Șase milenii de continuitate (2015) – un film de Daniel Roxin

Apele și munții României păstrează în taină, peste milenii, povestea oamenilor care au trăi cândva aici. În urmă cu peste 6.000 de ani, oamenii acestor locuri au creat culturi semnificative. Au iubit și au suferit, și-au căutat un loc într-o lume care, cu siguranță, li se părea misterioasă. De la ei ne-au rămas suficiente lucruri care să ne permită să înțelegem, măcar într-o anumită măsură, cine au fost…

Alături de cultura Cucuteni, Cultura Gumelnița reprezintă apogeul dezvoltării umane în Europa, acum peste 6.000 de ani. Oamenii acestei culturi, o populație sedentară cu activități complexe, au reușit să lase în urmă capodopere artistice care îi uimesc pe specialiști. Printre lucrurile cele mai ieșite din comun se disting podoabele din aur și vasele ceramice pictate cu AUR, precum și statuetele unicat, cum ar fi Zeița de la Sultana și Vasul cu îndrăgostiți.

Potrivit specialiștilor, “studiile paleogenetice efectuate pe un lot reprezentativ de schelete provenite din necropole aparținând comunităților Boian și Gumelnița au relevat faptul că aceste populații sunt foarte apropiate genetic de populația contemporană din România, comparativ cu alte populații din Europa sau Asia.”

Mai mult decât atât, conform ziarului Evenimentul Zilei, la deschiderea expoziției “Radiografia unei lumi dispărute”, directorul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberlander Târnoveanu, a spus: „Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni”.

Tocmai de aceea, cu gândul la uriașul patrimoniu cultural pe care îl are România, ne întrebăm în mod firesc de ce cărțile de istorie nu le spun mai multe copiilor noștri despre istoria străveche a acestor meleaguri? (Un spațiu numit de reputați savanți străini Vatra Vechii Europe)

***
Acest scurt metraj pe care îl lansez astăzi își propune să umple un mare gol de informație pentru publicul larg în legătură cu una dintre cele mai importante culturi care a existat pe teritoriul României de astăzi: Cultura Gumelnița.

Sursa: Daniel Roxin

Draconul Dacic a revenit în armatele românilor – Răspândește vestea!

Draconul Dacic a revenit în armatele românilor – Răspândește vestea!

 Dec 12, 2015  Articole  3

---

Încet, încet, conștiința rădăcinilor noastre geto-dacice se face simțită la toate nivelele și în toate spațiile locuite de români. Tocmai de aceea, este o mare bucurie să descoperim că armata Republicii Moldova, adică armata românilor de peste Prut, a folosit un Dracon Dacic de toată frumusețea cu ocația Zilei Drapelului sărbătorită la Chișinău (sursa foto)

Acest lucru este foarte important, cu atât mai mult cu cât și în România simbolul draconului și armele dacilor apar pe însemnele heraldice ale unor unități militare.

De asemenea, nume importante din istoria geto-dacilor au devenit nume ale unor unități militare. Ia uitați cum sună: Divizia 1 Infanterie „Dacica”, Divizia 2 Infanterie „Getica”, Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”, Batalionul 313 Cercetare „Burebista”, Centrul de Instruire pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal”, Batalionul 53 Geniu „Scorilo”, Brigada 1 Mecanizată  „Argedava”, Baza 3 Logistică „Zargidava”…

Semne bune. Dovezi ale conștiinței apartenenței la spațiul geto-dac. Promisiunea unei treziri a conștiinței naționale…

Tocmai de aceea, trebuie să fim perseverenți, convinși de faptul că adevărul istoric va învinge minciuna cu care este acoperit trecutul poporului nostru. Geto-Dacia va renaște! Eu sunt convins de asta!

Sursa: Daniel Roxin

Te-am pierdut pe tine si m-am regăsit pe mine …

Erai precum o ușa in care bati si nu iti deschide nimeni. Precum un pian ce a uitat sa mai încânte atunci cand ii apeși clapele. Doi ochi ce au uitat sa vadă. Te făceai ca nu auzi de fiecare dată cand șoaptele mele încercau sa îți atingă inima. Ma făceam ca nu te văd atunci când mâinile tale nu se mai întâlneau cu ale mele. Eram doi surzi deloc simpatici când muzica noastra nu mai gâdila nici macar o jumătate de timpan. Doi străini ce si-au uitat numele in numele unei iubiri risipite fără glas.

Am răgușit amarnic atunci când te-am strigat lung si in ecou. Te îndepărtai din ce in ce mai mult de fiecare data cand pașii mei se apropiau de tine. Imi era teamă sa te pierd căci te iubeam. Dar ne-am pierdut singuri. Așa cum doi străini ai vietii se pierd intr-un oraș necunoscut. Fără semne si fără nici un ghid de suflete.

Vei fi o amintire in lumea mea. Un vers ce-l va rosti altcineva. O umbra ce ma va urmări pana cand soarele din suflet se va stinge. Vom fi ca două lumânări ce se topesc incet. Ca doua cuburi de gheață scufundate in apa ce-ti dezmierda, atât de inocent, trupul. Ca doua stele ce mor una după cealalta. Ca doi oameni ce s-au găsit iar acum isi spun Adio!

Iar daca te-am pierdut, macar nu am pierdut iubirea. M-ai învățat s-o port cu atâta grație. Iar daca te-am pierdut, macar nu m-am pierdut pe mine. Tot tu m-ai învățat sa ma regăsesc.

Ce frumoasă e iubirea …

Sursa: alexchermeleupersonal.wordpress.com

“Testamentul Zeilor Dunăreni”: Filmul prin care Nemții pun umărul la rescrierea istoriei europene

Nu o să mai treacă mult până când Civilizația Sumeriană va fi înlocuită de Civilizația Dunăreană în rolul de primă mare cultură a lumii – cea în care s-a născut scrierea.

Chiar dacă astăzi se duce o luptă crâncenă între susținătorii dogmei oficiale și cercetătorii care spun că istoria Europei ar trebui rescrisă, în sensul restabilirii adevărului, ea va fi câștigată în cele din urmă de noua viziune asupra istoriei străvechi – cea care spune că spațiul carpato-danubioano-pontic este Vatra Vechii Europe.

În filmul pe care îl puteți urmări mai jos, pentru a cărui traducere în limba română le mulțumim lui Grigore Oprița și Wolfgang Schweizer, iar pentru sincronizare lui Nick V.Mitoc, un film realizat de Wolfgang Niedermair, veți putea descoperi lucruri uimitoare despre Cultura Dunăreană din Vechea Europă.

Atât la nordul Dunării cât și la sudul marelui fluviu, s-a dezvoltat o cultură sedentară extraordinară, care nu cunoștea războaiele, cu o vechime de 7.000-8.000 de ani. Parte din aceasta, Tăblițele de la Tărtăria și restul sutelor de semne apaținând culturii Turdaș – Vinca, îi fac pe tot mai mulți să considere că înainte cu 2.000 de ani ca sumerienii să existe, aici se puneau bazele primei scrieri din lume.

Despre celelalte lucruri impresionante născute de oamenii acelor vremuri, veți afla mai multe vizionând acest film.

Daniel Roxin

Sursa: Daniel Roxin blog

Să nu deznădăjduim.

Traim in veacul cel de pe urma si vrajmasul mantuirii se sileste mai tare cu mestesugul lui, vazand ca se apropie sfarsitul. Sunt zilele smintelilor si este mare seceta de cuvantul lui Dumnezeu, lipseste povata cea sanatoasa pentru mantuire. Astazi, multi dintre cei credinciosi ajung la deznadajduire, din cauza lipsei de povatuitor, caci “a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul.
Mai dureros insa este ca boala deznadejdii se strecoara si in inima celor care au imbracat “haina mantuirii”, ba chiar si la unii din clerici, indoiala pentru mantuirea sufletului se vede astazi la multi crestini si nu numai la cei robiti de patimi sau straini de Biserica, ci si la unii care merg pe calea pocaintei, cu ravna pentru adevarul sfant. Ei vad stricaciunea dimprejurul lor, vad apoi lipsa cea mare de povatuitori, uneori vad si lipsa de credinta la “cei din sfesnic”, care trebuie sa lumineze, si pentru asta se imputineaza la suflet bietii crestini si unii se deznadajduiesc.
Cei care imbratiseaza viata monahala sunt mai adapostiti de valurile lumesti, dar si ei vad lipsa de spor duhovnicesc si pentru asta ii cuprinde un fel de indoiala pentru mantuire, slabanogindu-se la suflet. Prin aceste randuri, eu nu caut sa judec nici sa osandesc pe cei ce au indoiala pentru mantuirea lor, ci ma silesc sa le pun la indemana un “tonic”, adica o doctorie intaritoare pentru suflet.
Indreptarea noastra si izbavirea de osanda am dobandit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, dupa cum n-au putut sa scape de osanda toti alesii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunatatile lor, tot asa nici noi, cei de azi, nu putem sa ne mantuim prin faptele noastre, fara darul lui Dumnezeu: intai este sfantul dar si pe urma faptele noastre, care ajuta la mantuire. Aceasta o spun din cauza ca sunt multi dintre crestini si mai ales dintre monahi, care se bazeaza mai mult pe faptele lor si mai putin pretuiesc darul lui Dumnezeu. Cand unii ca acestia patimesc vreo alunecare la patimi, sau cand slabesc cu trupul si nu mai pot implini faptele cele bune sau nevointele lor obisnuite, atunci se deznadajduiesc de mantuire. Caci nadejdea lor era la nevointele si la bunatatile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cand s-a terminat voinicia trupului sau cand au suferit vreo alunecare in pacate mari, atunci s-a terminat si cu mantuirea, dupa socoteala lor.
Fratilor si surorilor, care va indoiti de mantuire, sa va intipariti bine in minte ca: de-ar face omul toate bunatatile si chiar de s-ar da si la moarte pentru apararea dreptatii, insa fara darul cel sfant al Domnului nu este mantuire. “A Domnului este mantuirea si peste poporul Sau binecuvantarea Sa“, cum zice Prorocul David in Psalmi. Si iarasi: de-ar savarsi cineva toate rautatile din lume, insa daca nu-si pierde nadejdea in Dumnezeu si daca alearga la pocainta, tot se mantuieste. “Desarta este mantuirea omului” zice psalmistul, adica toata stradania omului este zadarnica fara ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite pacate si se raneste de ele. Deci noi singuri, oricate bunatati si oricate nevointe am face, nu suntem in stare sa ne vindecam si sa dobandim nevinovatia. Darul lui Dumnezeu implineste toate lipsurile noastre si ne vindeca spre mantuire.
Nimeni dintre drept credinciosii crestini sa nu se imputineze la suflet incat sa zica sau sa cugete ca nu mai este mantuire pentru el. Imputinarea aceasta a sufletului si indoiala pentru mantuire vine de la vrajmas. Sarpele care a indemnat odinioara pe stramosi sa manance din rodul oprit si nu vor muri niciodata, acum si-a schimbat glasul si le sopteste la multi, zicand: “Zadarnic mancati painea vietii” caci “nu mai este mantuire pentru voi!“. Auziti ce glas inselator rasuna astazi? Sfantul Proroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: “Multi zic sufletului meu: nu este mantuire lui intru Dumnezeul lui!“. Dar el se intarea cu nadejdea in Dumnezeu, zicand: “pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce te tulburi? Nadajduieste spre Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El, mantuirea fetei mele si Dumnezeul meu” (Psalmul 41:6-7). Si aceste cuvinte Prorocul le rosteste de mai multe ori, aratand cu asta primejdia care vine din deznadejde. Cititi cu bagare de seama la Psaltire si veti vedea cat de intarit este imparatul David cu nadejdea mantuirii. El nu era nici botezat si nici bucuria invierii Domnului n-a cunoscut-o aratata, ci numai in chip tainic, dar nadejdea mantuirii rasuna in toti psalmii lui. Afara de asta nici el n-a fost scutit de ranile pacatului, ca inca a patimit cele mai grele rani, din preacurvie si din ucidere. Dar nadejdea lui nu s-a imputinat si pentru aceasta s-a mantuit si s-a sfintit. Socotiti apoi ca talharul cel credincios era in gura mortii cu sufletul impovarat de rele, dar nadejdea lui a ramas neclintita pana la urma. Caci de n-ar fi avut nadejde, atunci n-ar fi indraznit sa zica: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. Cat de dureros este cand vezi ca multi din cei ce s-au imbracat intru Hristos prin Taina Sfantului Botez si se impartasesc cu Painea Vietii, adica cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cand vezi pe cei chemati sa mosteneasca Imparatia Cerurilor ca se deznadajduiesc de mantuire! Mare durere pentru Sfanta Biserica, maica noastra duhovniceasca, care se sileste ca pe toti sa ne mantuiasca!
Toti Sfintii Parinti marturisesc intr-un glas ca nici un pacat nu este asa de vatamator, precum este pacatul deznadajduirii, caci el e aproape ca si lepadarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fratilor, sa ne doara inima pentru pacatele noastre, caci prin ele am suparat pe Bunul Dumnezeu, dar intristarea noastra sa fie totdeauna insotita cu nadejdea in mila Parintelui Ceresc si niciodata sa nu avem indoiala de mantuire. Obiceiul vrajmasului este sa aduca in inima frica cea dobitoceasca si tulburare, ca prin aceasta sa arunce pe om in deznadejde.
Dar tu, frate crestine, chiar daca L-ai vedea pe insusi Domnul ca isi intoarce fata Sa de la tine si nu te mai socoteste intre oile Sale, tu nici atunci sa nu te imputinezi, ci roaga-te cu staruinta catre El, precum se ruga vaduva cea necajita catre judecatorul nedreptatii, cum spune la Sfanta Evanghelie, si nu vei ramane rusinat. Striga cu indrazneala la gandurile cele otravitoare, cum striga si Sf.Proroc David, zicand: “Domnul este luminarea mea si mantuitorul meu, de cine ma voi teme?” si apoi zi: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“.”

Sărut Doamne Urmele Pașilor Tăi Nevăzuți.

BISERICA TĂRÂȚA

Mănăstirea „Piatra Sfântă“, aşezată pe cea mai înaltă dintre cele şapte coline ce străjuiesc Iaşul, este locul care, ca şi astăzi, a fost martor al multora dintre bucuriile şi suferinţele străvechii cetăţi domneşti. Epidemiile de ciumă, mai cu seamă, au marcat istoria aşezământului monahal în primele secole de existenţă.

 

Cunoscută, cu secole în urmă, ca „Schitul Sihăstria“, iar mai apoi, pentru o lungă perioadă de timp, ca „Schitul Tărâţa“, mănăstirea de astăzi a fost întemeiată în anul 1721, când filantropul ieşean Dimitrie Bosie dăruia „un teren pe măgura Iaşului“, spre a folosi drept „loc de îngropare a celor morţi de ciumă“. „Pe acest loc, Dimitrie Bosie a zidit şi o bisericuţă de lemn, care s-a numit Schitul Sihăstria, pentru că era amplasat într-o poiană din Codru, departe de lume. În acest schit s-au oploşit câţiva călugări pusnici, care duceau o viaţă grea“, povesteşte Enache Kogălniceanu în „Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat Voevod“. 

 

Cei câţiva călugări iubitori de isihie au ridicat ulterior, în codrul Pietrăriei, „pe o dărâmătura de stâncărie, ce forma un fel de cetăţuie naturală, clădită prin voia întâmplărei“, o sihăstrie cu hramul „Buna Vestire“. Aflând de nevoinţele pustnicilor de aici, în anul 1732, domnitorul Grigore al II-lea Ghica a trimis materiale şi meşteri care au construit un schit cu biserică din piatră şi din lemn, dăruind, totodată, lăcaşului mai multe venituri din cămara şi vama domnească. 

 

După o nouă epidemie de ciumă, din anul 1734, aici se organizează un lazaret pentru cei bolnavi, un loc de izolare preventivă şi carantină. În anul 1754, domnitorul Matei Ghica, fiul lui Grigore al II-lea Ghica, i-a ajutat pe călugări să-şi repare şi să-şi consolideze schitul care începuse să se ruineze, construind, în locul bisericuţei de lemn, o biserică în întregime din piatră. Cu binecuvântarea mitropolitului Iacob Stamate, biserica a primit atunci un nou hram: „Adormirea Maicii Domnului“. 

 

În anul 1761, domnitorul Ioan Teodor Callimachi rânduieşte ca schitul să fie spital pentru bolnavii de ciumă, sub purtarea de grijă şi ascultarea Mănăstirii „Sf. Spiridon“, construindu-se în acest scop mai multe case în jurul bisericii, în care să locuiască bolnavii. 

Schitul Tărâţa, deasupra Socolii, în codrii Iaşului

În hrisoavele domneşti, schitul apare menţionat mai ales sub denumirea de „Schitul Săhăstriei desupra Socolii, în codrii Iaşului“, dar în limbajul popular i s-a spus „Schitul Tărâţă“. Potrivit unei mărturii din epocă, această denumire, care se mai păstrează şi astăzi în rândul credincioşilor, vine de la numele boierului Gheorghe Tărâţă, cel care a donat schitului, prin testament, toată averea sa. 

 

În anul 1836, un credincios din satul Pietrăria a adăugat bisericii un pridvor scund, acoperit în arce. În dreapta intrării se află o pisanie în limba română cu caractere chirilice, având următorul text: „Let 1836 sau făcut acest pridvor de Dumitru Braşoveanu spre vecinică pomenire“.

 

În anul 1959, ca urmare a Decretului 410, viaţa monahală întreţinută în permanenţă de călugări a fost întreruptă, de la acea dată schitul devenind biserică de mir. În urma cutremurului din 4 martie 1977, biserica a fost grav afectată, fiind refăcută în întregime cu ajutorul credincioşilor din satul Pietrăria şi a Mitropoliei de atunci a Moldovei şi Sucevei. 

 

„În anul 1993, cu aprobarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în vremea arhipăstoririi ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, părintele Eliodor Humă a redeschis acest schit şi a început să întărească vatra monahicească de aici. S-a reparat biserica, care era într-o stare avansată de paragină şi s-au construit chilii pentru monahii care veniseră aici, printre care mă număram şi eu, având pe atunci vârsta de 18 ani. În anul 1998, Preafericitul Părinte Patriarh a decis schimbarea denumirii aşezării noastre monahale din „Tărâţa“ în Mănăstirea „Piatra Sfântă“, având în vedere apropierea şi legătura de secole între schit şi satul Pietrăria, dar şi peşterile care sunt prin preajma şi în care s-au nevoit, pe vremuri, pustnicii. 

 

În prezent, mănăstirea numără zece vieţuitori, dintre care patru preoţi slujitori, iar restul monahi şi fraţi de mănăstire. Sfânta Liturghie o săvârşim zilnic, dimpreună cu Cele Şapte Laude, iar în fiecare vineri seara, de la ora 19:00, se săvârşeşte Sfântul Maslu“, spune stareţul Mănăstirii „Piatra Sfântă“, protos. Cristofor Ruxandu.

 

În 2004, Preafericitul Patriarh Daniel a pus piatra de temelie pentru noua biserică a Mănăstirii „Piatra Sfântă“, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“. „Această biserică este ctitoria unei familii de credincioşi revenită, cu ani în urmă, din America, Vasile şi Elena Dumitraşcu, care şi-a dorit foarte mult să ridice o biserică din temelie. Construcţia, în stil ştefanian, se află acum la stadiul finisărilor interioare şi exterioare şi nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor care ne sunt aproape, să o finalizăm până la momentul în care acest aşezământ monahal va sărbători 300 de ani de existenţă“, explică părintele stareţ Cristofor.

Biserica veche nu a fost niciodată pictată

Mănăstirea „Piatra Sfântă“ a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi în anul 2004. Interesant este faptul că biserica mănăstirii nu a fost niciodată pictată, ci numai tencuită şi zugrăvită în interior cu desene decorative, iar în exterior tencuită şi văruită cu praf de piatră. „S-a păstrat intimitatea ei naturală şi doar sus, în cele patru colţuri, îi avem pe cei patru evanghelişti, pictaţi pe pânză. Ne dorim ca tot aşa să rămână şi de acum înainte, spre frumuseţea şi vechimea acestui sfânt aşezământ“, spune părintele stareţ. În inventarul bisericii se păstrează o serie de obiecte cu valoare istorică, precum Liturghierul din 1759, două Evanghelii în slavonă, din 1766, un Triod de la 1768, două sfinte epitafuri din aceeaşi perioadă, precum şi două icoane vechi, restaurate, ce datează de la începutul acestei aşezări monahale. Mănăstirea păstrează şi un veşmânt al Sf. Cuv. Parascheva şi o părticică a moaştelor Sfintei Cuv. Mc. Marcela, primită în dar din Grecia.

Sursa: ZIARUL LUMINA

Pentru tine...

Et si tu n'existais pas

Salut

Sursa: youtube