Sărut Doamne Urmele Pașilor Tăi Nevăzuți.

BISERICA TĂRÂȚA

Mănăstirea „Piatra Sfântă“, aşezată pe cea mai înaltă dintre cele şapte coline ce străjuiesc Iaşul, este locul care, ca şi astăzi, a fost martor al multora dintre bucuriile şi suferinţele străvechii cetăţi domneşti. Epidemiile de ciumă, mai cu seamă, au marcat istoria aşezământului monahal în primele secole de existenţă.

 

Cunoscută, cu secole în urmă, ca „Schitul Sihăstria“, iar mai apoi, pentru o lungă perioadă de timp, ca „Schitul Tărâţa“, mănăstirea de astăzi a fost întemeiată în anul 1721, când filantropul ieşean Dimitrie Bosie dăruia „un teren pe măgura Iaşului“, spre a folosi drept „loc de îngropare a celor morţi de ciumă“. „Pe acest loc, Dimitrie Bosie a zidit şi o bisericuţă de lemn, care s-a numit Schitul Sihăstria, pentru că era amplasat într-o poiană din Codru, departe de lume. În acest schit s-au oploşit câţiva călugări pusnici, care duceau o viaţă grea“, povesteşte Enache Kogălniceanu în „Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod“. 

 

Cei câţiva călugări iubitori de isihie au ridicat ulterior, în codrul Pietrăriei, „pe o dărâmătura de stâncărie, ce forma un fel de cetăţuie naturală, clădită prin voia întâmplărei“, o sihăstrie cu hramul „Buna Vestire“. Aflând de nevoinţele pustnicilor de aici, în anul 1732, domnitorul Grigore al II-lea Ghica a trimis materiale şi meşteri care au construit un schit cu biserică din piatră şi din lemn, dăruind, totodată, lăcaşului mai multe venituri din cămara şi vama domnească. 

 

După o nouă epidemie de ciumă, din anul 1734, aici se organizează un lazaret pentru cei bolnavi, un loc de izolare preventivă şi carantină. În anul 1754, domnitorul Matei Ghica, fiul lui Grigore al II-lea Ghica, i-a ajutat pe călugări să-şi repare şi să-şi consolideze schitul care începuse să se ruineze, construind, în locul bisericuţei de lemn, o biserică în întregime din piatră. Cu binecuvântarea mitropolitului Iacob Stamate, biserica a primit atunci un nou hram: „Adormirea Maicii Domnului“. 

 

În anul 1761, domnitorul Ioan Teodor Callimachi rânduieşte ca schitul să fie spital pentru bolnavii de ciumă, sub purtarea de grijă şi ascultarea Mănăstirii „Sf. Spiridon“, construindu-se în acest scop mai multe case în jurul bisericii, în care să locuiască bolnavii. 

Schitul Tărâţa, deasupra Socolii, în codrii Iaşului

În hrisoavele domneşti, schitul apare menţionat mai ales sub denumirea de „Schitul Săhăstriei desupra Socolii, în codrii Iaşului“, dar în limbajul popular i s-a spus „Schitul Tărâţă“. Potrivit unei mărturii din epocă, această denumire, care se mai păstrează şi astăzi în rândul credincioşilor, vine de la numele boierului Gheorghe Tărâţă, cel care a donat schitului, prin testament, toată averea sa. 

 

În anul 1836, un credincios din satul Pietrăria a adăugat bisericii un pridvor scund, acoperit în arce. În dreapta intrării se află o pisanie în limba română cu caractere chirilice, având următorul text: „Let 1836 sau făcut acest pridvor de Dumitru Braşoveanu spre vecinică pomenire“.

 

În anul 1959, ca urmare a Decretului 410, viaţa monahală întreţinută în permanenţă de călugări a fost întreruptă, de la acea dată schitul devenind biserică de mir. În urma cutremurului din 4 martie 1977, biserica a fost grav afectată, fiind refăcută în întregime cu ajutorul credincioşilor din satul Pietrăria şi a Mitropoliei de atunci a Moldovei şi Sucevei. 

 

„În anul 1993, cu aprobarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în vremea arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, părintele Eliodor Humă a redeschis acest schit şi a început să întărească vatra monahicească de aici. S-a reparat biserica, care era într-o stare avansată de paragină şi s-au construit chilii pentru monahii care veniseră aici, printre care mă număram şi eu, având pe atunci vârsta de 18 ani. În anul 1998, Preafericitul Părinte Patriarh a decis schimbarea denumirii aşezării noastre monahale din „Tărâţa“ în Mănăstirea „Piatra Sfântă“, având în vedere apropierea şi legătura de secole între schit şi satul Pietrăria, dar şi peşterile care sunt prin preajma şi în care s-au nevoit, pe vremuri, pustnicii. 

 

În prezent, mănăstirea numără zece vieţuitori, dintre care patru preoţi slujitori, iar restul monahi şi fraţi de mănăstire. Sfânta Liturghie o săvârşim zilnic, dimpreună cu Cele Şapte Laude, iar în fiecare vineri seara, de la ora 19:00, se săvârşeşte Sfântul Maslu“, spune stareţul Mănăstirii „Piatra Sfântă“, protos. Cristofor Ruxandu.

 

În 2004, Preafericitul Patriarh Daniel a pus piatra de temelie pentru noua biserică a Mănăstirii „Piatra Sfântă“, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“. „Această biserică este ctitoria unei familii de credincioşi revenită, cu ani în urmă, din America, Vasile şi Elena Dumitraşcu, care şi-a dorit foarte mult să ridice o biserică din temelie. Construcţia, în stil ştefanian, se află acum la stadiul finisărilor interioare şi exterioare şi nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor care ne sunt aproape, să o finalizăm până la momentul în care acest aşezământ monahal va sărbători 300 de ani de existenţă“, explică părintele stareţ Cristofor.

Biserica veche nu a fost niciodată pictată

Mănăstirea „Piatra Sfântă“ a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi în anul 2004. Interesant este faptul că biserica mănăstirii nu a fost niciodată pictată, ci numai tencuită şi zugrăvită în interior cu desene decorative, iar în exterior tencuită şi văruită cu praf de piatră. „S-a păstrat intimitatea ei naturală şi doar sus, în cele patru colţuri, îi avem pe cei patru evanghelişti, pictaţi pe pânză. Ne dorim ca tot aşa să rămână şi de acum înainte, spre frumuseţea şi vechimea acestui sfânt aşezământ“, spune părintele stareţ. În inventarul bisericii se păstrează o serie de obiecte cu valoare istorică, precum Liturghierul din 1759, două Evanghelii în slavonă, din 1766, un Triod de la 1768, două sfinte epitafuri din aceeaşi perioadă, precum şi două icoane vechi, restaurate, ce datează de la începutul acestei aşezări monahale. Mănăstirea păstrează şi un veşmânt al Sf. Cuv. Parascheva şi o părticică a moaştelor Sfintei Cuv. Mc. Marcela, primită în dar din Grecia.

Sursa: ZIARUL LUMINA

Pentru tine...

Et si tu n'existais pas

Salut

Sursa: youtube

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Steve Jobs

Directorul şi cofondatorul Apple, Steve Jobs, a pierdut în anul 2011 lupta cu cancerul pancreatic. Cunoscut pentru stilul lui de viață modest dar și pentru rigurozitatea și perfecționismul de care dădea dovadă pe plan profesional, ultimele cuvinte ale regretatului om de afaceri sunt simple, dar înduioșătoare, de efect și îi contrazic întreaga existență a acestuia, dedicată în proporție majoritară carierei.

Am ajuns pe culmile succesului în lumea afacerilor.  În ochii altora, viața mea este un simbol al succesului. Cu toate acestea, în afară de munca mea, nu prea am alte motive de bucurie. În final, averea este doar o “felie” de viață cu care sunt acomodat, obișnuit.

În această clipă, zăcând pe patul de spital, filmul vieții mele mi se perindă prin fața ochilor. Realizez că toată recunoașterea, laudele, bogăția de care m-am bucurat au pălit, au devenit fără de sens în fața apropiatei morți.

În întunericul camerei, mă uit la luminile verzi de la aparatele care mă țin în viață, aud sunetele mecanice sacadate făcute de ele și simt respirația Zeului Morții apropiindu-se.

Acum când am făcut bani cât pentru trei generații, ar trebui să ne concentrăm pe alte aspecte ale vieții care nu au legătură cu partea financiară. Trebuie să fie ceva mai important de atât!

Să fie relațiile… să fie arta, să fie un vis neîmplinit din tinerețe…

Fuga non-stop după bani transformă o persoană, cât de normală ar fi ea, într-o ciudățenie asemenea mie.

Dumnezeu ne-a lăsat simțurile ca să recepționăm dragostea, sentimentele celor din jur. Și nu iluziile false aduse de averi.

Toți banii, toate proprietățile și investițiile din viața mea.. nu le pot lua cu mine în mormânt. Tot ce pot lua sunt amintirile scăldate în iubirea dată și primită. Acestea sunt adevăratele bogății care te vor urma, însoți mereu, dându-ți puterea și lumina care sunt necesare să mergi mai departe. Dragostea nu cunoaște distanță. Viața nu are limite. Mergi unde vrei să mergi. Atinge vârfurile pe care vrei să le atingi. Totul se bazează pe 2 lucruri: inima și mâinile tale. Atât.

Poți să angajezi pe cieva să conducă mașina în locul tău, să producă bani pentru tine. Dar nu poți plăti pe cineva să îndure boala în locul tău.

Lucrurile materiale pierdute mai pot fi recuperate. Dar e un lucru care nu poate fi recuperat odată pierdut: viața.

Când o persoană intră în sala de operație, va realiza că există o carte pe care nu a terminat-o de citit – “Cartea trăitului sănătos”.

Indiferent de etapa vieții în care ne aflăm acum, odată cu trecerea timpului, ne vom confrunta cu ziua în care cortina va cădea peste noi.

Pune preț pe dragostea pentru familia ta, iubește-ți consortul, prietenii.

Poartă-te bine cu tine. Prețuiește-i pe ceilalți.

Sursa: http://www.unica.ro/

„Enigma Coloanei Infinitului” – scurtmetraj / 2015

Sursa: Daniel Roxin (blog)

Wi-fi: ucigasul silentios

In era tehnologiei moderne, wi-fiul este omniprezent. El reprezinta metoda revolutionara de conectare la internet a mai multor dispozitive, fara cabluri.

Cel mai important beneficiu al acestei tehnologii este evidentiat prin telefoanele mobile, insa companiile producatoare primesc instructiuni precise despre cum sa nu le faca daunatoare sanatatii.

Pentru a ne conecta online, aparatele noastre ca tabletele, laptopurile sau telefoanele folosesc routere. Un astfel de dispozitiv emite unde electromagnetice, cunoscute ca semnale WLAN, care pot fi extrem de periculoase. Adevarul este ca ignoram acest aspect din necunoastere sau din lipsa unor informatii concludente. Dar e dovedit- aceste semnale ne afecteaza corpul.

Agentia pentru Sanatate din Marea Britanie a facut un studiu prin care a dovedit ca routerele au efecte negative asupra cresterii plantelor si asupra oamenilor.

Consecintele expunerii la Wi-fi:

– frecventa durerilor de cap;

– oboseala cronica;

– probleme de somn;

– dureri in urechi;

– lipsa concentrarii.

Trebuie sa recunoastem ca nu putem trai fara tehnologie. Fiind constienti de acest lucru, ce ne ramane de facut este sa invatam sa ne protejam de efectele ei negative. Va prezentam cateva metode prin care sa fiti mai precauti cand folositi un router si macar sa nu va mai expuneti atat undelor pe care le emite:

– inchide wi-fiul daca nu il folositi;

– inainte de culcare, asigurati-va ca ati inchis toate programele wi-fi;

– evitati sa puneti routerul in dormitor sau in bucatarie;

– inlocuiti telefoanele fara fir din casa cu unele clasice, cu cablu.

Sursa : secretele.com

DARUL CEL MAI DE PREŢ

Vestea căzuse ca un fulger, spărgând în mii de cioburi liniştea care, în cele din urmă, se dovedise atât de fragilă… Disperarea şi panica l-au cuprins deodată, şi-n goana către spital şi-a dat seama, îngrozit, că în toată încercarea asta nu el era cel care avea nevoie de sprijin, chiar dacă lumea lui întreagă se prăbuşise, nici ea, soţia lui, care oricum trecuse pragul dincolo de care – spuneau medicii – nu mai realiza nimic, nici mama ei îndurerată, de peste mări şi ţări, din România copilăriei lor, ci copilul pe care şi-l doriseră cu disperare amândoi, fărâma de om care le schimbase viaţa…

Ardeau în el flăcări mistuitoare, şi peste toată suferinţa ardea în el neputinţa de a-i oferi copilului un răspuns, garanţia că mama lui se va întoarce acasă.

Previziunile medicilor erau clare şi sumbre; diagnosticul sunase rece, metalic, nemilos ca o sentinţă: accident cerebral, comă profundă. El însă n-a crezut, n-a putut să creadă. Până ieri ea fusese argintul viu al relaţiei lor, ea era cea care organiza întreaga zi, până în cele mai mici detalii, reuşind să le facă pe toate şi să-i rămână timp mai ales pentru copil, pentru Luca. Cum să pună, dintr-odată, punct?… Cum s-o ia de la capăt, când copilul nu putea respira fără ea? Nu, n-a vrut să plece, n-a vrut să se rupă de lângă patul ei, deşi medicii nu-i dăduseră nici o şansă, iar încercarea prin care trecuse o desfigurase într-atât încât, atunci când copilul a cerut s-o vadă (fiindcă numai aşa l-au putut convinge că n-a murit!) s-a speriat şi n-a recunoscut-o. Ceva îi spunea că, totuşi, mama lui zace acolo, complet paralizată – dar unde era frumuseţea ei de ieri, gingăşia, delicateţea surâsului ei?

Zdrobit şi grav, un bătrân în haine de copil, Luca a stat nemişcat lângă cabinetul medicului, şi când acesta a revenit, a vrut să ştie un singur lucru: când se va întoarce MAMA acasă?… Nu, nu cea care zăcea acolo nemişcată, ci aceea care îl mângâiase ieri, înainte să plece la grădiniţă, şi care îi şoptise la ureche că-l iubeşte… La fel de grav, doctorul i-a vorbit ca unui om mare, impresionat de maturitatea suferinţei lui:aceea s-ar putea să nu se mai întoarcă!

Acela a fost momentul în care copilul a înţeles, cu anii lui puţini, că în mâinile lui stă întoarcerea ei: aşa-i spusese mama în fiecare seară în care, în genunchi amândoi, ştiau că orice I-ar cere lui Dumnezeu cu smerenie şi dreaptă-socoteală se poate împlini.

Şi-a început copilul să se roage zilnic, aşa cum îl învăţase mama lui, cerând cu înverşunare un singur lucru: pe mamă înapoi! El n-avea de unde să ştie că, prinsă între viaţă şi moarte, încercând cu disperare să le dea un semn care însă nu se materializa, şi mama se ruga să se întoarcă la copil, fiindcă mintea ei a fost tot timpul prezentă şi, deşi uitase o mulţime de lucruri, îşi amintea cu o limpezime uluitoare întreg Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l rostise şi înainte zilnic, şi faptul că Fecioara îi dăruise un prunc. Şi i-a promis Măicuţei Domnului că, dacă o va lăsa să-şi ţină din nou copilul în braţe, o să-i ridice o troiţă frumoasă la răspântie de drumuri, ca orice mână de creştin să se plece într-o smerită şi recunoscătoare metanie (troiţa stă astăzi mărturie, la răspântie de drumuri, înfiorând sufletul călătorului…).

Când, după săptămâni întregi de aşteptări s-a întors acasă, Luca a înţeles că şi doctorul avusese dreptate: se întorsese o străină care uitase o mulţime de lucruri, însă nu şi dragostea pentru pruncul ei, pecetluită pe suflet cu pristolnicul rugăciunii!

Şi, în suferinţa lui matură, copilul n-a încetat să spere şi să se roage, zdrobit de stăruinţa cu care mama încerca să redevină cea de odinioară, aceeaşi femeie frumoasă şi fragilă, dar puternică pentru toţi trei la un loc!

Şi încet, încet, a început să-şi amintească…

Întâi, „la timpul hotărât” Romani 5:6, a învăţat să vorbească: Luca i-a fost aproape. Mai greu, mai încet, cu o voinţă uriaşă şi cu nădejdea înfiptă atât de bine în ziua pe care o trăia, încât părea, aşa plăpândă, un copac cu rădăcini uriaşe, crescut peste noapte, udat stăruitor de lacrimile unui copil. Când a putut să-l strige bine pe nume, copilul a respirat uşurat, ca şi când o greutate mare i s-ar fi dus din piept: era semn bun!

Apoi a învăţat să meargă; acolo a fost mai greu. Luca i-a fost alături, toiag noduros, contorsionat de frământări, dar puternic precum un neam întreg de români… Luca a pândit clipa asta cum pândise mama – când copilul nu împlinise un an – aceeaşi clipă întoarsă în firescul ei, şi care îi unea acum mai strâns decât îi unise chiar, vital, cordonul prin care îl hrănise opt luni, nu nouă, fiindcă el se grăbise să cunoască lumea…

Însă cu mâinile a fost mult mai greu. Nu şi le-a putut folosi multă vreme; degetele nu voiau s-o asculte. Luca a fost însă acolo. Jucăriile lui au fost, multă vreme, degetele mamei: unul câte unul, le-a învăţat să-şi afle drumul, le-a amintit care e rostul lor pe pământ şi pentru ce Dumnezeu le-a binecuvântat să fie „coroană-mpărătească” (Grigore Vieru). Şi degetele –frământate în jocul acesta al recuperării istovitoare – s-au ruşinat de stăruinţa acelei fărâme de om și şi-au găsit drum de întoarcere. Când a început să le mişte, Luca s-a bucurat ca şi când mai câştigase o bătălie! Ce jucării, ce jocuri, ce alte apanaje de care alţii nu se pot lipsi! El era copilul cel mai bogat din lume: îi dăruise Dumnezeu pământul întreg!

Aşa i-a fost Luca mamei sale infirmieră şi mamă grijulie, deopotrivă. Nu s-a lipsit de lângă ea. Nu s-a lipsit, spun, fiindcă dorinţa lui era să fie acolo, împlinirea lui era să-şi recapete mama, darul cel mai de preţ pentru el – chiar dacă deopotrivă erau şi disperarea şi dorinţa mamei. Ştia cât e de iubit, ştia că îl iubesc ca pe copilul meu, îl purtasem în braţe, strâns lipit de inima mea, mititel, când, confuz din cauza grijii cu care-l înconjuram amândouă, simţeam că mă binecuvânta cu aceeaşi dragoste ca pe mama lui.

Îl iubeau toţi aceia care l-au văzut zi de zi mergând pe lângă căruţul cu care mama lui era dusă la recuperări, dar el nu putea privi decât înainte; ţelul lui era unul singur: să nu greşească nimic, ca nu cumva Dumnezeu să se răzgândească şi s-o ia înapoi…

…Mai târziu, când a reînceput să-i citească (mai greu, fiindcă sechelele sunt încă prezente şi ochii – operaţi şi ei nu doar o dată – n-o mai ajută!) i-a citit copiluilui, dintr-o revistă veche, poezia „Mamă vitregă” a lui George Coşbuc. Atunci şi-a amintit că, mult înainte de încercarea asta, fără motiv, mama lui îmi spusese că, dacă i s-ar întâmpla vreodată ceva, să-mi cresc nepotul.

Într-un plic cu scris strâmb, semnat de o mânuţă care s-a odihnit mult în mâna lui Dumnezeu şi-a răsărit apoi în lume ca o perlă din întunericul unui adânc de primejdii, mi-a trimis copilul această poezie. Mesajul ei l-am înţeles cu o durere adâncă şi, paradoxal, uluitoare bucurie pentru el: copilul câştigase bătălia. Nu de luptă se lepădase trimiţându-mi mesajul, ci de frica pe care o trăise înverşunat, înlăuntrul lui, fără martori, fără smiorcăieli, fără mâini întinse. Primise de la Dumnezeu darul cel mai de preţ, nu mai avea nevoie de altul…

După încă un timp, când primejdia trecuse deja şi lucrurile începuseră să curgă în firescul lor, s-au întors acasă, în ţară.

Astăzi, Luca are 10 ani şi este „băiat de altar”. Păstrează pe chip gravitatea omului trecut prin încercări, seriozitarea celui care ştie că în viaţă nu poţi câştiga cu jumătăţi de măsură. Mai are multe de învăţat, multe de trăit, de cerut multe. El însă nu cere, chiar dacă-şi doreşte. Preţuieşte atât de mult darul pe care l-a primit, încât şi acum, în vara aceasta, când l-am rugat să-mi fie aproape câteva zile (sunt mătuşa, dar şi naşa lui!), copilul mi-a spus –pendulând între regretul renunţării şi datoria care-i apasă umerii mici: „Nu pot s-o las singură pe mama. Tu ştii, are nevoie de mine!”. Am înţeles, nu încăpea prilej de tocmeală: „ce este da, da, şi ce este nu, nu…” Matei 5:37

De-aceea, pe lângă dragostea pe care i-o port, pe lângă locul pe care necondiţionat l-a avut în inima mea, lângă copilul meu, Luca va avea mereu respectul meu, căci, cu glasul mărunt al rugăciunii lui, dar cu durerea uriaşă a inimii lui, s-a făcut auzit de Dumnezeu: a întors-o pe mamă din drumul pe care plecase şi de pe care cei mai mulţi nu se mai întorc. Ea a găsit, presărate, ca în poveste, mărgelele de mărgăritar ale lacrimilor lui, şi aşa a ştiut drumul înapoi… Aceea a fost calea suferinţei, a răbdării şi a nădejdii care „nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă…” Romani 5:5.

Şi, de câte ori mă uit în ochii lui mari şi adânci, trist învăluiţi într-o umbră amară, înţeleg că, pe cât de mare e binecuvântarea mamei care naşte prunci, pe atât de mare e binecuvântarea copilului care creşte lângă mama sa, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu că smerenia vine uneori în lume şi sub chipul unui copil, nu doar al trăitorilor neştiuţi de tot ochiul omenesc.

I-am rămas datoare copilului un răspuns la scrisoarea aceea cu scris strâmb, tremurat, porumbel rănit în aripă de focul fulgerului ceresc… I-am scris, după un timp, o poezie, pe măsura înţelegerii unui copil, pe care însă nu i-am dăruit-o: o scrisoare cu aripă rănită, care să întregească zborul celeilalte şi, împreunate în rugăciune, să se întoarcă la Dumnezeu.

Minunea rugăciunii

Tu nu mai ştii, copile, sau poate că mai ştii…

Se uită suferinţa şi-i bine, că-ntr-o zi

Prea multă suferinţă ne-apasă-aşa de greu,

De n-ar fi, de pe suflet, s-o şteargă Dumnezeu!

Erai micuţ… şi mama, bolnavă, se stingea…

Tu te-ai rugat întruna, voiai ca mama ta

La tine să se-ntoarcă… şi mama s-a întors.

De-atunci, fuiorul vremii mulţi ani, pe rând, a tors.

Da’mi amintesc de tine ades, când văd copii.

Tu n-ai vrut, cum vor alţii, nici multe jucării,

Nici prieteni să se joace… tu ţi-ai dorit, mereu,

Pe Dumnezeu alături, în ceasul cel mai greu.

Şi nu-I cereai nimica; iar dacă I-ai cerut

A fost fiindcă a mamei durere te-a durut

Atât de mult, pe tine; El tot, de Sus, vedea

Şi n-a vrut să despartă un prunc de mama sa!

…Şi-ţi spun: mă uit adesea şi văd copii destui.

Ce fericiţi sunt unii!… sunt alţii-ai nimănui

Toţi vor ceva… şi-i bine, da’mi amintesc apoi

Că tu ai vrut, din toate, pe mama înapoi!

De-aceea, când ceri multe şi-ntruna vrei să iei

Nici Domnul nu te-aude, că nu-i destul să vrei.

El toate le-mplineşte când gândul ţi-e smerit.

Copile bun, de-aceea El ruga ţi-a-mplinit!

Presvitera Rodia Trăistaru

Cândești, Buzău

Locul I la concursul de eseuri al lunii noiembrie 2013

Marturie publicată în numărul 82 (Noiembrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Sursa: familiaortodoxa.ro

Episcopii catolici din Iaşi condamnă Halloween-ul: Are o înclinaţie spre ezoteric şi elemente care pot fi asociate cu satanismul

Episcopii catolici din România cred că Halloween-ul reprezintă o înclinaţie spre esoteric, are elemente care pot fi asociate cu satanismul şi că evenimentul „pune cu totul în umbra sărbători catolice importante”.

Foto: AFP/Mediafax Foto

Episcopii catolici din Iaşi fac o recomandare credincioşilor din municipiu. În urma sesiunii de primavară a Conferinţei Episcopilor Catolici din România, desfăşurată la Oradea, membrii clerului au discutat despre manifestările care au loc în preajma sărbătorii "Toţi Sfinţii" (1 noiembrie). Ierarhii afirmă că tot mai multe persoane participa la manifestările de Haloween şi au propus inclusiv măsuri pentru a "contracara" această sărbătoare. Clerul remarcă această înclinaţie către "ezoteric", asociind Halloween-ul cu fenomenul satanismului, mai ales că "pune cu totul în umbră două sărbători catolice importante" - "Toţi Sfinţii" (1 noiembrie) şi "Pomenirea Tuturor Credincioşilor Raposaţi" (2 noiembrie)", potrivit Bzi. ro.

"S-a constatat, in timpul dezbaterilor, ca in societatea noastra romaneasca s-au strecurat multe obiceiuri pagane pe care, chiar si unii dintre crestini le accepta sau chiar le promoveaza sub sigla obiceiului celtic al Halloween-ului. Pana la finalizarea unei serii de cateheze elaborata de Comisia pentru Cateheza, Comisia pentru Tineri si Laici si Comisia pentru Invatamant, pr. Eduard Cosa, secretarul Conferintei Episcopilor Catolici din Romania, a trimis la 24 octombrie 2014 tuturor episcopilor catolici romani un material intocmit de pr. Anton Cioba (Oradea) si pr. Felix Roca (Iasi), publicat deja anul trecut in preajma sarbatorii "Toti Sfintii", precum si scrisoarea PS Virgil emisa cu aceeasi ocazie, materiale care ar putea fi de folos la sensibilizarea pietatii populare in preajma sarbatorii care se apropie", se arată în mesajul trimis de preoţii catolici din Iaşi.

"In sintonie cu ceilalti ierarhi si cu dorinta de a avea o pozitie comuna cu privire la misterul sarbatorilor de la inceputul lunii noiembrie, va chemam sa va inspirati din propunerile facute de PS Virgil pentru a privi altfel realitatile vietii de zi cu zi. Va dorim sarbatori frumoase de solemnitatea "Toti Sfintii" (1 noiembrie) si "Pomenirea Tuturor Credinciosilor Raposati" (2 noiembrie)", a precizat si PS Petru Gherghel, episcop de Iasi.

 

Mai jos, mesajul PS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea:

 

"Dragii mei,

Rolul nostru, al preotilor si al fiecarui crestin, este de a propovadui Cuvantul facut trup, de a propovadui evanghelia in zilele noastre ceea ce inseamna iubire si iertare, intelegere si buna invoire, pace si binecuvantare. Biserica in toate timpurile a incercat sa dea sens si valoare vietii. In contextul in care traim intra in societate tot mai mult anumite fenomene cu caracter lipsit de sacralitate precum "Halloween" - sarbatoare celtica. Biserica Catolica, la 1 noiembrie, celebreaza sarbatoarea "Toti Sfintii". Va indemn pe fiecare dintre Sfintiile voastre precum si pe toti credinciosii sa vorbiti lumii despre valoarea sarbatorii "Toti Sfintii" care uneste cerul cu pamantul in rugaciune, precum va indemn sa evitati organizarea altor evenimente, precum cele cu dovleacul de "halloween".

Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată de multe societăţi din lumea occidentală şi nu numai. Halloween se sărbătoreşte în noaptea de 31 octombrie, precedând sărbătoarea creştină Ziua tuturor sfinţilor de pe 1 noiembrie. Obiceiuri specifice de Halloween sunt realizarea de dovleci sculptaţi, luminaţi cu ajutorul unor cu felinare, folosiţi la decorarea caselor şi grădinilor sau ca lanternă, dar şi costumarea în personaje desprinse din poveştile de groază. Copiii costumaţi astfel colidă din casă în casă şi sunt recompensaţi cu dulciuri pentru creativitate. Cele mai populare dulciuri pregătite pentru această sărbătoare sunt merele glazurate.

Imageria răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea comportamentului violent, a infracţionalităţii şi a criminalităţii

Zilele trecute, un grup de 28 ONG-uri reunite sub titulatura de Coaliția pentru Familie și Constituție au acuzat Ministerul Educației Naționale de nerespectarea Legii Educației Naționale, pentru că permite și promovează sărbătorirea Haloween-ului în scolile românești.   

În acest context, l-am contactat pe domnul Virgiliu Gheorghe, cunoscut biofizician și specialist în cercetări psihosociale și comunicare, pentru a ne explica însemnătatea și simbolistica Halloween-ului.

Domnule Virgiliu Gheorghe, cum apreciaţi introducerea acestei sărbători pe agenda activităţilor instituţiilor de învăţământ din România?

În primul rând, cred că ar trebui să ne punem problema scopului, a sensului sau a beneficiului pe care îl va avea pentru educaţia copiilor români, pentru societate în ansamblul ei, promovarea manifestărilor Halloween. Aceasta pentru că pe parcursul istoriei, orice sărbătoare a jucat un anumit rol în cultura, în religia, în definirea identităţii şi viaţa popoarelor.

De pildă, sărbătorile creştine, contribuie la întărirea, la consolidarea relaţiei omului cu Dumnezeu, cu sfinţii şi evident cu întreaga învăţătură a Bisericii Creştine care are ca centru iubirea aproapelui, milostenia, fapta cea bună în general. Deci sărbătorile creştine trimit la modelul Dumnezeului-Om Hristos şi a tuturor care i-au urmat model de dragoste şi jertfă pentru ceilalţi.

Mai existau sărbătorile legate de ciclul natural al anotimpurilor agricole sau pastorale care erau oarecum neutre din punct de vedere moral, deşi imprimate de tot felul de superstiţii şi concepţii magice; avem, desigur, şi sărbătorile care celebrau evenimente istorice importante ale poporului respectiv care consolidau relaţia omului cu trecutul poporului său şi, nu în ultimul rând, sărbătorile păgâne dedicate tot feluri de zei. Acestea din urmă, având ca scop atragerea simpatiei a ajutorului zeului respectiv, erau marcate de tot felul de ritualuri prin care erau evocate actele fundamentale ale zeului, ca şi comportamentul moral sau social pe care acesta îl reprezenta în mod exemplar. Deci ca şi în creştinism, sărbătoarea închinării la aceşti zei readucea în conştiinţa oamenilor poruncile zeului respectiv, care uneori nu erau deloc morale şi inofensive. De pildă la sărbătorirea luiDionisos se îmbătau şi se dedau orgiilor. Iar la alţi zei cum ar fi Baal, se aduceau jertfe copii cât mai mici, prunci.

Deci mie mi se pare că atunci când se introduce sau se promovează o sărbătoare – eveniment central în viaţa unui popor – este esenţial de investigat care este schimbarea pe care acesta o va aduce în mentalităţi, în raporturile sociale şi chiar în Weltanschauung-ul acelui popor.

Dar Halloween-ul este perceput ca un prilej de relaxare, de distracţie. Copiii se deghizează, se vizitează, primesc bombonele…

Aşa este promovat mediatic, dar cea mai mare parte a mass-media, s-a demonstrat din păcate în ultimii ani, nu are criterii etice, ci doar mercantile. Câştigul dictează morala. Iar Halloween-ul este un eveniment care anual creşte audienţa, deci câştigurile. Waldemar Sezer, profesor de informatică laUniversitatea Sao Paulo din Brazilia observa că legile acestui mediu conduc la paradoxul că evenimentele cele mai grozave, moartea cea mai tragică sunt cele care cresc cel mai mult audienţa. Deci dacă media se întreţine prin horor şi divertisment, este de înţeles în această logică de ce promovează hallowen-ul în măsura în care o fac. Problema cea mai mare este aceea că instituţiile educaţionale nu înţeleg faptul că oricare sărbătoare vine cu o panoplie de elemente simbolice care generează anumite comportamente şi mentalităţi.

Deși pare o joacă, ca orice manifestare rituală, mimesisul are ca efect actualizarea și consolidarea unei relații psihologice între individ și realitatea mitologizată. Cercetările din domeniul fenomenogiei religiilor au demonstrat că pe parcursul participării implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stării mentale sau sufletești care caracterizează persoanele mitologizate. E ca și cum s-ar produce un transfer de energie psihomentală între personajul mitologizat și subiect. Aceasta explică faptul că participarea la sărbătoarea Halloween induce o stare psihologică în care excitația și fascinația sunt asociate cu un sentiment de spaimă mai mult sau mai puțin intens în funcție de gradul implicării. În acest context individul în mod firesc urmează actele proprii personajelor în pielea cărora a intrat.

Așadar, dincolo de bombonele, este evident pentru oricine că imageria răului pe care o promovează Halloween-ul nu poate conduce decât la sporirea comportamentului violent, a infracţionalităţii şi a criminalităţii, adică faptele proprii duhurilor necurate pe care Halloween-ul le invocă.

Dar Halloween-ul a fost introdus ca sărbătoare chiar în Biserica Catolică, pentru a alunga spiritele rele, şi lucrul acesta îl cred foarte mulţi din cei care acceptă această sărbătoare. Cum vă explicaţi acest lucru?

În primul rând, este vorba de o sărbătoare celtică închinată prinţului morţii şi prietenilor lui, deci avem de-a face cu o sărbătoare păgână pe care probabil la un anumit moment Biserica Catolică a încercat să o îmblânzească suprapunând-o cu Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Ea oricum nu avea valenţele de astăzi în trecut, şi chiar dacă în Biserica Catolică ea ar fi fost dezvoltată într-un sens compatibil cu cel din zilele noastre acesta nu este un argument. Când, adeseori, în mass-media se critică Biserica, se aduc în discuţie inchiziţia şi cruciadele sângeroase din unele locuri din lume, uitându-se că acest lucru a avut loc numai în catolicism, nu şi în Ortodoxie, şi numai într-o anumită perioadă de timp. Însă, paradoxal, când se doreşte promovarea unei sărbători cu evident caracter păgân ni se impune ca argument principal că este creştină, deci bună pentru că a fost recunoscută la un moment dat şi în Biserica Catolică.

Dacă Halloween-ul a fost ceea ce este astăzi în trecut nu ştim, însă oricum discuţia este lipsită de sens atâta timp cât Biserica Catolică, de ani de zile ca şi anul acesta se delimitează de manifestările acestei sărbători, atenţionând asupra caracterului magic şi malefic în ultimă instanţă al acestora. La fel a făcut în ultima vreme și Biserica Ortodoxă.

Şi privind alungarea spiritelor rele?

Este de bun simţ faptul că duhurile rele nu pot fi izgonite de alte duhuri rele sau de oameni care îndeosebi le invocă. Vrăjitorii nu se închină lui Dumnezeu, iar duhurile morţilor, ce pot face ele împotriva demonilor? Lumea lui Halloween este mai curând o lume infernală, deci prietenoasă duhurilor rele, locul în care acestea petrec şi se odihnesc.

Este vorba de o confuzie totală de ordin axiologic care ţine mai curând de ideologia relativizării adevărului. Ceea ce insinuează sărbătoarea în chip simbolic este faptul că duhurile rele ar putea conferi o putere asupra vieţii şi morţii, puterea de a stăpâni, de a produce durerea altora în mod evident o imagerie luciferică în care Lucifer este celebrat în mod disimulat. Faptul că Haloween constituie una dintre cele trei sărbători ale „Bisericii” lui Satan, spune totul. Mie mi se pare că avem de-a face cu o gravă problemă etică atunci când impunem în mentalul colectiv o sărbătoare, aceeaşi sărbătoare în care sataniştii aduc o închinare specială lui Satan, tocmai pentru că ei o recunosc ca fiind propria lor sărbătoare.

Unele costume sunt cu totul nevinovate, iar copiii nu ştiu nimic de coincidenţa despre care vorbiţi. În aceste condiții, cum i-ar putea vătăma sărbătoarea?

Coincidenţă ar fi în cazul în care costumele ar reprezenta pe îngeri şi pe sfinţi, iar sataniştii şi-ar asuma această sărbătoare, însă în momentul în care acestea închipuie pe vrăjitori şi demoni, duhurile fantomatice ale morţilor sau cine ştie ce monstru nu mai poate fi vorba de coincidenţă. Acest repertoriu vestimentar sau fantasmatic ţine evident de lumea lui Satan. Vătămarea poate că nu este evidentă la vârstele în care totul nu este decât o, să spunem, nevinovată joacă, dar perspectivele incubării acestei imagerii pe care copilul şi-o asumă nu sunt deloc inofensive.

Există o mulţime de studii desfăşurate în Statele Unite în care se arată că de Haloween cresc spargerile cu minim 25%, sporesc consumul de alcool şi droguri şi cresc rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Haloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului.

 De asemenea, privind perspectiva inofensivă pe care o au tinerii, relevant este studiul în care se arată că la întrebarea ce aţi vrea să faceţi în noaptea de Halloween, cei intervievați au ales, într-un procent de 80%, răspunsul „să omor un om”. Spiritul acestei sărbători este într-adevăr viu şi dictează nu înmulţirea binelui, a păcii şi a dragostei între oameni, de care lumea de astăzi se pare că are nevoie tot mai mult, ci un spirit malefic al lucrării răului dus până la uciderea aproapelui.

 Toate aceste fapte cred că ar fi de ajuns ca să ne punem problema în ce măsură societatea românească, şcoala românească care se confruntă tot mai mult cu problema violenţei are nevoie de introducerea sărbătorii şi manifestărilor de Haloween.

Care apreciaţi că va fi viitorul „sărbătorii” Halloween în societatea românească?

Depinde foarte mult de noi, de fiecare dintre noi, pe fondul uriaşei confuzii axiologice în care s-a ajuns. Mai cu seamă părinţii care sunt interesaţi de educaţia şi viitorul copiilor lor ar trebui să conştientizeze şi să reacţioneze. Mijloacele mediatice nu ştiu în ce măsură vor ajuta la stoparea fenomenului, pentru că divertismentul şi violenţa aduc bani şi de asemenea, sărbătoarea aceasta procură câştiguri imense industriei de consum care este interesată direct să o promoveze. Şcoala românească însă nu ştiu ce alegere va face.

Ori va opta pentru o măsură raţională care ia în considerare argumentele şi cercetările pe care le-am citat anterior, refuzând să se mai implice în organizarea manifestărilor Haloween, ori va înclina să-și asume acest fenomen din ignoranţă sau sub presiunile seculare. În cel de-al doilea caz, nu ştiu cum va putea rezista în faţa opoziţiei a tot mai mulţi părinţi, a legii fundamentale a ţării şi a legislaţiei proprii Ministerului Educaţiei, care nu permit o educaţie contrară principiilor etice. Vreau să cred însă că va birui raţiunea.

Dr. Virgiliu Gheorghe este bioetician, secretar ştiinţific al Institutului pentru cercetări psihosociale şi bioetică

Sursa: http://www.activenews.ro/stiri-educatie/Interviu-Dr.-Virgiliu-Gheorghe-Halloween-este-o-sarbatoare-care-promoveaza-un-comportament-violent-specific-vrajitoarelor-si-monstrilor-pe-care-ii-invoca.-Efectele-asupra-copiilor-se-vor-vedea-in-timp-3735

CÎND TE JOCI CU FOCUL IADULUI...

Sîntem cu toții îngroziți de tragedia petrecută în seara de 30octombrie la București, soldată cu 28 de morți și 162 de răniți (cifrele sînt provizorii, mulți dintre răniți fiind în stare gravă, în timp ce alții s-au externat deja), toți tineri și chiar adolescenți (unii încă neidentificați). Ca de obicei în situațiile-limită, „civilizația” (cu pretențiile ei oganizatorice, logistice, tehnologice etc.) se dovedește mai fragilă decît se crede, iar aceasta cu atît mai mult într-o țară ca România, în care formele ei sînt mai degrabă butaforice.

Se va vorbi mult despre cauzele fizice sau materiale ale tragediei (și cineva va trebui să răspundă, măcar ca să se îngusteze posibilitățile unor recidive), dar nu știu cîți sînt dispuși să accepte cu toată gravitatea o reflecție asupra cauzelor meta-fizice sau spirituale (pentru care în lumea contemporană funcționează aproape reflex prezumția de obscurantism sau superstiție). 

Nenorocirea s-a petrecut în gura nopții de Halloween și într-un cadru profund marcat de „spiritul” demoniac al acestei pseudo-sărbători globalizate. Știu că există rock și rock, și nu vreau să fac speculații asupra caracterului satanist al acestui gen de muzică și comportament, dar nu se poate să nu te pună pe gînduri, dincolo de îndoielnicul nivel artistic și de iresponsabilitatea sau teribilismul „punerii în scenă”, numele trupei respective (Goodbye to Gravity! – „Adio seriozității!”*), al albumului lansat cu acest prilej (Mantras of War – „Mantre de război”) sau al primului single din componența lui (The Day we die – „Ziua în care murim”) – adevărat „best-sellerprofetic”, cum l-au numit (fără să știu exact ce-au avut în gînd) chiar unii dintre actanții tragicului eveniment.  Poate că rămîne loc, dincolo de durere și stupefacție, și de o minimală „învățătură de minte”...

Indiferent cît crezi sau nu în „puterile întunericului”, cîrdășia cu demonicul sau numai simplul joc de-a demonismul, cu binecunoscutele ingrediente horror ale păgînismului și magiei, se arată nu o dată a nu rămîne fără urmări. Sfidarea Binelui și provocarea Răului reprezintă un „stil de viață” asupra căruia s-ar cuveni un plus de meditație, pornind de la concretul tragic, iar nu de la supozițiile abstracte. Căci, c-o luăm real sau simbolic, cu dracul nu e de glumit...

Răzvan CODRESCU

* Sigur că înțelesul cel mai curent al lui gravity este „gravitație”, dar cuvîntul poate însemna, contextual, și greutate, pondere, gravitate, seriozitate, solemnitate, importanță. Polisemia lasă loc mesajelor subliminale (foarte frecvente în acest gen de exprimare publică). Prietenului Paul Slayer Grigoriu - unul dintre oamenii pe care-i prețuiesc cel mai mult, oricît de rocker ar fi - i-am răspuns pur și simplu că „aici conotația bate denotația”. Nu contest că s-ar putea să mă înșel, dar eventualitatea unei astfel de receptări rămîne (mai ales în asociație cu alte elemente din aceeași recuzită, afișele - inclusiv cel postat aici - fiind și ele relevante).

Sursa: razvan-codrescu.blogspot.ro

A fost un ”Black Hole Sun” la Club Colectiv de Halloween

Toată tragedia îngrozitoare de la Club Colectiv din București în ajun de Halloween m-a dus cu gândul la o celebră melodie rock din anii 90, interpretată de Soundgarden și intitulată ”Black Hole Sun”, o invocare a spiritelor malefice de deschidere a porților iadului pentru oamenii obișnuiți. Soundgarden a compus un rock ușor, dar cu versuri edificatoare spre o invocare a lui satan. La Club Colectiv din punct de vedere metafizic parcă am asistat la o ”Black Hole Sun”, de invocare a spiritelor rele de către membrii formației începând cu titlu, album și single sugestiv: Goodby Gravity, Mantras of War și The Day We Die. Toate cele trei titulaturi erau o invocare a celui rău, prin levitație împotriva legilor gravitației Creatorului, prin chemarea spiritelor mantrelor în sens negativ și denumirea melodiei vedetă: ”Ziua în care noi vom muri”. Și chiar au murit trei membrii ai formației și cu ei, încă 25 de persoane și, din păcate, vor urma și altele grav rănite, conform declarațiilor lui Raed Arafat. Nimic nu e întâmplător! Această ”Black Hole Sun” s-a produs în ajun de Halloween – o sărbătoare păgână celtică care invocă moartea și duhurile rele, care e importată din SUA. Concertul era intenționat lansat în ajun de Halloween, când déjà mulți români inconștienți își urau ”Halloween Fericit”, un fel de ”Crăciun Fericit” întors pe dos. De acum va fi Doliu Național! Sigur că în Clubul Colectiv nu erau uși de ieșire, extinctoare suficiente și au intrat 400 de persone în loc de 100, cât era capacitatea sălii aflată în subteran, care s-a transformat în momentul tragediei într-o criptă mortuară pentru bieții tineri nevinovați. Dar dincolo de aceste neajunsuri administrative, semnificația evenimentului în ajun de Halloween avea conotații satanice de invocare acidă a răului. La Club Colectiv aveau loc săptămânal concerte cu efecte pirotehnice dar nu s-a aprins sala cu pereții ei. Sigur unii vor spune că a fost o întâmplare că incendiul s-a produs în ajun de Halloween pe melodia ”Ziua în care noi vom muri”. În realitate, invocarea răului, a spiritelor malefice, și provcarea morții, au creat o ”Black Hole Sun”, cum simbolic cânta formația Soundgarden în anii 90.

Toți martorii, de la gravul incident, care au scăpat cu viață, spun că au ieșit din infern și au văzut iadul cu ochii lor. În Club Colectiv parcă s-a căscat sub forma unei ”Black Hole Sun”, o gură neagră de foc a iadului, care a înghițit ca un Moloh tinerii nevinovați veniți sincer să se distreze, neștiind că locul, timpul și incantațiile formației au deschis poarta infernului. Tânărul rocker Alex Teodorescu a lăsat o mărturie cutremurătoare despre inferenul din Club Colectiv. Pentru prima dată s-a închinat după mulți ani ca să scape, iar la final după ce și-a pierdut doar geaca, nu viața în infernul din Club Colectiv, a spus că Dumnezeu s-a îndurat de el. Despre această ”Black Hole Sun” a vorbit și o asistentă ISU ajuns la fața locului și mărturisit despre infernul de acolo: ”Le curgea carnea. Mă implorau. Izbeau în mine. Lumea striga: Am văzut Iadul”. Numai televiziunile generaliste de știri ca să nu-i supere pe stăpânii americani, că doar din SUA s-a importat petrecerea malefică, nu făceau conexiunea cu Halloween-ul.Cum să spunem noi că în Rusia s-a interzis în școli Halloween-ul pentru că creează depresie și violență la copii!? De asemenea, trebuie elaborată o lege ca minorii să nu mai poată avea acces în cluburi. La Cluj-Napoca în cluburi intră tineri de 15/16 ani care își pun viața sau sănătatea în pericol. Apropo de presa mainstream! Aceleași personaje venite de la ședințele de CSP și Marxism-Leninism din anii 80 ne dădeau lecții la televizor în interminabile talk-show-uri cum trebuie să se distreze tinerii. Dacă un personaj din studio a încercat timid să facă o ușoară paralelă cu sărbătoarea americană de invocare a morții, o jurnalistă care a plecat de câțiva ani în SUA, cu lacrimi în ochi, dar de fapt s-a mutat cu tot cu casă și bagaje la o televiziune patronată în subsidiar de SRI, urla parcă din gură de șarpe să nu nu se invoce explicații creștine, uitând doamna că a scăpat ca prin minune de un cancer galopant acum câțiva ani. Pentru bani ce nu face omul!!! Concluzia dezbaterii era, fără nicio explicație, că tot: ”popii sunt de vină!” Nu am înțeles de ce? Până la urmă tragedia din Club Colectiv trebuie să fie o învățătură pentru noi toți: să învățăm să ne distrăm frumos, iar în loc să pomenim numele necuratulu, să spune mereu în gând numele lui Iisus. Nu vom mai avea nicio treabă cu ”Black Hole Sun!”

Ionuț Țene

Sursa: www.napocanews.ro

Răspântie de drumuri în legătura sufletească dintre fraţi şi surori

Am auzit de multe ori o comparaţie potrivită făcându-se când trebuie să defineşti o frumoasă legătură de prietenie dintre două persoane: "Se înţeleg aşa bine, parcă ar fi fraţi". Cât de potrivită mai este în zilele noastre această analogie când relaţiile dintre fraţi şi surori se deteriorează tot mai mult, când procesele de prin tribunale dintre cei cu acelaşi sânge durează cu zecile de ani?

Este o realitate tristă cea a relaţiilor de astăzi dintre fraţi, în care mulţi nu suportă să se vadă, să-şi vorbească, cu atât mai mult să stea la o masă de sărbători împreună. De ce au ajuns aici, de ce îi lasă inima să îşi vadă fiecare de interesul lui fără să-i pese de celălalt, să fie invidios tocmai pe fratele lui? Oare de ce nu lasă fiecare deoparte orgoliile şi împietrirea care i-au adus în aceste situaţii? Desigur, sunt mulţi şi în cealaltă parte, în care surorile sunt surori, legăturile dintre ei bine consolidate în copilărie nu lasă loc de ceartă şi ură. Cu siguranţă sunt mai mulţi cei care se înţeleg decât cei care se ceartă şi nu se pot suporta. Dar nu asta este important, nu câţi sunt fraţii care nu se înţeleg, ci de ce au ajuns aici. Să fie de vină părinţii şi educaţia primită în copilărie, să fie de vină societatea sau răcirea dragostei din inimile lor?

Respect, iubire şi jertfă frăţească

Ce s-a pierdut pe drumul educaţiei în familie sau al abordării relaţiilor dintre fraţi de către părinţi de s-a ajuns de la familia bunicului, care ne povesteşte că lui fratele mai mic îi spunea "bădie" pentru că era mai mare decât el, la familia de acum, în care lăsând deoparte respectul, nu mai găsim nici măcar iubire frăţească? Sigur că şi bunicii se mai certau cu cei şapte fraţi pe care îi aveau, dar fiecare îşi cunoştea locul şi rolul în familie. Cei mici ştiau că trebuie oarecum să asculte de cel mare, iar acesta avea conştiinţa că are o anumită responsabilitate faţă de fraţii mai mici. Mai ştiau că vremurile sunt grele şi poate unii renunţau la şcoală pentru ceilalţi, mergând să muncească pentru a ajuta la întreţinerea lor. Cuviosul Paisie Aghioritul are nişte cuvinte frumoase şi ne spune că "atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubeşte pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. Tatăl meu adeseori îmi spunea: "Să faci ascultare de fratele tău mai mare!"".

Şi aşa am ajuns la ceea ce s-a pierdut pe drum, s-a pierdut jertfa, pentru că era o jerftă să renunţi la tine pentru fratele tău. Să te laşi pe locul doi pentru ca fratele tău să poată avea mai multe posibilităţi de a reuşi, de a avea o viaţă mai bună. Ar fi lucru mare să recuperăm astăzi acest dar al jertfei pentru fraţii noştri. Am auzit şi astăzi de familii sărace, cu mulţi fraţi în care cei mari muncesc ca să ajute la întreţinerea familiei, dar jertfa nu este doar pentru aceştia, este şi pentru cei care nu vor să renunţe tocmai la păpuşa cu care surioara se joacă, deşi mai au încă cel puţin vreo 20 de păpuşi, sau la laptopul de care are nevoie sora abia intrată la facultate. Jertfa se naşte din iubire şi tocmai asta este ceea ce trebuie părinţii să-i înveţe pe copii. Nu rivalitatea născută din "uite ce cuminte este fratele tău" îi va face mai buni, aşa cum spunea psihologul Alfred Adler: "Dacă unul dintre copii eşuează cu totul, adesea celălalt este absolut dispus la reuşită. Dacă unul din ei este recunoscut de părinţi ca eminent, celălalt se poate rata", ci insuflarea iubirii pentru celălalt născută dintr-o educaţie înţeleaptă, cu principii corecte şi nepărtinitoare.

Rivalitatea dintre fraţi

În multe familii apariţia celui de-al doilea copil dă peste cap universul personal al primului născut. Frăţiorul mai mic poate fi perceput în multe feluri de cel mai mare şi nu de puţine ori sentimentele acestuia din urmă pot fi asociate cu gelozia, invidia şi pot ajunge chiar la ură, percepându-l pe cel mai mic ca fiind un rival care atentează la iubirea părinţilor şi la locul pe care îl ocupă el în inima lor. Certurile şi rivalităţile dintre fraţi în copilărie sunt inevitabile, iar tactul, înţelepciunea părinţilor şi capacitatea lor de a nu favoriza în nici un fel pe vreunul dintre fraţi sunt factorul cel mai important în menţinerea acestor certuri la nivelul "nu a vrut să îmi dea şi mie jucăria" fără a se ajunge în viitorul lor ca adulţi la "o să te dau în judecată dacă nu împărţim casa părinţilor".

Din literatura psihologică de specialitate aflăm că "relaţia dintre fraţi trebuie să-i ajute pe fiecare să îşi dezvolte personalitatea, spiritul competitiv, dar şi să se sprijne şi să coopereze, pe scurt să-i pregătească pentru integrarea în grupuri mai largi - pentru început grupul de la grădiniţă, apoi colectivul şcolar, grupul de prieteni". Cele mai mici greşeli în comportamentul părinţilor în ceea ce priveşte relaţia dintre fraţi poate duce pe viitor la mari neînţelegeri. Cum este perceput fratele de la începutul relaţiei celor doi aşa va continua să fie şi la maturitate, dacă este văzut ca rival, iar părinţii fără să îşi dea seama încurajează lucrul acesta, rivali vor fi şi când vor creşte.

Gelozia şi invidia dintre fraţi determină, spun psihologii, fenomenul de "soare-lună" sau "bun-rău" în familie. De multe ori, unul dintre fraţi ia atitudinea copilului bun şi ascultător, celălalt comportându-se complet diferit, devenind copilul-problemă al familiei. Amândoi trăiesc sentimentul invidiei, numai că fiecare îl manifestă diferit. Cel cuminte perseverează în atitudinea lui pentru a primi în continuare aprecierea şi iubirea părinţilor, iar cel care este, să spunem, neascultător încearcă cu încăpăţânare să capteze atenţia celor din jur prin metodele pe care le-a perceput el ca fiind bune. Despre invidia dintre fraţi, preotul Timotei Kilifis spunea: "Cea mai mare otravă din viaţa omului este invidia dintre fraţi. Copii, vă îndemn să vă bucuraţi şi să vă lăudaţi cu fraţii, în loc să-i urâţi!"

Sursa: Ziarul Lumina