„TREZVIA NE DUCE MAI APROAPE DE DUMNEZEU”

 

Starețul Antim de la Schitul Măgureanu

Un cuvânt despre curajul duhovnicesc de a ne pune nădejdea şi viaţa în mâinile Domnului. Cum să facem aceasta ne spune Starețul Antim ‒ şi chiar mai mult: ne arată cât de aproape putem fi de Domnul, doar urmând regulile simple ale vieţii duhovniceşti şi ale rugăciunii. Iar aceasta, prin smerita cugetare, înfrânare şi osteneală şi, mai mult decât toate, prin atenţia ca putere trezvitoare, ce întăreşte lucrarea curăţitoare a minţii, păzeşte inima şi urmăreşte unirea minţii, în tot locul şi în toată vremea, cu dulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos. (G.F.)

 

– Părinte Antim, trăim vremuri de mare confuzie duhovnicească, în care noi, creștinii, nu mai știm ce trebuie făcut. Care credeți că este principala noastră problemă în această perioadă și cum am putea să o depășim?

– Frica. Frica este cea mai mare provocare a creștinilor vremurilor noastre, pentru că nu mai trăim creștinește. Suntem complet debusolați și nu mai înțelegem care este rostul, menirea noastră aici, pe pământ. Știți, omul trebuie să știe de unde vine și unde se duce: vine de la Dumnezeu și trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Aceasta este lucrarea sa pe pământ. Dar astăzi, iată, în tot ceea ce se întâmplă acum, frica predomină în viața noastră, pentru că omul nu mai crede în Dumnezeu, nu mai ascultă de poruncile Lui, nu mai are o legătură cu Creatorul său. Mai ales în aceste vremuri de tulburare din pricina Covid-ului, am văzut cum frica i-a încolțit pe foarte mulți din frații noștri. Sunt unii care n-au mai ieșit din casă din luna martie. Și, atunci când vrei să iei legătura cu dânșii, îți spun în față că ei nu se mai întâlnesc cu nimeni, pentru că se tem. Sunt mulți care nu mai vor nici să se spovedească în această perioadă, sunt mulți care nu mai participă la Dumnezeiasca Liturghie ‒ doar se uită la slujbele de la televizor, pentru că așa le-am spus noi că este bine.

Deci, iată, frica aceasta i-a încolțit pe foarte mulți dintre semenii noștri. Dar de unde vine frica? Este o întrebare pe care cu toții trebuie să ne-o punem. Sigur, teologic putem să găsim mai multe rădăcini ale fricii: există o frică ce vine din păcat, și aceasta aduce cea mai mare tulburare în sufletul omului. Pentru că, atunci când Adam păcătu­iește, pierde comuniunea cu Dumnezeu. „Unde ești, Adame?” sunt cuvintele pe care le rostește Dumnezeu „în răcoarea serii”, cum ni se spune în Sfânta Scriptură, iar Adam nu răspunde decât atât: „M-am ascuns, Doamne, că sunt gol și m‑am temut”.

Așadar, starea aceasta de frică este starea prin care diavolul se manifestă cel mai mult în viața omului contemporan. Însă noi, creștinii, nu putem să stăm sub acest imperiu al fricii, pentru că nu este starea normală a omului aflat în comuniune cu Dumnezeu, ci este starea omului căzut. Sigur, există și starea de frică ce pleacă dintr-un instinct de conservare. Mai există și frica ce vine de la Dumnezeu și care, potrivit Sfinților Părinți, este „începutul înțelepciunii”. Dar nu de frica aceasta vorbim noi astăzi, de „începutul înțelepciunii” noastre, ci vorbim de acea frică păcătoasă, care este atât de vie în sufletul nostru, încât omul se îndepărtează de Dumnezeu prin păcat. Aceasta predomină în viața multora dintre frații noștri în aceste vremuri.

Omul, ca să poată ajunge să scape de aceste stări de frică, în primul rând trebuie să înțeleagă că trebuie să fie într-o permanentă legătură cu Dumnezeu, într-o permanentă comuniune cu El. Sfântul Antonie cel Mare le spunea ucenicilor săi: „Eu am ajuns să nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că-L iubesc, iar dragostea alungă frica”. Adevărata stare a omului este aceea de a fi în legătură cu Dumnezeu și, când omul se pune în legătură cu Dumnezeu, nu face altceva decât să intre cu adevărat pe coordonatele vieții sale: să știe de unde vine și unde se duce. Altfel, nu vedem nimic bun pentru dânsul.

Raiul nu trebuie să-l privim ca pe un loc anume, acolo unde era dintru început. În primul rând, trebuie să privim Raiul ca pe o stare duhovnicească, în care omul trebuie să înceapă să locuiască. Or, acest Rai începem să-l clădim în noi, în sufletele noastre, și după aceea îl împrăștiem și în jurul nostru. Raiul cu adevărat este starea noastră de împreună-comuniune cu Dumnezeu. Dar ea începe de aici, de pe pământ. De aceea, toată lucrarea lăuntrică a omului nu este altceva decât o sădire de Rai în sufletul nostru. Prin fiecare faptă, prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt nu facem decât să lucrăm la acest lucru. După cum și iadul este la fel: o stare care se sădește în sufletul nostru și, de aici, începe să se răsfrângă și în exterior. Este câte un om în preajma căruia te simți foarte bine, foarte liniștit, dar mai este și câte unul în preajma căruia simți cu adevărat că este un purtător al iadului – prin ceea ce face, prin ceea ce gândește, prin ceea ce vorbește. Și cu un iad mai mic de la semenul nostru și cu un iad mai mare de la noi se face un iad și mai mare. Din păcate, cam asta lucrăm noi aici, pe pământ.

„Ieșiți din lume și vă osebiți, zice Domnul”

– Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Reco­mand o stare de prezență continuă în relația cu Dum­nezeu”. Cum să ajungem la această stare, dacă mintea noastră este perma­nent împrăștiată din pricina grijilor lumii?

– Starea de comuniune a omului cu Dumnezeu se realizează în primul și în primul rând prin rugăciune. Rugăciunea este cea care ni-L aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru. Și noi trebuie să ajungem la această stare de rugăciune neîncetată, pentru că numai atunci Îl avem pe Dumnezeu în sufletul nostru și numai așa diavolul nu se mai poate amesteca în interiorul nostru. Căci lupta noastră, cum ne învață Sfinții Părinți, trebuie să fie cu diavolul, deci în afara sufletului nostru. Or noi, prin păcat, nu facem altceva decât să-l băgăm pe diavol înlăuntrul nostru.

Gândiți-vă la o cetate la care, atunci când dușmanul este dincolo de ziduri, te pui pe metereze, așezi o strajă puternică și începi să lupți cu adevărat, iar dacă porțile sunt închise și toată strategia de război este bine pusă la punct, nu este nici un pericol ca vrăjmașul să-ți pătrundă în interiorul cetății. Pe când, dacă ai deschis porțile larg și n-ai făcut altceva decât să fii neglijent, atunci, sigur, dușmanul pătrunde în cetate și începe să o stăpânească. Aceasta este imaginea sufletului nostru ‒ o cetate pentru care se luptă și Mântuitorul Iisus Hristos s-o dobândească, dar se luptă și satana, prin toate gândurile rele, prin tot ceea ce mișună în mintea noastră. De aceea, noi, când începem să ne rugăm, nu facem altceva decât să-l scoatem pe dușmanul sufletelor noastre în afara noastră. De ce? Pentru că nu mai are loc în mintea noastră! Și de aceea pomenirea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin Rugăciunea inimii, în special, este adevărata lucrare pe care fiecare creștin trebuie să o facă. Ba, mai mult decât atât, spune Sfântul Ioan Scărarul că niciodată, absolut nimeni nu și-a sfințit viața fără să dobândească Rugăciunea inimii.

Dacă creștinii ar înțelege lucrul acesta, aceasta le-ar fi și lucrarea. Și aceasta ar trebui să fie preocuparea nu de fiecare zi, ci de fiecare clipă a vieții noastre: să dobândim cu adevărat darul Rugăciunii. Pentru că numai prin darul Rugăciunii putem să-l ținem pe diavol în afara sufletului nostru. Este lucrarea de căpetenie pe care noi trebuie să o săvârșim. Astfel, mintea omului se schimbă și se întoarce către Dumnezeu și, întorcându-se către Dumnezeu, se umple și mai mult de această lucrare. Deci nu mai viețuim ca niște vrăjmași ai lui Dumnezeu, ci începem să viețuim ca niște oameni supuși Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

– Și cum putem să dobândim trezvia în ziua de astăzi noi, creștinii din mijlocul cetății, mulți cu familii și copii, ancorați în problemele de la serviciu?

– E poate cel mai greu lucru, dar nu imposibil. Nu este imposibil să dobândim trezvia și Rugăciunea, pentru că, vedeți, atât cât omul se sârguiește, Dumnezeu nu-l lasă fără de răspuns în lucrarea sa. Omul trebuie să pună voință și, punând voință, Dumnezeu atunci începe să pună și El harul Său, care cu adevărat ajunge să ne transforme în interiorul nostru. Să știți că eu am cunoscut în lume creștini care au dobândit darul Rugăciunii inimii. Este într-adevăr greu, dar, atunci când vrei cu adevărat, Dumnezeu îți dă și acest dar – pentru că este un dar. Și fie că îl dobândesc la începutul drumului, cum spune același Ioan Scărarul, fie că îl dobândesc la mijlocul drumului, fie că îl dobândesc chiar pe patul de moarte, darul acesta îl dă Dumnezeu tocmai pentru sfințirea vieții noastre.

Tot ceea ce înseamnă însă lucrarea noastră aici, pe pământ, trebuie să fie într-adevăr o stare de trezvie, o stare de luare-aminte, o stare de verificare permanentă: ce se întâmplă în viața noastră? Și asta poți s-o faci și la birou ‒ sigur, nu ca atunci când stai în mijlocul pustiei. Nu întâmplător marii trăitori s-au dus în pustie. Dar dacă noi nu putem să realizăm lucrul acesta, să nu deznădăjduim, căci, pe lângă datoria noastră de a ne ruga cât mai mult, mai avem și alte mijloace de îmbunătățire a vieții duhovnicești. Nu trebuie să ne oprim doar la rugăciune. N-ai putut să te rogi atât de mult pentru că ești într-o funcție publică, și acolo vin oameni cu care trebuie să stai de vorbă? Atunci, sigur că poți să te rogi mai mult când ai ajuns acasă, pe timpul nopții. Sau poți să faci în așa măsură, încât să lucrezi celelalte fapte bune prin care să-ți dobândești mântuirea. De pildă, Sfântului Antonie cel Mare i S-a arătat odată în vedenie Mântuitorul Iisus Hristos și i-a spus că există cineva în cetatea Alexandriei mai mare ca dânsul. Și s-a dus bătrânul, din pustia lui, să vadă ce lucrare săvârșește omul acela. Și știm bine că săvârșea un lucru cât se poate de simplu: muncea ca orice om, dar, din tot ceea ce câștiga, știa să facă parte și lui Dumnezeu, adică Bisericii, și săracilor, și oprea puțin pentru nevoile sale. Și încheie omul acesta: „Nu știu să fi făcut altceva mai bun decât atât!”.

Cu toate acestea, iată, Dumnezeu, întru smerirea Sfântului Antonie cel Mare, i-a descoperit una din căile prin care creștinii se pot mântui. De aceea, milostenia, pe lângă rugăciune, are un mare rol în viața creștină, ca și toate celelalte lucruri: postul, asceza, înfrânarea ‒ și, mai ales, lupta cu păcatul. Când Sfântul Apostol ne învață: „Ieșiți din lume și vă osebiți, zice Domnul” cf. II Corinteni 6:17, nu înseamnă să ne luăm lumea în cap și să ne ducem în pustie, ci înseamnă să ieșim din duhul păcătos al lumii. Un creștin trebuie să se tot retragă din această lume și să‑și facă acel Rai despre care vorbeam și care înseamnă, de fapt, starea de mântuire a sufletului său.

„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

– Și cum putem rupe legăturile cu lumea, care ne trage atât de mult înspre ea?

– Păi, simplu. Atunci când, de pildă, lumea te invită la o petrecere, stai bine și te gândești: ce câștigi tu de la acea petrecere? Și poți ușor să depășești această stare și să mai tai din elanul acesta de a fi o persoană atât de sociabilă. Sau atunci când, de pildă, te-ai dus la birou și ești tentat să bei două cafele de dimineață, pentru că zici: „Nu m-am trezit prea bine” ‒ în loc de două cafele, bea numai una! Așa se învinge orice patimă și așa se scot lucrurile acestea rele. Sunt multe de genul acesta, pe care noi le putem lucra foarte simplu. Dar faptul că nu suntem suficient de atenți, că nu punem mult preț pe lucra­rea celor duhovnicești ne face să renunțăm de multe ori la luptă și să considerăm că tot ce zboară se și mănâncă, cum zice românul. Ei, nu tot ce zboară se mănâncă, de aceea, lucrurile trebuie triate.

Aceasta, până la urmă, este starea de trezvie duhovnicească a unui mirean în mijlocul lumii: să trieze permanent lucrurile. Și cum le triază? Prin acest permanent semn de întrebare: „E bine ce am făcut? E bine ce am gândit? E bine ce am vorbit?”. Și atunci conștiința, glasul lui Dumnezeu din om, începe să „puncteze”. E adevărat, în prima fază, poate te-ai lăsat tentat să faci un lucru, dar atunci când ți-ai pus și a doua oară și a treia oară acest semn de întrebare: „E bine să mă duc la acea petrecere? E bine să ies azi în oraș cu prietenii?”, atunci vei găsi, iată, un răspuns potrivit pentru tot ceea ce te frământă în interior. Problema mare este că noi am pus armele jos și nu mai luptăm deloc. Asta este marea problemă a creștinilor de astăzi, că ei cred că se pot mântui fără nici un fel de luptă. Fără luptă nu se mântuiește nimeni.

– Ați recomandat Rugăciunea inimii. Ce sfaturi concrete le dați creștinilor care doresc să practice această Rugăciune?

– Eu le spun mereu: orice creștin trebuie să aibă un program de rugăciune. Și asta include, pentru un om în lume, fie rugăciunile de dimineață și de seară, fie un acatist sau un paraclis ‒ și metanii, desigur. Dar, în afară de aceasta, poți face mai mult. Spre exemplu, te-ai sculat dimineața cu o oră mai devreme decât cel care nu se roagă. Creștinul trebuie să se trezească cu cel puțin o oră mai devreme decât cel care nu crede în Dumnezeu, ca să-și facă programul de rugăciune. După ce-ai citit paraclisul sau acatistul respectiv, este bine să te pui fie în genunchi, fie pe scaun sau chiar în picioare și să începi să rostești Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Măcar zece minute, un sfert de oră… Apoi, ducându-te la lucru, în mașină, pe drum și după aceea, când ai intrat în programul zilnic, să rostești în continuare Rugăciu­nea. Când ai constatat că ți-a zburat mintea, încearcă s-o aduci înapoi și să reiei firul Rugăciunii. Și seara, de asemenea: ți-ai făcut rugăciunile de seară ‒ înainte de-a te culca, pune-te iarăși în genunchi, pe scaun sau în picioare și începe iarăși să rostești Rugăciunea inimii zece minute, un sfert de oră ‒ și, desigur, până adormi, ca diavolul să nu aibă pe unde să se strecoare, cu vise care tulbură și care-l neliniștesc pe creștin.

– Care sunt roadele Rugăciunii inimii, referindu-vă concret la cei pe care i-ați cunoscut și au dobândit această Rugăciune?

– Cel mai mare rod al Rugăciunii este că ea curățește inima de păcat. De fapt, acesta este și sensul Rugăciunii noastre. Noi nu ne rugăm ca să dobândim altceva decât curățirea noastră de păcat. Și, atunci când omul se curățește de păcat, începe cu adevărat să dobândeas­că darul Duhului Sfânt. Nu există dar al Duhului Sfânt într-un om păcătos, într-un om care nu este curățit de păcat. Imaginați-vă că într-un vas în care ai pus tot felul de bolovani, de pietre, de mizerie, mai torni și apă și vrei să fie și curată, ca să poți bea liniștit. Nu se poate lucrul acesta. Ci, atunci când vrei cu adevărat ca vasul să fie curat, nu faci altceva decât să scoți totul din el, să speli vasul, să-l cureți foarte bine și atunci, desigur, apa turnată în vasul acela va fi curată și bună. Acesta este și harul Duhului Sfânt într-un om, în vasul acesta care e trupul nostru. Și sigur că, împreună cu trupul, și sufletul trebuie să lupte să se sfințească. Prin rugăciune nu se sfințește numai trupul sau numai sufletul, ci omul întreg, trup și suflet. Acesta este marele dar pe care ni-l dă Rugăciunea.

În viața concretă, sigur, am întâlnit oameni de genul acesta. Mai zilele trecute a murit unul dintre deținuții politici și mi-am adus aminte că omul acesta avea darul Rugăciunii inimii. Prima dată când am discutat cu dânsul, i-am zis: „Dumitale ai darul Rugăciunii!”. Și n-a vrut să-mi recunoască. A doua oară, de asemenea, nu a vrut să-mi recunoască. Abia a treia oară a zis: „Da. Și aceasta a fost salvarea mea în închisoare”. Prin faptul că a dobândit darul Rugăciunii inimii, Dumnezeu i-a dat puterea să treacă peste toate acele încercări, care n-au fost puține în viața respectivului mărturisitor. Dar m-a întrebat: „De unde știți?”. Și atunci i-am spus: „Am învățat de la Părinții pe care i-am cunoscut în mănăstire, marii rugători ai Rugăciunii inimii, și teoretic știu”. Practica e însă a Rugăciunii, și darul e de la Dumnezeu. Pentru că este vorba de dobândirea unui dar pe care Dumnezeu poate să ți-l pună, poate să nu ți-l pună. Și știe El ce ne este de folos la mântuirea sufletului. De aceea, sunt mulți care l-au dobândit, eu am văzut destui creștini.

Aveam, de pildă, doi frați la Bicaz, când eram călugăr la Tarcău, care du­ceau o viață foarte simplă. Erau căsătoriți, am spune noi, numai așa, de fațadă, cu două verișoare, și trăiau ca frații și surorile. Aveau două căsuțe identice, ca din povești, și toată lucrarea lor era asemenea celei despre care am vorbit legat de Sfântul Antonie cel Mare. Lucrau la piatra de var și, acolo lucrând, toată ziua se rugau. Nu-i auzeai vorbind nimic, de dimineață până seara. Se duceau la biserică în fiecare duminică sau sărbătoare. Făceau milostenie și la biserici, și la săraci, cât puteau, și toată ziua nu făceau decât să rostească Rugăciunea inimii. Eu am învățat mai multe de la acești doi creștini – mi-aduc aminte de ei ca astăzi, și-i port în sufletul și-n rugă­ciunile mele – decât de la Părinții pe care-i aveam în mănăstire. Și sunt mulți ca ei. Depinde ce vrei să faci în viața ta.

 (…)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Februarie 2021

Sursa: familiaortodoxa.ro