„SIMPLĂ ŞI SMERITĂ SĂ NE FIE VIAȚA!”

 

Părintele Atanasie Stasiuc din Brodina (Suceava)

„Oare or mai fi Părinți asemenea Părintelui Atanasie?”, am întrebat un monah cu mare evlavie la acest Bătrân. „Ei, Părinți precum Părintele Atanasie din Brodina sunt greu de găsit… Aceștia au mireasma Veșniciei!”. Într-adevăr, ascultându-l pe Părintele Atanasie, simți cum simplitatea și smerenia sa îți înmoaie inima, și realizezi că, dacă ai putea să le pui pe cele Cerești mai presus de toate, atunci ai gusta Raiul încă din această viață, asemenea tuturor Bătrânilor pe care Domnul ni-I trimite ca pilde. (R.T.)

– Părinte Atanasie, ne-ați povestit despre copilăria sfinției voastre, cu anii grei din timpul războiului și ai epidemiei de tifos. Cum a fost viața după război?

– Era cam greu după război, că tot lipsă era peste tot. Lucram în pădure. Atunci pădurea se tăia, din cauză că am pierdut războiul şi oamenii trebuiau să plătească la ruşi paguba. Rușii au zis să plătească ‒ și cine a plătit? Oamenii. Toţi trebuiau, tăiau din pădurea statului şi le dădeau lor. După aceea, ce aveai în casă, vite sau ceva, obligat era de dat carne, de dat lapte, de dat tot-tot. Dacă nu dădeai, te pedepseau, era lege. Şi o seamă, care mai erau încăpăţânaţi și nu voiau să se supună, stăteau la închisoare. Nu era de joacă. Am lucrat aşa, din copilărie, cum am putut, în pădure. După aceea, a venit timpul armatei. Am făcut armata, dar nu sub arme, ci la şantierele unde se lucrau drumuri. După trei ani de armată, am venit iarăşi acasă şi m-am înţeles cu femeia mea, ca să mă însor.

Aveam 30 de ani pe atunci și, de la un timp, mă tot gândeam ca mi-a venit vremea. Am mai vorbit cu nişte fete, dar n-am putut să mă înţeleg cu ele. Eu eram aşa de retras, niciodată n-am spus la vreo fată ceva, ca să pun mâna pe ea – iertaţi-mă ce spun! –, că eu ştiam că astă copilă încă nu e a mea, aşa aveam eu credinţa după Sfânta Scriptură. Şi ele, când mă vedeau așa, ziceau: „Măi, ăsta nu-i pentru mine!”, și se retrăgeau. Pe urmă, m-am gândit: „Ei, mai bine rămân aşa, singur!”. Și am plecat la Mănăstire la Putna. Acolo era un duhovnic bătrân, și-mi zice: „Ştii ce, frate? Uite ce: vino la mănăstire aici, că avem nevoie!”. Eu m-am gândit și parcă aş fi vrut să mă duc la mănăstire. Dar în mănăstire, când eram în al doilea an al meu acolo, în ʼ59, s-au făcut nişte reforme, prin care pe călugării tineri îi dădeau afară din mănăstire şi nu mai primeau fraţi. Şi eu am rămas afară. Iar mama zice: „Du-te şi ia-o pe Nastasia, vecina noastră, că e fată năcăjită, fată harnică!”. Și am ascultat.

M-am dus și i-am spus un cuvânt scurt: „Vrei să mergi după mine?” „Da’ cum să nu!”. Ne-am cununat la biserică, am făcut şi oleacă de nuntă. Atunci nunțile erau toate în costumele ţărăneşti. Şi mireasa era îmbrăcată cu straiele făcute de mâna ei, nu cum este acuma, de se cumpără. Noi, aşa cum eram, ne împăcam bine. Am trăit peste 60 de ani împreună şi am avut un trai liniştit.

„Te cheamă Dumnezeu!”

– Și cum aţi ajuns diacon?

– Eu mergeam la biserică aşa, ca de obicei, nu mă oprea nimic. Atâta că, la armată când am fost, nu ni se dădea voie. Totuşi, şi acolo mergeam pe furiş. Ceream bilet de voie la oraş, şi ei întrebau: „La ce?”, şi eu spuneam: „La meci!”. Dar eu, când intram în oraş, mă uitam în stânga, în dreapta, ca să nu mă vadă miliţienii, şi intram în biserică. Şi tot timpul în biserică. Asta mi-a plăcut. Dar acolo ei n-au ştiut.

După aceea, când am venit acasă, mergeam mereu la biserică. Acolo era un cântăreţ bătrân, un moşneag, care a murit. Și atunci preotul m-a primit pe mine cântăreţ – aşa, fără şcoală, fără nimic. Eu am învăţat şi limba slavonă, tot aşa, din cărticelele de rugăciuni. Încă se făcea atunci la noi slujbă pe limba slavonă; pe româneşte puţin se făcea. După aceea, eu am stat cu Părintele zece ani. În zece ani, Părintele a murit, s-a dus în veşnicie. Eu am rămas mai departe. Aşa că am stat cu alt preot încă zece ani. Cu al treilea încă zece… Și aşa, s-au făcut treizeci de ani.

M-a cunoscut şi episcopul, Înaltul Pimen. Când venea aici, la Brodina, îi plăcea cum citeam. Când a venit prima dată să facă slujba, noi nu aveam cărţi de toate încă, atunci era mai greu cu cărţile. Acum, că a venit episcopul, trebuia să slujim pe româneşte. Eu am intrat în sfântul altar şi zic aşa, cu sfială parcă, mă ruşinam încă de Înaltul: „Înaltpreasfinţite Părinte, am o rugăminte” „Spune, ce-i?”. Eu zic: „N-avem cărţi româneşti, avem doar slavone” „Dar știi cum să citeşti slavona? Îmi place şi mie slavona!”. Şi am făcut acolo slujba, am citit tot. După aceea el spunea cazania, și zice: „Aveţi un cântăreţ vrednic!”. Şi-mi zice: „Când facem sfinţirea bisericii aici, la Brodina, te hirotonim!”. „Nu vreau, dom’ părinte, nu se poate asta! Eu nici şcoala n‑am făcut, nimic! Să fiu eu diacon? Nu se poate!” „Ei, nu, nu! Te cheamă Dumnezeu!”.

Când a venit ziua aceea, eu am făcut cum au spus ei, am făcut canonul, am făcut spovedanie şi m-am pregătit. Şi mă gândeam: „Ei, eu nu mă duc la biserică… Nu sunt de asta vrednic”. După aceea, noaptea, am visat un vis. Parcă cineva vorbea, zice: „Trebuie să faci ascultare!”. Când m-am trezit, m-am gândit: „Mă duc la biserică”. Dar acolo era un cor, iar eu la strană nu mai aveam ce face acuma. Și am ieşit undeva pe-afară. Pe urmă vine cineva: „Te cheamă un preot!”. Eu am intrat, iar un Părinte m-a dus pe treptele altarului cu reverenda: „Gata, du-te, îmbracă-te, că nu-i de joacă!”. Și m-am îmbrăcat repede. Reverenda era prea mare pentru mine, totuşi am strâns-o cu o curea, m-am îmbrăcat şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-a hirotonit atunci, m-a sfinţit diacon. Parcă eram cumva… parcă mă temeam…

– Câţi ani aveaţi?

– Şaptezeci şi unu. Am slujit de atunci douăzeci de ani. Eu parcă tot mai eram cumva retras prima dată, dar după aceea m-am deprins ce să fac. Şi acuma mai pot să slujesc, dar sunt mai slab, nu mai pot aşa face, totuşi cu ectenii, aşa ceva pot să fac. Biserica e departe de-aici. Când mai puteam, mergeam pe jos. Făceam câte şase kilometri încolo şi înapoi.

– Ați simțit ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului?

– Da, în timpul războiului. Să vă spun o întâmplare. Nemţii au venit aici în ʼ44. Frontul era la Straja, iar la noi, aici, la Izvoare, se îngrădea linia a doua. Nemţii lucrau, făceau tranşee, cazemate. Eu, copil de 16 ani, cum veneam odată de la lucru de la nemţi, am intrat într‑o cazemată, curios să văd cum e înăuntru. Când am intrat, era aici o încăpere şi acolo era a doua încăpere, cu un rastel pentru mitralieră, dar nu era mitralieră încă pusă. Și cum mă uitam eu, numai odată aud: cineva afară parcă vorbeşte ceva. Era acolo un gemuleţ numai atât de mic, pe unde se punea ţeava mitralierei. Şi am sărit repede la gemuleţ să văd ce-i acolo. Veneau doi ofiţeri mari, nemţi, spre cazemată. M-am speriat și m-am ascuns repede într-un colţişor. Ei au intrat în prima cămăruţă, ceva vorbeau, dar încet, aşa, ei între ei. Şi unul încă a făcut un pas încoace, lângă mine. Dar nu m-a observat. Dacă mă observa acolo, mă împuşca pe loc. Că ruşii trimiteau nişte băieţi aşa, de 14-15 ani, în spionaj. Şi dacă mă prindeau, nu mă credeau că am intrat aşa, de curiozitate, ci că am intrat să văd ce e acolo şi să spun la ruşi.

Eu mă rugam tot timpul: „Doamne, mă ajută! Maica Domnului! Sfinte Nicolae!”. Ei au stat acolo cam două minute, ceva vorbeau şi s-au retras. Când s-au dus ei afară, eu iarăşi la gemuţ, să văd și, când au plecat ei după un colţ, atunci am fugit. Când am ieşit, am făcut o cruce: „Mulţumesc Domnului şi Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae că mi-au ajutat!”. Şi chiar că aşa era. A fost pericol mare. Atunci nu mi-am dat seama, dar după aceea mă gândeam că a fost periculos tare, nu era de joacă…

„Asta încă-i uşor, cu virusul ăsta…”

– Câţi copii aţi avut şi cum i-aţi crescut?

– Noi avem patru copii: doi băieţi la Oradea Mare, în Bihor, și două fete aici, la Izvoare. Toţi sunt, slavă Domnului, buni. Vin aici, la noi, ne ajută, au grijă de noi. I-am crescut după voia lui Dumnezeu. De mici erau ascultători, de aceea au rămas şi acuma ascultători şi credincioşi. Aşa că e foarte bine, n-avem ce zice.

– De ce aţi ales să locuiţi aici, în acest cătun, fără curent electric?

– Curentul era la noi lampa cu gaz. Şi dacă lampa nu mai era, nişte lumânări. Aşa eram obişnuiţi, aşa şi acuma. Acuma mai avem lumină, pentru că avem aici aieste lanterne micuţe şi le mai punem noaptea, când mai trebuie.

– Dar cum e să trăieşti fără apă la robinet?

– Foarte bine! Robinetul era la noi găleata, şi o luam şi aduceam apă mai proaspătă, de la izvor. Asta-i mai curată ca la centru!

– Acum aveţi o vârstă, nu vă este greu să trăiţi aşa, fără curent?

– Noi suntem aşa obişnuiţi, că parcă nu trebuia curentul. Nu numai eu ‒ au fost mai mulți aici, dar acuma s-au mai rărit. Bătrânii au murit, tinerii s-au dus…

– V-aţi învăţat cu puţin.

– Cu puţin şi foarte bine.

– De ce ziceţi că e bine? Noi, la oraș, zicem că e rău.

– Puţin din puţin se face mult.

– Aici duceţi o viaţă simplă şi retrasă. Credeţi că viaţa aceasta simplă vă ajută să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu?

– Sigur că da! Asta sută la sută! Simplă şi smerită să fie! Cum a zis şi Domnul Iisus Hristos, că între oameni trebuie să fie iubire, dreptate şi pace. Dar acuma pacea e cam puţină, din cauza celui rău, care este duşmanul lui Dumnezeu şi al nostru, al oamenilor: diavolul, satana. Acuma în lume este mândria, cel mai mare păcat, de la satana, care a vrut să fie el dumnezeu. El era îngerul luceafăr, și pe urmă a fost aruncat din ceruri şi blestemat. Şi a zis el atunci către Dumnezeu: „Lasă, că eu am să-mi fac împărăţia aici, pe pământ”. Şi chiar a făcut! A băgat în oameni ura, mândria şi nedreptatea, iar oamenii sunt fără pace, fără nimic. Lui îi place mai mult când vede că se varsă mai mult sânge, se fac crime, omoruri, avorturi, fel de fel… Asta-i al lui.

– Cum se vede situaţia din zilele acestea, de aici, de departe?

– Asta este aşa, după părerea mea, cum spune şi aici, în Sfânta Scriptură, că este o plagă de la Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Dar Dumnezeu tot aşteaptă, că poate se pocăiesc oamenii, ca să treacă a doua plagă, ferească Dumnezeu! Asta încă-i uşor cu virusul ăsta, dar ferească Dumnezeu de cele care urmează, pentru păcatele noastre. Dacă lumea nu se îndreaptă, nu se pocăieşte, nu se ştie cum va fi mai departe. Mai rău! Şi destul de rău şi asta e, dar dacă vine altul… aşa ceva nu se ştie cum va fi.

– Dar oamenii se tem unul de altul, să nu ia virusul. Credeţi că e normală această teamă?

– Oamenii trebuie să aibă mai mult credinţa în Dumnezeu, rugăciuni şi fapte bune. Dar rugăciu­ne nu prea mai este. Vedeţi că acuma s-a făcut aşa, nişte treburi… Oamenii au multă înţelepciune, dar puţini sunt care spun: „Mulţumesc Domnului!”. Că Dumnezeu a dat omului mintea aceea, ca să facă aşa o maşinuţă, vedeţi, ca asta cu care înregistrați acuma ‒ vorbim noi aici şi ne auzim din America! Dar de unde aceea? De la Dumnezeu dată omului. Şi omul, nu! Omul a spus atunci: „Noi am făcut!”. Omul a uitat de Dumnezeu. Maşinile, fel de fel de lucruri sunt foarte bune, îi uşurează pe oameni. Numai una este rea: care a făcut bombele acelea, care sunt pregătite pentru moartea în masă. Asta nu se ştie cum va fi. Dar încă nu, n-are să fie cum vrea satana. Că Dumnezeu tot are grijă. Lumea asta, cât este de rea, tot mai este şi bună. Mai sunt şi oameni buni.

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Sursa: Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/ Martie 2021