilor şi ale cărţilor sfinte, decât pe Internet. Să petrecem mai
mult timp în biserici decât în
mall-uri, să-l ascultăm mai mult
pe preot decât pe directorii de opinie de la televizor, asumându-ne o
gândire şi o viaţă prin care să arătăm că mărturisim Evanghelia lui
Hristos, iar nu logica căzută a lumii.
Este adevărat însă că poate mai
lată ca niciodată e „calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea”
cf. Matei 7:13.
Dar asta nu pentru că am fi cumva forţaţi să mergem pe aceasta, ci
pentru că, atraşi de plăcere, o urmăm fascinaţi, uitând că suntem
permanent într-un adevărat război pe care fii oamenilor îl duc împotriva
lui Dumnezeu. Iar principala victorie este atunci când ne îndepărtează
cât mai mult de poruncile Lui, atât cât să renunţăm la ajutorul harului
primit prin preot, la pocăinţa prin care ne putem vindeca şi la
ascultarea prin care vom dobândi harul mai curând şi mai lesne decât
prin orice altceva.
Dar, dacă ştim toate acestea, ce ne mai poate opri ca să ne mântuim?
Autor: Gheorghe Fecioru
Sursa: FAMILIA ORTODOXA
Trebuie sa am un motiv sa scriu? 
Am prieteni…da…chiar am… Am prieteni
care-mi sunt alaturi in momente grele… Dar …nu pot umple golul din
sufletul meu…stiu si ei asta…De trup, avem in general, mai mare grija
decat de suflet. 
