Un părinte bun și un părinte rău

Un părinte bun te iubește mai presus de a îți îndeplini toate plăcerile, te iubește dincolo de sacrificiul orb pe care îl face un părinte rău pentru tine ca tu să nu te dezvolți, nici măcar să încerci să crești, ci să urli că ți se cuvine. Ce vei face atunci când nu vei mai avea de la cine să primești? Dacă înțelegi la ce am făcut referire articolul e pentru tine!
Părinții tăi te iubesc fără îndoială și vor ce este mai bun pentru tine. Totuși dacă părinții tăi iubesc muzica populară și o consideră cea mai bună muzică, nu înseamnă că și pentru tine este plăcută ori că, are valoare, înseamnă că ei o preferă deoarece le amintește de tinerețe. Sigur că, nu muzica este subiectul pe care îl voi dezbate aici, respectarea preferințelor este.
Diferența între un părinte bun și un părinte rău, pe care mai bine l-aș numi un părinte inconștient, este următoarea. Dacă părinții tăi sunt avocați și își iubesc meseria, considerând-o totodată o carieră în loc de meserie, de parcă ar fi artiști în loc de zidari și din acest motiv ei te presează să calci pe urmele lor, aceia nu sunt părinți buni, sunt părinți egoiști și iresponsabili.
Un părinte bun, realist ori conștiincios, te va sfătui ca în viață să iubești ceea ce iubești, tot așa cum iubește el ceea ce iubește. Descoperă-ți vocația și mergi până la capăt în direcția către care pasiunea te trimite. Fie că ești atras de pictură, de cântat la vioară, de rețelistică sau de actorie, urmează-te.
Căci, un părinte bun știe că un avocat e ca un zidar, deoarece avocatura este o meserie. Un artist este o poveste. Un actor bun este acela despre care nu știi atunci când plânge. El și-a jucat rolul atât de bine de atâtea ori încât nu știi dacă suferă sau dacă joacă teatru în momentul când îi vezi rimelul întins pe obraji.
Un părinte bun te învață că atunci când ești descurajat din cauză că nimic nu merge bine, totul se desfășoară în cel mai potrivit mod. Totul e atât de perfect încât pare că nimic nu are sens. Dar totul are sens, căci Universul se mișcă cu viteze amețitoare, dar noi mergem mai încet. Așadar, cum ar putea o minte limitată să înțeleagă funcționalitatea macrocosmosului pe deplin?
Cu câteva clipe înainte să închidă ochii, o tânără în vârstă de douăzeci de ani, a declarat că dacă i s-ar mai acorda o șansă, măcar o zi, ar petrece-o împreună cu mama ei și cu câinele în parc ca să privească iarba și cerul. Uau, e de la sine înțeles că mama ei este un părinte bun și iubitor.
Un părinte bun te învață că nu este nevoie să rostești Doamne ferește ori Doamne miluiește, de ori de câte ori treci pe lângă un om amărât, ca să îi convingi pe alții că ești un om bun. Este de ajuns să te convingi pe tine oferindu-i o mână de ajutor.
Un părinte bun îți spune că fericirea nu acuză, liniștea nu se mânie, înțelepciunea nu cade pradă corupției, adevărul nu poate fi îndepărtat, viața nu poate fi oprită, dragostea nu pune condiții, condamnarea nu îndreaptă pe nimeni iar Dumnezeu nu este o religie.
O îmbrățișare face cât o mie de cuvinte, dar un sentiment este mai valoros decât o mie de gânduri. Pe primul loc în viață stă fericirea ta, nu banii, lucrurile și funcția, nu ceea ce cred alții despre tine, contează starea ta. Mulți oameni inteligenți au renunțat cu ușurință la fericire doar ca să impresioneze ori să mulțumească pe cineva. Poziția și banii contează în proporție de 10%, ceea ce faci cu viața care ți s-a dat îți completează golul cu care te-ai nascut în ea.
Generații de oameni școliți au trăit fără să lase în urma lor ceva. Doar corporații din ce în ce mai flămânde. Preoți și politicieni mai lacomi, și încă o generație nouă de inepți care va repeta ceea ce a văzut la cei dinaintea ei, cum ar fi școală, muncă, biserică, discotecă, televizor și politică. Voi la voi nu vă gândiți?
Vezi tu, un părinte bun te învață toate aceste lucruri chiar dacă îl urăști, chiar dacă nu îl înțelegi. Articolul de astăzi este un mesaj dur care când te lovește răscolește totul în tine. Dar aceasta e bine, fiindcă ai nevoie să îți revizuiești valorile și deciziile sau pe tine.

Un părinte bun nu rezolvă tot cu bani

Un părinte bun nu este acela care își susține copilul financiar, în orice circumstanță, iar în felul acesta copilul să nu învețe să prețuiască nimic. El nu este un părinte bun care își iubește copilul ci este unul egoist care vrea să îi arate cine e șeful, șeful care deține banul. În lumea sănătoșilor nu banul are autoritate, fericirea are prioritate iar iubirea se bucură de onestitate. Fiindcă un părinte care cerșește autoritate cu ajutorul banului nu va fi vreodată un părinte respectat, ci unul demn de milă.
Copilul meu, tu să nu te supui nimănui și să nu rănești pe nimeni. Nu te răzbuna pe nimeni, ca să fii un om liber. La prima senzație ura pare a îți ține partea, oferindu-ți un strop de plăcere, însă ea lucrează împotriva ta iar în final te omoară la fel ca tutunul, la fel ca drogurile.
În viață, nu ai nevoie de maeștri orientali, de preoți sau de psihologi, ca să îți rezolve problemele. Dorința de suicid nu este o boală. Lumea așa cum ți-a fost prezentată este o boală. Dorința de suicid este tentația care te cheamă să te eliberezi de presiunile pe care oamenii inconștienți le-au aruncat asupra ta. Și totuși, renunțarea la viață nu este o soluție, cei puternici rămân până la sfârșit.
Dacă mergi în direcția preotului și a psihologului, care să îi rezolve copilului tău problemele, în loc să îl îndemni să caute soluțiile, s-ar putea ca el să aibă nevoie și de un nutriționist, și de un hair stylist, de un mistic guru sau de un sexolog, de orice șef pe care să îl lingușească, care să îi devină stăpân. Dacă recomanzi cărțile și articolele mele nu mă ajuți pe mine, nu te ajuți pe tine, îi ajuți pe cei care au nevoie de ajutor și nu știu unde să îl caute.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

Vreau să ânvăț să trăiesc fericit și liber

Ți-ai pus vreodată întrebarea, cum să învăț să trăiesc fericit? Cum să scap de necazuri și de problemele zilnice și să trăiesc altfel? Cum să mă detașez de oamenii care mă trag în jos și de conducerea acestei țări care calcă în picioare tot ceea ce este frumos și bun, moral și pur, și drept și sfânt? Ai obosit. Trage aer în piept și răsuflă ușurat, căutările tale au dat roade, dorința de a evada din lumea ta te-a adus aici. Începem!
Când încerci să îţi rezolvi micile probleme folosindu-te de soluţiile fricii dai naştere adevăratelor probleme. Prieten îți este cel care te iartă dacă l-ai trădat. Dar dacă continui să îl minţi de teamă că nu vei căpăta iertarea i-ai pierdut prietenia.
Cunoști proverbul după râs vine plâns? Când refuzi să te bucuri de o împrejurare, din teama că fericirea va pleca de la tine, dai pasărea din mână pe cioara de pe gard. Cumva, fără vreo intenție diabolică cred, unii oameni au convins alți oameni că fericirea este trecătoare și că răul îi va necăji până la sfârșit. În realitate este exact invers, căci răul e timpuriu iar fericirea este veșnică.
Orice colț al lumii sau orice situație, pot fi transformate într-o oază a fericirii atunci când ești împăcat cu tine însuți. Învață să trăiești fericit îmbrățișând simplitatea și adevărul. Nu renunța la ceea ce vrei, întâi realizează ce vrei și nu uita să fii recunoscător pentru ceea ce ai.
Mulți ani nu am putut să privesc tineri care se sărută sau se țin de mână, mergând pe stradă, simțeam că dragostea ce și-o declară unii altora în văzul lumii mă dezgustă. Căutam să trăiesc fericit însă mă înecam. După ce am depășit suferința care a venit odată cu despărțirea am înțeles că frica m-a oprit să îmi manifest iubirea și că gelozia față de cei care și-o manifestau în voie m-a lăsat singur.
E adevărat că toți dăm nas în nas cu descurajarea la un moment dat, dar important e să ajungem la capăt. Oamenii intră și ies din viețile noastre, noi nu putem introduce pe nimeni cu forța, nici nu putem păstra acolo pe cine dorim ci pe cine iubim. Căci confuzi sunt toți, descurajați sunt toți, mincinoși sunt toți, mândri, la fel. Tu trage aer în piept și mergi înainte.
Apogeul unui ego lăsat să se manifeste în voie, asupra căruia nu se intervine, are loc în tinerețe. La bătrânețe omul se îndreaptă cu pași înceți și calzi spre sfințenie. Mulți dintre noi am fi câștigat ani dacă îmbătrâneam mai devreme la minte.
Oamenii care prețuiesc frumusețea și sănătatea trupului sunt oameni conștienți. Însă oamenii care sunt preocupați doar de frumusețea și sănătatea trupului nu cunosc faptul că omul este mai mult decât trupul care i s-a dat.
Există oameni care studiază întreaga viață și care citesc o carte de trei sute de pagini într-o noapte, dar nu reușesc să găsească o soluție la problemele lor. Secretul eliberării, așa zisa tradițională mântuire, este să ieși din mintea ta, nu să te cufunzi și mai tare în ea, respectând cu strictețe jocul de-a sclavul și stăpânul. În acest joc cu întreprinderi bolnăvicioase tu ai devenit sclavul iar mintea ta este stăpânul, care s-a transformat astăzi într-un monstru.
Nu te lăsa manipulat de oamenii informați, care încearcă să te sfătuiască despre viață. Cei mai citiți analiști istorici nu știu absolut nimic real, umanitatea își dă cu presupusul și percepe prezumția drept certitudine. Nu e prima dată când această civilizație, cu tot cu cunoștințele ei, dă nas în nas cu extincția, dar învățătorii care dau definiții exacte lucrurilor și evenimentelor vor cădea primii.
Mândria nu merge nicăieri, inteligența este limitată, doar spiritul ghidează ființa, ca să scoată rasa umană la liman! Încrede-te în forța intuitivă care ți se relevă în interiorul tău. Dragostea este răspunsul la tot.
Am văzut și eu clipurile cu inundațiile care au distrus gospodăriile acelor oameni simpli și m-am întrebat care este logica divină. Natura, se dezlănțuie tot peste trăitorii care sunt deja batjocoriți de autoritățile Pământului, în loc să fie pedepsite autoritățile care fac abuz de putere și înșeală și bagă mâna și nedreptățesc. După doisprezece ore am primit răspunsul.
Nu autoritățile Pământului urmează să părăsească Pământul, ca să vină în sânul dragostei, oamenii simpli urmează să o facă. Ei au nevoie să se dezlipească de înrădăcinările dogmatice locale și de cele materiale, chiar prin forță, ca să poată păși curați în lumea desăvârșiților, a drepților și uniților. Autoritățile vor rămâne aici cu tot cu iluziile și cu bogățiile lor, care nu sunt de mâncare, ele sunt doar de afișare. Totodată, acei oameni ne oferă șansa să îi susținem. Tu cum ai crește dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de ajutor?

Vreau să trăiesc fericit cu ce am

Eu nu dețin mai mult decât hainele cu care mă vezi îmbrăcat atunci când mă întâlnești în metrou și când mă plimb în Parcul Herăstrău din capitală. Am câteva lucruri frumoase și utile, majoritatea dintre ele primite cadou, însă, știu să trăiesc fericit și liber, am învățat să trăiesc fericit și mă bucur de frumusețile vieții. Privesc cerul, miros florile ori iubesc animalele, prețuiesc prieteniile și dăruiesc cu toată inima câte un compliment femeilor frumoase.
Încă din copilărie ni se vâră în subconștient ideea că avem nevoie de tot felul de lucruri ca să trăim fericiți, chiar și de lucrurile care nu ne sunt de trebuință. Am fost formați sub ideea că avem nevoie de cât mai mult material, care, să ne umple golul spiritual despre care nu am fost învățați nimic. Cei care au inițiat acest program mental sunt cei care au pus stăpânire pe bunurile materiale cu ceva timp înainte să realizăm. Cu timpul dorința ni s-a dezvoltat iar astfel, prin faptul că tânjim după ceea ce ei dețin ne pot controla.
Totuși, dragostea a intervenit pentru noi. Ea ne-a învățat să nu ne lipim inimile de averile lumii, nu ca să rămânem săraci și autoritățile să se îmbogățească, fiindcă autoritățile oricum aveau să cucerească totul prin sabie mai târziu. Dragostea ne-a învățat să ne eliberăm de nevoile materiale ca să nu fim controlați. Aici se ascunde înțelepciunea.
Expierea înseamnă să pleci din lume, nu să câștigi lumea. Căci lumea nu aparține nimănui. Eliberarea înseamnă să ieși din stăpânirea minții nu să îți murdărești fericirea încercând să rezolvi problemele minții. Fiindcă îndată ce vei rezolva unele dintre probleme, mintea ta va crea altele, ca să te țină la statutul de rob, o victimă a circumstanțelor care din Dumnezeu s-a identificat cu trupul și a devenit un prizonier al propriei minți.

Autor: Alberto Bacoi

Urmează-ți fericirea și Universul îți va deschide uși acolo unde erau doar ziduri.

Joseph Campbell

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

Ai încredere în viață, tu ești viața

Ai încredere în viață, ca să fii sănătos, bucuros și împlinit. Îndoiala i-a făcut și pe cei mai dedicați dintre acrobați să cadă de pe sârmă. Mulți oameni nu se pot bucura de un lucru dacă acela nu le aparține. Oare dacă marea nu este a ta refuzi să te scalzi în ea? Începem!
De ce oamenii care împrăștie cu atâta inconștiență dezamăgire în jur sunt numiți realiști și cei care au adus lumina sunt considerați visători? Prea mulți își arată azi nefericirea prin violența fizică sau cea verbală, pe stradă, invocând tot felul de motive, fără să realizeze că în realitate problema sunt ei. O fac deoarece nu au încredere în viață.
Cel mai periculos gând care îi poate trece omului prin minte este că nu mai are ce învăța, că, știe toate metodele și deține toate soluțiile. Am susținut într-un articol faptul că dragostea și înțelepciunea merg mână în mână. Anumiți oameni nu merg nicăieri.
Fii fericit pentru faptul că întâlnești oameni, că vizitezi locuri, că poți să spui adevărul, că iubești sau că îți servești cafeaua de dimineață. Ai încredere în viață și totuși, fii vigilent. De multe ori fericirea se furișează pe o ușă pe care nu credeai că ai lăsat-o deschisă.
Dacă ai dorinţa de a manifesta un aspect din personalitatea ta ori pur şi simplu te-ai simțit inspirat şi vrei să aplici o idee, cel mai potrivit moment pentru a îi permite să iasă la iveală este acum.
Ai încredere în viață, nu te prăbuși din cauza aspectelor pe care nu le înțelegi încă. Primele fire albe de păr pe care le observi atunci când te privești în oglindă au scopul de a te emoționa în mod plăcut, dar te năvălește spaima. Ele sunt semnele că urmează să te întorci acasă, la iubire, acolo de unde ai venit.
Când oamenii observă că nu îmi iau măsuri de precauție, că am încredere în viață și stau în fața lumii așa cum sunt rămân uimiți. Ei consideră că puterea constă în a fi protejat, adică a sta ascuns, doar că atunci când ești protejat nu ești puternic, ești slab. Tocmai de aceea ai nevoie de protecție iar din acest motiv ți-ai creat o imagine de sine care te-a luat ostatic sub aripa sa. Din teama de a te expune așa cum ești, ceea ce crezi despre tine că ești a devenit dar stăpânul tău.
Trudești la a îți păstra imaginea nepătată, încât ai început chiar să ignori ceea ce ești. Ei bine, poate nu ești ceea ce ți-ai imaginat despre tine că ești, poate oamenii ți-au influențat alegerile ori ți-au întunecat judecata. De aceea ți-a dispărut entuziasmul.
Fără entuziasm îmbătrânești, te ofilești și începi să refuzi să mai trăiești. El dispare atunci când nu mai ai încredere în viață, atunci devii din ce în ce mai stresat, iar, ca rezultat al felului în care îți trăiești viața, apare boala. Cuvântul entuziasm este de origine greacă și înseamnă în Dumnezeu. Cuvântul este format din en și Theos și se traduce mai exact prin a fi posedat de esența divină.
Pe când eram copil un om matur mi-a spus că în viață trebuie să fii un luptător, să ieși mereu învingător, precum se considera. Zicea că de fiecare dată când l-a lovit viața, s-a ridicat și a lovit-o înapoi, cu mai multă ură și din ce în ce mai tare. Mai târziu ura pe care a purtat-o înăuntrul lui s-a transformat în cancer și nu a mai lovit pe nimeni.
Faptul că nu a avut încredere în viață nu i-a permis să înțeleagă prea multe. Credea că acceptarea este resemnarea, când de fapt ea este puterea. Și nu te poți lupta cu tine la nesfârșit, viața ești chiar tu. Ura îți încețoșează percepția, ea te transformă în ceea ce nu ești.
Un cititor mă întreba pe Facebook cum ai putea să te consideri perfect ori să ai puterea să mergi mai departe, când în urma unui eveniment îți pierzi un membru și ești nevoit să trăiești pentru tot restul vieții așa. Oare cum ai putea să îmbrățișezi acceptarea și să descoperi liniștea?
Din nefericire abia atunci descoperi liniștea, puterea, în urma unui eveniment, când încetezi să te mai lupți cu viața și te plasezi într-o stare de abandon, abia atunci vine Conștiința. Fiindcă tu ții prea mult la identitatea ta provizorie a formei și te opui vieții și abundenței care te-ar putea înălța până la stele.
Când eram doar un copil tatăl meu spunea că ochii care nu se văd se uită. Astăzi nu ştiu câţi oameni se mai privesc cu adevărat în ochi. Dacă ești bolnav și trăiești din greu iar situația tensionată a familiei care se află în plin prag de despărțire îți agravează starea, caută liniștea, nu însănătoșirea. Căci chiar dacă ai avea o sănătate de fier nu ai avea ce să faci cu ea fără liniște. Sănătatea fără fericire nu îți folosește la nimic, arunc-o.
Însănătoșirea vine după liniște, niciodată invers. Nu poți trăi într-o relație mizeră care te seacă de entuziasm ori de energie, dar tu să te îndopi cu medicamente în speranța că te vei ridica pe picioare. Dacă substanțele te-ar pune pe picioare, ca să te întorci la nefericirea ta, fără să intenționezi să schimbi ceva, mai bine rămâi bolnav. Așa măcar vei fi mai conștient.
Pe cer norii nu au nicio formă iar noi îi asociem pe fiecare cu ceva. Unul seamănă cu o pălărie, altul seamănă cu un iepure ori cu o gâscă, tot așa este și cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu ia forma ajutorului de care avem nevoie. Ai încredere în viață, căci doar așa o vei putea folosi în vederea atingerii scopurilor pe care le întâlnești.

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu

După zece ani, când am deschis televizorul ...

    După o pauză de zece ani, atunci când am aprins televizorul am observat că oamenii erau mai aranjați, imaginile lor erau impecabile, însă, ei erau mult mai urâți. În spatele ședințelor de machiaj profesionist și a costumațiilor de gală se ascundeau actori îmbătrâniți. Ba sub măștile zâmbetelor cu danturi sclipitoare trăiau posomorâți. Viața se scurge atât de repede, nu ai timp să mimezi că trăiești.

    Prezentatori de știri și emisiuni sau cântăreți, toți își jucau rolurile extrem de prost. Actorii nu știau nici măcar să se prefacă, vreme în care politicienii nu reușeau să își mai ascundă adevăratele fețe, înșelăciunea și intențiile, cazierul sau posesiile.

    Citind articolul vei înțelege că televiziunea nu este pentru oricine și că, nu îți sunt sub nicio formă superior, nu sunt eu îndeajuns de puternic încât să privesc la televizor.

    După zece ani, când am aprins televizorul am văzut că imaginea era mai clară, rezoluția era uriașă, canalele cu high definition se înmulțiseră considerabil, reclamele care prezentau telespectatorilor o lume percfectă erau realizate în mod profesionist. Totul era cât mai colorat. Cadrele erau atent capturate în slow motion. Vedetele, pozau în oameni fericiți. O Doamne, dacă nu erai atent te îndrăgosteai de lumea așa cum îți era prezentată.

    Medicamentele care preveneau orice, dacă s-ar putea totul, deveniseră dar un must have monden. Sănătatea, putea fi cumpărată cu bani foarte ușor. Se accentua în mod exagerbat falsul și nimicul. Frumusețea era goală. Ca fericirea artificială să capete contur prioritatea era ca în programele zilnice să se difuzeze multe cazuri de crimă sau imagini care te pot afecta emoțional și totuși, nimeni nu gândea profund, toți reacționau doar la aparențe.

Proaspetele trupe de muzică ușoară cântau prost, degeaba, despre nimic, căci niciunul nu știa nimic despre sine ori despre lume. Aceasta nu îi oprea în schimb să afișeze un aer superior la exterior, chiar unul arogant.

    Tradițiile păgâne care au dominat în trecut rămăseseră, dar cei care le urmează și astăzi le luau mai mult în râs. Cei care până ieri se închinau simbolurilor, clădirilor sau oamenilor îmbrăcați în negru, acum își luaseră falsa identitate în spirit de batjocură, așa cum a fost scris. Scopul celor care se opuneau schimbării era să creeze cât mai mult haos. Așa s-au născut marile amenințări și chiar atentatele.

    Serialele proaste, replicile ieftine, actorii celebri, școliți, care nu știu măcar să vorbească, dar să scrie, să gândească, să mai intuiască, ele m-au determinat să mă răzgândesc. Scenariștii compun povești în care personajele știu numai să se certe. Scandalurile televizate se bucură de rating. Sporturile sunt benefice când le practici, nu când le privești împătimit, nu când pariezi pe ele la modul obsesiv.

    Atunci când am aprins televizorul, am auzit că oamenii sterpi de inimă vorbeau despre iubire și îi atribuiau alt sens. Dragostea era confundată cu dominarea. Iubirea era înlocuită cu căsătoria, care nu era capabilă să le asigure soților garanția. Acolo dacă arătai că îți pasă erai considerat vulnerabil, ci nu un om ferm, matur, puternic.

    Când am aprins televizorul am realizat că nimeni nu era cu adevărat fericit, nu trăia liniștit, împlinit sau împăcat cu sine însuși. Niciunul nu știa cine este sau de ce este. Care e scopul vieții unui om, pentru ce te trezești dimineața?

    Nu este loc de mirare ori de interpretare, la televizor totul a fost regizat. E limpede că așa este, doar despre aceasta este vorba. Televiziunea este cea mai lungă piesă de teatru care a fost jucată vreodată. Dificultatea, constă în faptul că din ce în ce mai mulți oameni iau un pamflet drept realitate.

    Cea mai mare preocupare a celor care apar pe sticlă e să se laude, să se plângă și să se certe. Cei care trăiesc astfel nu știu că viața poate fi și plăcută, că omul mai poate fi și fericit măcar din când în când. Ei au dus nemulțumirea la extrem până au transformat-o în realitate, una crudă care s-a întors împotriva lor și i-a înghițit.

    Spunea cineva că oricine poate fi terorist atâta vreme cât televizorul o afirmă, și avea dreptate. Cea mai periculoasă acțiune a televiziunilor stă în fabricarea dovezilor care te determina nu doar să tolerezi războiul, ba să-l și adori. Eu cred că cea mai avansată formă de terorism este ignoranța, ea se manifestă prin manipulare ori prin mușamalizarea adevărului în interes personal și scopuri ascunse.

Scapă de dependența de televizor

    Renunță la programele de televiziune, eliberează-ți mintea ca să îți dezvolți propria viziune. Scopul televiziunii este să distrugă ceea ce a mai rămas din imaginația ta. Închide televizorul, el te obligă să visezi cu ochii deschiși ceea ce a hotărât altcineva. Crede în dragoste, citește o carte, bazează-te pe tine și lasă-te inspirat de Dumnezeu.

    Nu știu dacă te-ai plimbat vreodată printr-un lan de grâu înalt de un metru, printre ale cărui spice se zăresc flori de mac, deasupra căruia zburdă fluturi seara, la asfințit. Nu știu dacă ai observat culorile, mireasma, sunetul, liniștea și armonia care le leagă. Senzației fermecătoare i-aș putea asocia cu ușurință melodia „Love is in the air“ interpretată de artistul John Paul Young. Nu te îngrijora pentru ce vei mânca, cu ce te vei îmbrăca și cine te va iubi. În ansamblu, la oricâte încercări te-ar supune viața este doar fluturi.

    Binecuvântează-i pe toți oamenii care se îneacă în răutatea lor, cei care se hrănesc cu teamă, trimite gânduri curate tuturor. Pe aceia care se zbat în nămol nu îi poți curăța tot cu nămol. De aceea îți scriu, trimite-ți gândurile cele mai calde celor care se chinuie să iasă la lumină.

    După zece ani, când am aprins televizorul, am știut că în tot acest timp m-am hrănit cu cunoaștere ori cu adevăr. Cu dragoste. Nu cu violența sau frica și cu fericirea văruită, falsă, urâtă. Și nu mă consider superior nimănui, eu nu sunt capabil să privesc programele de la televizor. Mă bucur că te inspir, simte liber!

Autor: Alberto Bacoi

Sursa: vorbindcudumnezeu.com

Oameni fericiți

Căutați oameni pasionați, puternici, fericiți. Ei sunt ca stelele, până când nu veți ridica capul, nu-i veți vedea. Când veți cufunda capul în acel cerc lăptos din stele, veți înțelege că ei sunt mulți. Da, ei sunt puțin stranii, puțin diferiți de restul lumii. Ei luminează cu o intensitate mai mare ca restul. Ei, dacă e să fiți atent, puteți observa cum emană și căldură. Puteți observa în ochii și zâmbetele lor cum se scurge infinitul. Căutații pe oamenii voștri. Ei cum și voi de fapt, sunt speriați și le este dureros pe alocuri. Ei tot au zile negre, comit greșeli și au eșecuri. Ei însă, sunt dispuși să treacă peste frica pe care au, ei influențează direct cursul lucrurilor și al evenimentelor care derulează în viața lor, ei oferă tempou vieții. Ei sunt undeva mai buni și undeva mai puțin buni decât noi, dar nu invidiază pe nimeni și nu se plâng pe nimic. Ei cu recunoștință întâmpină toate cadourile sorții și se iubesc anume pentru faptul că norocul le zâmbește atunci când ei au nevoie cel mai mult de el.

Căutații pe cei fideli și sinceri. Acei oameni care nu vor ascunde niciodată mânia și lacrimile după fățărnicie. Ei sunt oamenii care de obicei spun lucrurilor pe nume, chiar dacă uneori nu e ceva foarte plăcut, iar alteori te împung direct în inimă cu sinceritatea lor, dar măcar sunt ei, adevărați. Și nu cu rău, dar din iubire o fac. Oameni care se bucură sincer, zâmbesc tare și liber, melodios și contagios, oameni care nu ascund și nu se rușinează de bucuria lor.

Căutații pe acei care îi veți putea iubi veșnic. Anume acei oameni care costă și merită toată dragostea voastră, oameni cu care veți îmbina două lacuri și veți primi marea. Căutații pe acei în care există multă viață, acei în care veți putea trăi. Și tot căutați și căutați, anume pe acei sonori și colorați, pe acei cu riduri și zâmbete-n priviri. Căutații prin parcuri și pe scene, pe acei veseli și triști, pe acei mici și mari. Ei sunt cu toții copii în suflet, ei încă mai pășesc prin viața aceasta cu credință în bine și frumos și observă tot, desigur că și culorile alb-negru, dar preferă să trăiască pentru roșu, galben și albastru. Căutații anume pe ei, trebuie doar să ridicați un pic mai sus capul. Atât parcă. Punct.

Sursa: sufletdinboabedecafea.wordpress.com

Dor de casă

       Se făcuse dimineaţă şi ora plecării mele în Anglia sosea. Mergeam la mama mea, deoarece părinţii mei erau divorţaţi.
       Niciodată nu am mai simţit o aşa durere. Era prima dată când plecam, cu gândul că nu mă voi mai întoarce acasă. Tatăl meu suferea de cancer. Zilele îi erau numărate, iar eu urmam să intru în custodia mamei. În acel moment când trebuia să plec în Anglia m-am simțit ca și cum ceva s-a rupt în mine și nimic parcă nu mă marcase mai tare decât dorul de casă. Când îl vedeam pe tata zâmbind, spunând că nimic nu ne va despărți, îmi venea să plâng de durere, mai ales că ajunsesem să spun „la revedere” copilăriei mele petrecute în ogradă, şi firelor de iarbă ce-mi mângâiau picioarele în zilele de vară călduroase. Imaginea cu mine și cu tata zâmbind însemna acasă, însemna iubire, siguranță și atenție. Ținând cont că și acolo mă voi duce la școală, mă gândeam că urmează să-mi părăsesc colegii și prietenii, care erau ca a doua familie pentru mine. Vedeam cum toată lumea mea se prăbușește, zi de zi, din ce în ce mai mult, și nu pricepeam de ce nu putea veni mama în România. Ea oricum nu m-a înțeles și a făcut cum a vrut ea mereu.
      Motanul meu nu putea să se mai despartă de mine. Câinele meu a venit și a început să mă lingă pe mâini și pe față, de parcă știa că nu mă va mai vedea. Îmi aminteam de momentele în care le dădeam câte ceva din porția mea de mâncare, iar ei se bucurau atât de mult… Chiar și pietrele din curte strigau: „Nu pleca!”. Mi-am dat seama atunci că nu pot pleca. Să-mi las amintirile când mă jucam cu copiii vecinilor prin grădină? Toate momentele și clipele frumoase nu trebuiau uitate. Plecarea din țară însemna să mă rup de amintiri, de prieteni, de colegi, de casa părintească și de tatăl meu, într-un cuvânt să părăsesc tot ce iubesc. Nu puteam să-l las pe tatăl meu la greu, după atâtea momente când el mi-a fost alături mereu. Ar însemna să-l părăsesc, iar o adevărată fiică care își iubește tatăl nu ar face asta. Am ajuns cine sunt datorită lui și mamei, dar tata m-a susținut în cele mai dificile momente din viața mea și nu merita să moară singur. Dacă va muri, eu voi fi la căpătâiul lui, pentru că el era acea persoană specială care mă făcea să mă simt acasă, oriunde m-aș fi dus.
      Acolo, în Anglia, ar trebui să încep o viață nouă, să mă integrez în școală și în societate, lucru prea complicat pentru mine. Cel mai tare mă doare privirea celor ce mă iubesc, simt că mă sfâșie. Sper doar ca cei dragi să nu mă uite și să rămână cu un gust plăcut când își amintesc de mine. Eu nu îi pot uita oricum, nu pot uita ceea ce iubesc. Atâtea momente, atâtea cuvinte, atâtea amintiri plăcute am împărțit cu cei mai dragi prieteni… Nu știu ce însemn eu pentru ei, dar eu îi apreciez, cu toate că au existat și momente în care ne-am înțeles mai puțin bine, fiindcă ei fac parte din viața și inima mea, iar această parte este extrem de sensibilă. Ei înseamnă, împreună cu tata, acasă – cel mai sfânt și cel mai scump loc de pe pământ.

Mădălina Furdui, 13 ani
Baia de Criş, Hunedoara

Locul I la concursul de eseuri
al lunii mai 2018

Mărturie publicată în numărul din mai 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

 

Sursa: familiaortodoxa.ro

„Popoarele care nu sunt bine conduse pier încet”

Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop,
Președintele Academiei Române

Cuvântul Profesorului Ioan-Aurel Pop este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pământ.
Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vânzători de ţară, adăugăm noi. (G.F.)
– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Suntem mai uniți decât înaintașii?
– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decât să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.
În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…
„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”
– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?
– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.
Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.
– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?
– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.
Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.
„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”
– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sunt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?
-„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest vârtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.
În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.
Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.
Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.
Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articolul integral poate fi citit în numărul din mai 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

Sursa: familiaortodoxa.ro