"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu
scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile
mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în
mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta
calea pe care am mers.
Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
Să faci ceea ce-ți place, înseamnă libertate.
Să-ți placă ceea ce faci, înseamnă fericire.
În dimineața aia a plouat doar când am ieșit eu din bloc să merg până la
metrou. În alea două minute (încă locuiam lângă metrou N. Grigorescu),
m-a murat oleacă. În metrou ședeam abătut pe scaun, privind în podea, în
vreme ce în capul meu se așezau informațiile strânse cu o seară în
urma, înainte de culcare, din biblioteca de pe dealurile Olteniei.
Zăibărel a fost cel mai profund și-mi dădea încă bătăi de cap.
Pe la Timpuri Noi liniștea în care mă adâncisem a fost făcută cioburi.
Agitație, tărăboi, oameni care urlau și, la un moment dat, un tată nervos își trage brutal fetița după el și urca în metrou, aruncând peste
umăr, în spate, cuvinte de ocară și priviri nervoase. O femeie,
probabil soția lui, rămăsese pe peron, ezitând și atunci el o îndemna în gura mare să urce, adresându-se ei cu referire la alții, nu știu
care:
- Hai, urcă! Lasă, că rezolvăm noi! De nu le-arăt eu lor!...
Bărbatul era agitat și urla cât de tare putea. în nervii lui, tot brusca
biata fetiță, care ședea posacă și nu zicea nimic. Să fi avut in jur de
8 - 10 ani, fata.
- Hai, stai aici!, i-a zis și a împins-o pe fată către un scaun liber.
Iar el, stând în picioare, la un moment dat a răbufnit către ea:
- Și să nu te mai bagi tu, altă dată! Înțelegi? Că toate astea pentru tine le fac.
Între timp, mama fetei se așezase pe scaunul liber de lângă ea și și-a așezat mâna stângă, liniștitor, pe genunchii fetei.
- Înțelegi?!, insista tatăl să obțină un răspuns, pe un ton de-acum mai calm.
- Înțeleg, a răspuns morocănos fata, evident stânjenită de privirile călătorilor ațintite spre ei.
- Înțelegi pe dracu!, a concluzionat tatăl, încă fumegând.
Și-atunci fetița și-a ridicat privirea spre el și i-a spus cu convingere:
- Nu, pe ăla nu-l înțeleg. Am încercat, dar pe dracu' nu pot să-l înțeleg.
............................
A venit stația Unirii, am coborât, iar când am ieșit afară ploaia trecuse. Un curcubeu îmi ura bună dimineața.
Sursa: Hoinărind prin viață - blog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu