„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…” de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt

L-am cunoscut pe Părintele Siluan Osseel la Essex, în iarna trecută. Era înconjurat de un grup din parohia sa – „Sfântul Nectarie”din Eindhoven – printre care se aflau şi câţiva români, astfel ajungând să ne apropiem puţin unii de alţii. Înainte cu o zi de plecare, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în flamandă, după care ne-a dăruit o cărticică în care era cuprinsă convertirea lui la Ortodoxie, petrecută în urma întâlnirii cu Părintele Sofronie Saharov. Răsfoind-o, mi-am dat seama că lipseşte exact momentul convertirii, aşa că, după masa de seară, l-am rugat să povestească pentru cititorii revistei noastre mai multe despre cum s-a petrecut această trecere.

Cu ochii închişi şi pătruns de emoţia retrăirii, mi-a spus atunci numai câteva cuvinte: „Despre convertire nu vă pot vorbi… Este ceva atât de intim! Nu se pot povesti aceste lucruri, nu există cuvinte… Dumnezeu s-a atins duhovniceşte de inima mea şi mi-a spus: «Te cunosc şi te iubesc!». Dar aceste lucruri nu se pot povesti… Roagă-te pentru mine, Anca! Ortodoxia este o mare familie, iar noi suntem fraţi”.

A doua zi, în zori, deşi se pregătea de plecare, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd venind la mine şi deschizându-şi mai mult inima. Considera că cele spuse cu o seară în urmă ar putea fi înţelese greşit de unii cititori, de aceea a simţit nevoia să lămurească puţin. Cu aceeaşi emoţie şi intensă trăire, Părintele Siluan Osseel mi-a vorbit rar, căutând răspunsurile în duh, nu în raţiune, după cum povăţuia cel între Sfinţi Părintele nostru, Siluan Athonitul, al cărui nume s-a învrednicit să-l poarte. La sfârşit aveam dimpreună lacrimi în ochi…

Părintele Siluan: – Ieri seară am vorbit despre convertire, acest moment crucial din viaţa unui om, şi poate am folosit o expresie un pic riscantă, care ar putea duce la o interpretare greşită… Am spus că Însuşi Dumnezeu este Cel care spune fiinţei umane: te cunosc şi te iubesc. Bineînţeles, este un fel de-a spune. Dumnezeu nu vorbeşte „oral” fiinţei umane, ci îi vorbeşte în inimă. Sau, mai bine-zis, în nous[1], cum spunem adesea în Biserica noastră.

- Ce este nous-ul?

- Nu sunt teolog, vă rog să mă iertaţi. Răspunsul meu nu va fi unul elaborat. Nous-ul este centrul fiinţei noastre. Este centrul duhovnicesc care ştie. Punct! Ştie, fără să aibă nevoie de o analiză raţională. Poate că intelectul se va împotrivi şi va spune: ,,Ce faci?! Nu eşti nici rus, nu eşti nici grec, nici român şi eşti atras de religia asta ciudată…” Inima însă ştie!

- Adică începe o luptă între inimă şi raţiune?

- Mai degrabă un decalaj. Inima se avântă cu adevărat, fiindcă ştie. Ştie Adevărul. Cum de ştie? Fiindcă asta este funcţia nous-ului, de a şti. Aşadar, Dumnezeul nostru ne vorbeşte prinnous. Sunt momente în care inima noastră, întreaga noastră fiinţă se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. De pildă, ca în Psalmul 50 al lui David, în care se vorbeşte despre o ,,inimă înfrântă”… Vă amintiţi de Evanghelia Schimbării la Faţă? Apostolii vor să reţină acest moment şi unul dintre ei spune: ,,Doamne, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Dar nu o colibă este cea care poate reţine prezenţa lui Hristos! Ci o „inimă înfrântă”.

Bineînţeles, noi acuma suntem mari poeţi şi îl iubim mult pe Sfântul Siluan care zice: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui.” Spunem: „O, ce cuvânt extraordinar!”. Asta până în momentul în care ne aflăm cu adevărat în iad şi începem să strigăm: ,,Doamne, te rog, vino, ajută-mă! Ia-mi mâna, ca în icoana Învierii, trage-mă către viaţă!”… În momentul convertirii, pentru prima oară, omul trăieşte această experienţă: Dumnezeu se face cunoscut omului prinnous. Nu vreau să spun că e cumplit, dar e ceva care atinge fiinţa umană în totalitatea ei, şi fizic, şi psihic.

- Ca un cutremur.

- Da. Şi, în acest moment, omul ştie că Dumnezeu îl cunoaşte: „Pe tine, chiar pe tine, Ana, sau Sofia, vă cunosc şi vă iubesc”. Este un eveniment atât de mare, încât nu avem cuvinte… Trebuie să-l trăieşti. Nu spun că mie mi s-a întâmplat asta, dar este suficient să-l citim pe Sfântul Siluan, care spunea că, din acel moment, a ştiut că este cunoscut de Dumnezeu, a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte. Deci, vă rog, nu scrieţi că Dumnezeu îi spune omului „Te cunosc…” , ci că prin nous Dumnezeu se face cunoscut omului, şi că îi dăruieşte mila Sa, blândeţea Sa, smerenia Sa… Smerenia lui Dumnezeu! Este de neînchipuit! El, Care a creat întreaga lume, El este smerit… El! Noi nu ştim ce este smerenia. Doar Sfântul Siluan ştia. Pentru că el a văzut privirea lui Hristos şi, în privirea aceasta, a cunoscut smerenia Domnului. De aceea, chiar înaintea morţii, când Părintele Sofronie a intrat în camera lui şi l-a întrebat: „Părinte, sunteţi pregătit de moarte?”, acest mare om, acest mare sfânt i-a răspuns: „Nu, nu… pentru că nu am dobândit încă smerenia”.

- „Smerenia lui Hristos”…

- Smerenia. Există o singură smerenie. Noi încercăm să trăim această stare de smerenie, dar ceea ce trăim este numai o imitaţie. Cu toate acestea, ne străduim. Ne rugăm, căutăm. De fapt, aşa cum se spune şi în cartea Sfântului Siluan, nu am putea căuta ceea ce nu am cunoscut deja. Şi ajungem să cunoaştem când Îl întâlnim pe Hristos. Sfântul Siluan L-a privit pe Hristos în ochi şi astfel a simţit blândeţea şi smerenia Celui care a creat întreaga lume şi Care i-a spus chiar lui: „Învaţă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Noi trăim… ah! ca nişte prăpădiţi, privim totul de sus, din turnurile astea false pe care ni le-am construit… Ăştia suntem, nişte prăpădiţi.

- Dar cum putem păstra această smerenie, căci Sfântul Siluan a luptat cincisprezece ani pentru a o dobândi?

- Cu cât este mai curată viaţa omului, cu atât mai eficientă este funcţionarea nous-ului. Curăţie în toate sensurile cuvântului. Dar, pentru a păstra harul, trebuie multă grijă. Harul este atât de delicat, încât şi cel mai mic gând îl poate alunga. Amintiţi-vă de Sfântul Siluan, de momentul când intră în biserică şi vede un călugăr care era mai plinuţ. Şi îşi spune: „Părintele ăsta, dacă se mai îngraşă mult, n-o să mai poată să-şi facă metaniile!” A fost suficient acest gând ca să piardă harul!

Ieri, în trapeză s-a citit un cuvânt: „Purtaţi-vă cu harul ca şi cum v-aţi afla lângă o pasăre care s-a aşezat lângă voi şi nu vreţi s-o speriaţi.”. Nu vă mişcaţi, nu faceţi nici cea mai mică mişcare! Nici cu inima, nici cu mintea. Rămâneţi nemişcaţi, fiindcă altfel bucuria se va retrage. Este cu neputinţă să reţii tot timpul această stare de har. Aşa că amintiţi-vă de Adam, care într-o zi s-a pomenit în afara Raiului şi plânge. Aşa suntem şi noi. Harul se retrage încetişor, încetişor, iar omul se întreabă: „Ce se întâmplă? Începe să fie frig aici. Temperatura scade şi nu văd nici un termostat care să o ridice la loc. Ce să fac?” Şi începe să plângă fiindcă a pierdut această relaţie intensă cu Hristos, a pierdut simţirea prezenţei lui Hristos.

În astfel de momente, purtaţi-vă ca şi cum aţi fi nişte poeţi extraordinari: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Nu trebuie să cazi imediat în disperare dacă nu reuşeşti. A-ţi ţine mintea în iad înseamnă: „Iată, pe de o parte, Doamne, Te cunosc, ştiu cum trebuie să trăiesc. Dar, pe de altă parte, uită-Te la viaţa mea, Doamne… Sunt cu totul netrebnic, nu am putere singur să duc la îndeplinire poruncile Tale, nu pot să trăiesc ca în Fericiri…”.

Deci să încercăm să trăim în această stare: pe de-o parte, fiind conştienţi cum ar putea să fie viaţa noastră cu Hristos, iar pe de alta, privindu-ne pe noi înşine şi spunându-ne: „ Doamne! Cât eşti de sărman, preotule, cât eşti de slab, cât eşti de neputincios…”. Este o tragedie. Cred că Părintele Sofronie numea asta „tragedia omului”. Suntem ca într-un teatru, un teatru grec, şi suntem în acelaşi timp actori şi spectatori. Şi ne vedem pe noi înşine şi ne spunem: „Cum este posibil? Cum este posibil, Doamne? Te cunosc, şi cu toate astea Te părăsesc! Cât sunt de slab! Cât sunt de netrebnic! Doamne, ajută-mă!”. Dar să trăieşti tot timpul această stare, a celor doi poli, şi asta fără să cazi în deznădejde, ci dimpotrivă, ca în fresca aceasta, a Învierii – să stai cu mâinile întinse, aşa, ca Adam… Iar Hristos, El este tot timpul de faţă şi ne aşteaptă, aşteaptă momentul în care să facem gestul ăsta, ca să ne prindă şi să ne tragă afară.

- Ce-i de făcut când vedem că păcătuim mereu şi Hristos ne iartă încă o dată şi încă o dată, dar viaţa noastră nu se schimbă deloc?…

- Fiţi atenţi, pentru că aici este o capcană psihologică. Bineînţeles că nu avem nici o scuză pentru păcatele noastre, fiindcă ştim foarte bine cum trebuie să trăim – dar, pe de altă parte, când suntem cu adevărat conştienţi de starea noastră căzută, putem să strigăm: „Doamne, îmi amintesc că ai spus că ai venit pentru bolnavi, nu pentru cei care se cred sănătoşi, deci, Doamne, uită-te la mine, cât sunt de sărac, uită-te cât sunt de neputincios, chiar dacă, Doamne, Tu mi-ai arătat dragostea Ta…”. În acest moment, care este un moment almărturisirii, Hristos vine. El este în acelaşi timp doctorul şi doctoria…

- Sfânta Împărtăşanie…

- Da! Desigur. Aşadar noi trebuie să ne ferim din răsputeri să nu cădem în deznădejde. Pentru că din orice situaţie există întotdeauna o ieşire. Exit („Ieşire”). Exomologhiste!(„Mărturisiţi-vă!”) – cum spun grecii. Putem ieşi din starea asta prin mărturisire, fiindcă mărturisirea depinde de două condiţii fundamentale: pocăinţa ta şi mila Mea. Bineînţeles, adevărata pocăinţă conţine hotărârea fermă de a ne schimba viaţa. Metanoia[2]. Nu este suficient să spui: „Doamne, Doamne!” Trebuie o schimbare a întregii fiinţe. Este greu, dar nu imposibil. Am văzut asta şi în viaţa Sfântului Siluan: nu este imposibil. Într-o zi, am învăţat să mergem – a fost greu, dar am învăţat. Toţi am învăţat matematica – a fost greu, dar am învăţat. Şi în viaţa duhovnicească putem învăţa la fel, puţin câte puţin, urmându-i pe Sfinţii Părinţii noştri, urmându-l pe Stareţul nostru…

- Ce aţi învăţat de la Stareţul sfinţiei voastre, Părintele Sofronie?

- Era un duhovnic desăvârşit. Avea măiestria de a-i face pe oameni să înţeleagă, într-un fel foarte simplu, legile care există în viaţa duhovnicească. Aşa cum în fizică, în matematică, există legi, la fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu putem spune: „Aici este un obstacol, calea asta e prea grea pentru mine, aşa că o să încerc să scap pe undeva. Sau, mai bine, să mă întorc înapoi.” Nici vorbă! Era aspru, dar avea şi mult umor. Îi putea duce pe oamenii până la o treaptă mai înaltă, dar era şi cu picioarele pe pământ. Nu era ca un părinte duhovnicesc care să plutească pe un norişor. Era foarte practic.

- Adică avea trezvie? Era neîncetat într-o stare de atenţie, atât la Dumnezeu, cât şi la ceilalţi?

- Da. Nepsis („Trezvie”). Putem trăi starea aceasta oriunde. Adică putem să ne găsim şi într-o peşteră ca sihaştri, dar şi pe un stadion plin de mulţime. Putem fi în metrou, în aglomeraţie, putem sta de vorbă cu unul şi cu altul, şi totuşi să avem undeva, înlăuntru, această conştiinţă că Hristos este printre noi. Înţelegeţi? Nu este un raţionament, ci o stare de conştiinţă.

- Şi nu este nici imaginaţie, ci este efectiv simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Adică nu încep să-mi imaginez acum că Dumnezeu este printre noi, ci Îi simt cu adevărat prezenţa. Fiindcă imaginaţia este o greşeală în viaţa duhovnicească.

- Da, este o mare ispită.

- Să ne întoarcem la Părintele Sofronie… În cartea Părintelui Zaharia, „Remember Thy First Love”[3], se vorbeşte despre cele trei perioade din viaţa duhovnicească a omului: prima este venirea harului, a doua este retragerea lui, iar a treia este întoarcerea harului. Şi am citit că Părintele Sofronie avea harisma de a-i scoate din starea de deznădejde pe cei care pierduseră harul.  Adică ştia cum să le arate oamenilor că retragerea harului este, paradoxal, tot o formă de manifestare a harului, prin care putem căpăta avânt în rugăciune, plângând pentru ce am pierdut. Ne puteţi vorbi puţin despre asta? Poate unii dintre cititorii noştri ar putea pune în practică…

- În momentul în care harul se retrage, omul cade în întristare, iar când această perioadă durează ani şi ani şi ani, atunci este rolul părintelui duhovnic să-i încurajeze pe oameni. Şi atunci duhovnicul poate trage perdeaua, ca să ne arate starea în care am trăit înainte: unirea cu Hristos.

Şi în acest moment trebuie să ne spunem: „Haide, nu trebuie să cad în deznădejde, trebuie să mă rog astfel: Doamne, aminteşte-Ţi prima noastră dragoste!” Şi în acest moment omul primeşte o insuflare şi îşi poate recăpăta curajul de a merge mai departe, puterea de a nu cădea cu totul în deznădejde. Pentru că prima datorie a preotului este administrarea Tainelor, dar a doua este mila pentru credincioşi, datoria de a-i încuraja în perioadele dificile prin care şi ei, ca preoţi, au trecut în viaţă…

Voi încheia acum povestindu-vă cum îmi dădea de înţeles Părintele Sofronie că discuţia noastră se sfârşise. Îmi spunea, cu voce blândă: Voilà, c’est comme ça la vie… („Uite, aşa e viaţa…”). La început nu pricepeam ce voia să spună şi nu mă ridicam de la masă. După ceva timp, îmi zicea: „Puteţi pleca”. După aceea am înţeles că, atunci când îmi zicea: „Uite, aşa e viaţa…”, însemna că era timpul să plec. Deci… rugaţi-vă pentru mine!

- Rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine!

- Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă trimită harul Său, pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Siluan… Şi, pentru că nu mă aflu acum în biserică, ţie îţi pot spune: Pentru sfintele rugăciuni ale Sfântului Părintelui nostru Sofronie…

A consemnat Anca Stanciu

Traducere din lb. franceză de Mihaela Bacali

Sursa: FAMILIA ORTODOXĂ

Poate prietenia sa dureze o viata?

Cineva spunea ca dragostea e oarba, dar prietenia e clarvazatoare. Prietenii sunt unul dintre cele mai pretioase daruri ale vietii, poti avea unul, doi, zece, dar oare care sunt cei care conteaza cu adevarat? Prietenul adevarat e cel pe care il poti suna la orice ora, pe care il poti intreba orice, avand in acelasi timp certitudinea ca raspunsul lui ti se va potrivi cel mai bine. E cel care alege sa fie langa tine atunci cand toti ceilalti te-au parasit. Prietenul cel mai bun e cel care te cunoaste mai bine decat tine insuti, cel care se bucura pentru reusitele tale cu aceeasi sinceritate si ardoare ca si cum ar fi fost ale lui, cel care isi aminteste ceea ce ai fost, dar intrezareste totodata ceea ce poti deveni.

Un prieten adevarat e o lume noua in miniatura, cu propria definitie pentru fiecare dintre noi. Structura lui o va oglindi si o va completa miraculos pe a ta. Poate magia sa dureze o viata? Desigur, dar lucrurile nu vor fi la fel de simple mereu. Pentru ca nu exista un cronometru al prieteniei, asa cum nu exista un cronometru al dragostei. Iubirea, increderea, implicarea, devotamentul nu pot fi masurate si din pacate nu vin la pachet cu durata medie de viata si certificat de garantie. Prieteniile pot dura o zi, un anotimp, zece ani sau o viata intreaga. Depinde de ce, cum si pentru cat vei investi in ele.

Cate obiceiuri, atatea prietenii

Baza societatii noastre este formata din relatii, iar psihologii estimeaza ca marea majoritate dintre ele sunt cele de prietenie. In timp ce raporturile familiale sunt prestabilite, prietenia e definita mai mult de libertatea de a alege si poarta pecetea a ceea ce suntem sau ceea ce ne dorim sa fim.

Cele mai sincere relatii de prietenie pleaca de la cel putin un punct in comun. Rareori, doua persoane totalmente diferite vor reusi sa intretina o relatie de apropiere, oricat de mult si-ar dori, pentru ca prietenii trebuie sa foloseasca un limbaj comun.

Nenumaratele sfere ale vietii noastre creeaza raporturi diferite de prietenie. Si tu ai probabil un grup de prieteni cu care iti place sa iesi si altul cu care mergi sa joci baschet sau sa te plimbi cu bicicleta. Un prieten cu care te joci pe calculator in retea si altul cu care iesi la cumparaturi. Faptul ca impartasesti acelasi hobby cu o anumita persoana iti va dicta un anumit grad de apropiere fata de ea, dar se poate asta transforma intr-o prietenie pe viata? Cum am mai spus si inainte, depinde de tine.

Un dicton din literatura engleza spune ca prietenii patrund in viata noastra pentru un motiv, un anotimp sau o viata (friendship for a reason, a season or a lifetime). Fiecare are darul de a ne invata ceva, de a satisface o nevoie interioara manifestata, de a demonstra ceva. Se circumscriu unui motiv care ne determina sa dorim sa schimbam ceva, unei etape de evolutie care are loc intr-un anotimp al vietii noastre, dar sunt trecatori, plecand in momentul in care nevoia a disparut sau transformarea s-a incheiat. Cum e prietenul acela cu care ti-ai petrecut o vara intreaga la mare, dar pe care nu ai mai simtit nevoia sa il suni dupa ce te-ai reintors la viata ta. Sau prietena cu care ai mers la cursul de dans contemporan, dar care a disparut odata ce cursul s-a incheiat. Important este, subliniaza psihologii, sa stii sa retii si sa te bucuri de tot ceea ce aceste prietenii au sa iti ofere, fara presiune sau regrete. Desigur, nimeni nu spune ca partenera de la cursurile de inot nu poate deveni cea mai buna prietena a ta.

In antiteza cu aceste prietenii, sunt acelea care au potential de a dura toata viata. Care nesecita o baza emotioanla solida pentru a putea construi un edificiu al prieteniei trainic. Dar care iti pot oferi satisfacsii, sentimente si lectii ce vor dura la fel de mult ca si tine. 

La bine si la rau, impreuna mereu

Nimic nu poate rivaliza cu ceea ce un prieten adevarat iti poate oferi. Dincolo de simplul fapt ca e langa tine mereu, ca stie ceea ce gandesti inainte de a da curs verbal gandului, ca te iubeste asa cum esti, fara masti sau accesorii, prietenul adevarat te va completa si te va face mai bun. Dar pentru asta, trebuie sa ii fii la fel de prieten.

Grija, iubirea, intelegerea, devotamentul si sinceritatea sunt printre cele mai importante ingrediente ale unei prietenii durabile. Primul pas in orice prietenie este onestitatea, vorbeste-i deschis prietenului tau, spune-i ceea ce gandesti si nu pastra secrete fata de el, decat daca sunt absolut necesare. O prietenie care sa dureze o viata e in primul rand o prietenie sincera.

Fii alaturi de el, si la bine, si la rau. Poate parea cliseistic, dar a sti sa imparti cu un prieten si bucuriile, si tristetile iti va asigura o relatie de lunga durata. Nu ii vei refuza ajutorul, dar incearca sa nu il intrebi doar de ce are nevoie, un prieten adevarat va ghici si va sti singur cu ce sa contribuie pentru a alina suferinta. De asemenea, chiar daca esti o persoana independenta, careia nu ii place sa apeleze la cei din jur, nu ezita sa ceri ajutorul prietenului tau adevarat. Fa-o cu simplitate, fara a te scuza sau a multumi insistent. Astfel se consolideaza marile prietenii.

Ramanand in acelasi registru, una dintre marile dovezi ale prieteniei este sa sti sa savurezi succesul prietenului tau, mai ales cand nu il dubleaza pe al tau. Fiecare prieten va putea sa simpatizeze cu necazul amicului sau, dar numai prietenii aceia de o viata se vor putea bucura sincer si cald de succesul tau si te vor sustine mereu.

Implica-te si daruieste cu toata inima intr-o prietenie. A-ti petrece timpul liber alaturi de prietenul tau drag este unul dintre cele mai placute lucruri, iar micile cadouri, din suflet, va vor solidifica relatia.

Invata sa il ierti. E probabil cea mai mare lectie a prieteniei de o viata. Relatia voastra nu va fi lipsita de conflicte, probabil chiar si de cuvinte grele, cu toate ca e important sa stii sa controlezi certurile, astfel incat acestea sa nu degenereze. Dar prietenii adevarati vor sti mereu sa reinnoade firul, chiar daca acesta s-a rupt.

Cand ia sfarsit o prietenie?

Am vorbit pana acum despre ce insemana o prietenie adevarata si cum poti face ca ea sa dureze o viata. Dar a putea sa pui capat unei relatii, atunci cand ea iti face mai mult rau decat bine, si cand a devenit deja o obligatie, e la fel de important.
Nu lasa prietenia sa moara, devenind o corvoada. In momentul in care te simti nelalocul tau alaturi de un prieten si nu mai incerci nicio placere in compania lui, ceva s-a rupt intre voi iremediabil.

Seneca spunea ca prietenia sfarseste atunci cand apare neincrederea. Adaptand, putem spune ca prietenia dispare atunci cand nu mai exista credinta. In ea, in voi ca prieteni. Pentru tot ceea ce ati impartit, e mai bine sa ii pui capat. Prieteniile nu mor in adevaratul sens al cuvantului, iar atat timp cat voi existati si o doriti, relatia poate fi innodata oricand.

Autor: Andreea Baluteanu

Sursa: addox.ro

Toţi avem nevoie de un prieten adevărat

Gheorghe Iovu - ''Trecerea timpului'' - ''Baladă pentru prieteni''

Prietenii sunt pe alese.
Se spune că rudele nu sunt pe alese. Prietenii, în schimb, da. Cu ei putem întemeia familia de spirit. Dar o asemenea relaţie nu cunoaşte împlinirea totală dacă scopul nostru împreună nu este mai puternic decât teama de a ne lăsa priviţi în toată goliciunea defectelor şi a greşelilor noastre. Căci prietenia este şi o confruntare cu limitele propriei sincerităţi. În faţa fiecăruia dintre noi sunt puse oglinzile potrivite, pentru a ne recunoaşte în prietenie: cât iubim, câtă încredere în sine avem, câtă putere de a ne smeri, de a ierta şi de a ne desprinde din înlănţuirile personale.

Avem multe atracţii, simpatii spontane, camarazi de duminică, de vacanţă, cunoştinţe agreabile cu care schimbăm complimente pe care suntem tentaţi să le confundăm cu afecţiunea dezinteresată. Dar ce greu este în viaţă să ne apropiem unii de alţii cu adevărat şi să ne acceptăm reciproc aşa cum suntem, fără să ne pierdem totuşi credinţa în perfecţiunea esenţială a celuilalt!

Într-o prietenie autentică, ne aflăm permanent sub lupă.
Ne ies la iveală slăbiciunile şi tertipurile prin care încercăm să ne ascundem slăbiciunile, ne deconspirăm toate acele feţe-feţe pe care le face ego-ul în clipele de încercare. De aceea, pentru a întemeia o prietenie profundă e nevoie de un sacrificiu tăcut. Acela al orgoliului veşnic treaz şi inventiv, care, pe măsură ce este încolţit îşi mai găseşte un cotlon unde să se cuibărească, mai sapă un tunel secret în care să se refugieze cu arme şi bagaje, iar dacă renunţă la unele apucături, are tendinţa spontană să-şi cultive pe ascuns altele menajate abil şi ferite de privirile posibililor judecători.

O prietenie totală ne arată că suntem ca alpiniştii care escaladează un perete vertical de stâncă, legaţi cu aceeaşi frânghie. Ne putem înălţa unul pe celălalt sau ne punem în pericol de prăbuşire atunci când unul dintre noi alunecă şi se clatină deasupra prăpastiei, iar celălalt nu găseşte resursele de încredere, iubire şi energie pentru a-l ajuta să se redreseze.

Prietenul care ne face să râdem este foarte simpatic.
Prietenul care ne ajută cu un sfat şi o vorbă bună merită toată afecţiunea. Cel care ne înţelege este nemaipomenit, la fel ca şi cel care ne încurajează când suntem într-o perioadă mai dificilă. Dar prietenul care ne stimulează să descoperim şi să manifestăm comorile tainice din noi este de neînlocuit.

Şi fiindcă tot a venit vorba, ţi-ar plăcea să ai un prieten/o prietenă exact aşa cum eşti tu?

de Oltea Mutulescu

Sursa: venus.org.ro

Bei o cafea cu mine?

Un profesor de filosofie stãtea în fata clasei având pe catedrã câteva lucruri. Când ora a început, fãrã sã spunã un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de tenis. 
I-a întrebat pe studenti dacã borcanul este plin si acestia au convenit cã era. Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. 
Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de tenis. I-a întrebat din nou pe studenti dacã borcanul era plin iar acestia au fost de acord cã era. 
Profesorul a luat dupã aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stãtea treaba iar acestia au rãspuns în cor "pliiin"!   
Profesorul a scos de sub catedrã douã cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceastã datã definitiv.   
Studentii au râs.. 
Dupã ce hohotele s-au domolit, profesorul spus: "Acum as dori sã întelegeti cã acest borcan reprezintã viata voastrã. 
 Mingiile de tenis reprezintã lucrurile importante pentru voi: familie, copii, sãnãtate, prieteni si pasiunile voastre. 
 Dacã totul ar fi pierdut în afarã de acestea, viata voastrã ar fi tot plinã. 
Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteazã pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mãrunte. 
Dacã veti începe cu nisipul, nu veti mai avea unde sã puneti mingile de tenis si pietricelele. 
La fel si în viatã, dacã îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodatã timp pentru lucrurile importante pentru tine. 
Acordã atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, iesi cu sotia în oras la cinã, joacã tenis, vei avea suficient timp altã datã sã faci curat sau sã repari cine stie ce dispozitiv. 
Ai, în primul rând grijã de mingiile de tenis, ele conteazã cu adevãrat. Stabileste-ti prioritãtile, restul e doar nisip.."   
Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele douã cãni de cafea. Profesorul a zâmbit:   
"Mã bucur cã întrebi asta, ele vor doar sã arate cã, oricât de plinã ar pãrea viata ta, e loc întotdeauna pentru douã cãni de cafea, împreunã cu un prieten." 
Împãrtãşeşte acest mesaj cuiva drag,.. eu tocmai am fãcut-o.....

Sursa: Pappa Anton - blog

Descoperire ULUITOARE: Corpul uman poate anticipa evenimente din viitor

Ai avut vreodata un sentiment straniu ca un anumit lucru este pe cale sa se intample? Potrivit unui studiu publicat in editia Frontiers in Perception Science, corpul uman poate anticipa evenimente din viitorul apropiat.

Echipa de cercetatori de la Universitatea Northwestern a analizat rezultatele a 26 de studii publicate intre anii 1978 si 2010 avand ca tema abilitatea umana de a anticipa evenimente viitoare. Exemplul oferit de Julia Mossbridge, liderul echipei de cercetare, este o persoana care se joaca pe pc, nu-l poate auzi pe seful sau care vine, insa ar putea sa aiba capacitatea de a anticipa sosirea lui.

"Potrivit analizelor noastre daca stii sa-ti asculti corpul pot detecta aceste evenimente cu 2-10 secunde inainte ca ele sa aiba loc si sa inchizi jocul. S-ar putea sa ai sansa de a deschide proiectul la care ar fi trebuit sa lucrezi. Iar daca esti norocos ai putea face toate aceste lucruri inainte ca seful sa intre in birou", sustine Julia Mossbridge pentru mindpowernews.

Aceste fenomene poarta denumirea de presentiment sau "citirea viitorului". Insa, indifferent ce sugereaza numele, nici Mossbridge si nici colegii sai nu sunt cu adevarat siguri ca oamenii pot cu adevarat citi viitorul.

"Imi place sa denumesc acest fenomen'activitatea anticipative anormala'. Anormala pentru ca unii dintre oamenii de stiinta nu au o explicatie rationala pentru el si nici nu inteleg modul in care corpul functioneaza, insa studiile nu s-a incheiat inca".

Si sunt denumite anticipative pentru ca par a prezice un eveniment desi nu exista niciun indiciu care sa-l anunte. Si activitate pentru ca exista anumite schimbari la nivelul sistemului cardiopulmonar, al pielii si al sistemului nervos.

Subiectii testati au inregistrat schimbari semnificative pe encefalograme si pe electrocardiograme cu 10 secunde inainte ca un eveniment neasteptat sa se intample. Iar asta sugereaza ca subiectii au anticipat evenimente la care urmau sa fie martori si care le provocau reactii senzoriale.

"Daca aceste activitati anticipative anormale sunt reale atunci este posibil sa fie reproduce si in alte laboratoare. Inca nu s-a aflat cauza acestor reactii fizice insa speram ca o vom determina in viitorul apropiat", a incheiat Julia Mossbridge.

sursa: sfatulparintilor.ro

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Tradiţii şi obiceiuri + semnificaţia numelor

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sărbătoriți pe 8 noiembrie sunt cei mai cunoscuți în tradiția bisericii Ortodoxe

Ziua de 8 noiembrie a început a fi prăznuită în Biserică ca sărbătoare a îngerilor, în veacul al cincilea şi s-a răspândit repede în tot Răsăritul creştin. Vorbind despre îngeri, Biserica ne învaţă că sunt duhuri slujitoare, slugi credincioase lui Dumnezeu, trimişi de acesta să fie prieteni şi ocrotitori ai oamenilor, a mai spus părintele Stoica.

La început toţi îngerii au fost buni şi înţelepţi. După încercarea la care i-a supus Dumnezeu, înainte de Facerea Lumii, o parte dintre ei, adică cei conduşi de Lucifer, s-au răzvrătit, scrie Mediafax.ro.

"Atunci, spune Scriptura, a fost mare război în cer. Mihail şi îngerii cei buni au învins, iar cei răi au fost aruncaţi din cer, devenind demoni. Peste soborul îngerilor buni, Dumnezeu l-a rânduit, pe veci conducator, pe Arhanghelul Mihail", a mai spus părintele consilier.

Sfântul Arhanghel Mihai înseamnă în limba ebraică, "Cine este ca Dumnezeu?". El este cel care "striga": "Să luăm aminte, noi, care suntem făpturi, ce a pătimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum întuneric s-a făcut. Cine este ca Dumnezeu?" - şi asa s-a întocmit soborul, adică adunarea şi unirea tuturor îngerilor. Pe seama sa se pune şi călauzirea lui Lot şi a familiei acestuia la ieşirea din Sodoma, precum şi protecţia specială a poporului lui Israel. Îi scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, îl sprijină în luptă pe Ghedeon, îl mustră pe vrăjitorul Valaam şi îl eliberează din închisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toţi morţii vor ieşi din morminte la glasul trâmbiţei Sfântului Arhanghel Mihail.

De aceea, Arhanghelul Mihail este considerat căpetenia oştilor cereşti-îngereşti, acela care, la sfârşitul lumii, va lupta cu diavolul şi despre care se spune că nu stă în Rai decât în Vinerea Mare şi de Paşti, în restul timpului fiind în misiune pe pământ.

Sfântul Arhanghel Gavriil înseamnă în limba ebraică, "bărbat-Dumnezeu". Numele său conţine concentrat vestea că Dumnezeu se va face bărbat, că va asuma firea omenească. Gavriil este arhanghelul bunelor vestiri. El a vestit lui Ioachim şi Anei, că o vor avea pe Maria, deşi erau bătrâni. De asemenea, Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Fecioara Maria că îl va naşte pe Iisus, Gavriil a rostit cel dintâi numele lui Isus Hristos şi l-a înştiinţat pe Zaharia de naşterea fiului lui, Înaintemergatorului, Ioan Botezătorul, a vestit păstorilor că în Bethelem s-a născut Mesia. Sfântul Gavriil ocroteşte fecioarele, mamele şi pruncii şi duce rugăciunile la Dumnezeu, a adăugat purtătorul de cuvânt.

Drept recunoştintă pentru aceşti doi îngeri, Biserica ortodoxă a rânduit ca aceştia să fie pictaţi pe două dintre uşile Sfântului Altar. Unul cu crini în mâna, semn al bunei vestiri, iar celalălt cu o sabie de foc, semn al pazei care i-a fost rânduită la poarta Edenului. În popor se spune că fiecare om are câte un înger păzitor.

În folclorul religios românesc, Arhanghelul Mihail este un personaj mai venerat decât Arhanghelul Gavriil. Oamenii spun că el poartă, uneori, cheile raiului, este un înfocat luptator împotriva diavolului şi veghează la capul bolnavilor, dacă acestora le este sortit să moară, sau la picioarele lor, dacă le este hărăzit să mai trăiască. De multe ori îl întâlnim alăturându-se Sfântului Ilie, atunci când acesta tună şi trăsneşte, sau orânduieşte singur grindina, cu tunul. El ţine şi ciuma în frâu, asemănator Sfântului Haralambie.

În trecut, în societatea tradiţională bucovineană, Arhanghelii erau sărbătoriţi pentru că "ei sunt păzitorii oamenilor de la naştere şi până la moarte, rugându-se lui Dumnezeu pentru sănătatea acestora". Arhanghelii, în viziunea populară, asistă şi la judecata de apoi, sunt patroni ai casei, ard păcatele acumulate de patimile omeneşti fireşti şi purifică, prin post, conştiinţele.

În zonele muntoase, în care Arhanghelii erau celebraţi şi ca patroni ai oilor, stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făină de porumb, numită "turta arieţilor" (arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Această turtă se aruncă în dimineaţa de 8 noiembrie în târla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Dacă turta cădea cu fata în sus era semn încurajator, de bucurie în randul ciobanilor, considerându-se că în primăvară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu faţa în jos era mare supărare în satele şi târgurile bucovinene se făceau şi se fac şi astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri şi praznice pentru cei morţi iar, în biserici, fiecare creştin aprinde câte o lumânare ca să aibă asigurată lumina de veci, călăuzitoare pe lumea cealaltă.

"Vara Arhanghelilor" ţine o zi. Pe lângă aceasta, între Arhangheli şi Crăciun trebuie neapărat să mai fie trei-patru zile senine şi calduroase, numite "vara iernii".

În sâmbăta dinaintea sărbătoririi se fac praznice pentru sufletul morţilor. Ofrandele date la pomana pentru morţi, din Ajun sau din Ziua Arhanghelilor, se numesc "Moşii de Arhangheli". Fiecare om trebuie să aprindă o lumânare, care îi va fi "lumina de veci" în lumea de dincolo. Se aprind lumânări atât pentru oamenii în viaţă, cât şi pentru cei dispăruti fără lumânare.

Sursa: realitatea.net

Among Us - Anglavakt - Printre noi (film)

            Printre noi (Among Us) este o dramă suedeză despre iubire și puterea speranței. În urma unui accident, viața unui cuplu este brusc invadată de haos. Viziunea lui Ernst asupra evenimentelor este una rece și rațională, însă Cecilia caută un sens mai profund al celor întâmplate. Pe măsura ce se îndepărtează unul de celălalt, apariția unui străin misterios cu capacități paranormale le oferă motive să spere într-o minune. Filmul reușește să surprindă esența umana a naturii noastre, fără a o uita vreo clipă pe aceea mistică, supra-naturală. 
“Încetează să crezi și speranța moare.  Îndrăznește să crezi și totul devine posibil.” 

Un film care merită văzut

Sursa: documentaresifilmespirituale.blogspot.ro